Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Portret > Mobil |   



Adina ROSENKRANZ-HERSCOVICI - PROFESORUL MEU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Nu pot afirma că mi-a plăcut dintotdeauna istoria. O considerăm un obiect oarecare, pe care, neavând încotro, eşti dator să-l înveţi, dar în fond, îmi dădeam seama că este extrem de frumos şi interesant, chiar exaltant, să cunoşti faptele trecutului. Totuşi obiectul acesta nu mă atrăgea în mod deosebit, probabil şi pentruca profesorii mei nu ştiuseră să ne inspire dragoste pentru istorie.  
 
Timp de doi ani, începând din clasa a cincea, am avut un profesor pe care îl consideram „simpatic". Nu cred că apreciam felul lui de a preda, ci numai notele mari pe care ni le punea şi amabilitatea cu care ne trata. Apoi, în clasa a şaptea am avut o profesoară. Parcă îmi amintesc că explica lecţiile aşa cum scrie la carte, dar nimeni nu putea pretinde că învaţă la ea cu tragere de inimă. Eu cel puţin, nu-mi amintesc absolut nimic din materia acelui an. Un an mai târziu, într-a opta, am avut o profesoară tânără, care ne-a plăcut tuturor: povestea frumos, dar nimic altceva.  
 
Şi iată că am intrat în clasa a nouă, adică a cincea clasă de liceu, la Matei Basarab. Început de an şcolar. Îl ţin minte că şi cum ar fi fost ieri. O zi senină de toamnă. Ne-am întâlnit toţi colegii după trei luni de vacanţă, şi deşi, ca tot elevul, îmi plăceau şi mie vacanţele, mă număram printre specimenele mai curioase care se simţeau mult mai bine la şcoală, printre colegi, prieteni şi profesori decât acasă! Ce dovadă mai bună vreţi decât că eram mulţumită când mă îmbolnăveam în vacanţe, ca să nu pierd zile de şcoală! De altfel, aşa se întâmplase în clasa a şaptea, când avusesem oreion în vacanţa de Paşte.  
 
În ziua aceea, ne-am adunat în curtea şcolii, directorul ne-a adresat câteva cuvinte de bun venit, după care am pătruns cu toţii în clase. Ne simţeam destul de stingheriţi după cele trei luni de vară, în care pierdusem mare parte din obişnuită de a sta liniştiţi în bănci. Diriginta noastră, aceeaşi pe care o avusesem timp de patru ani, ne-a spus numele profesorilor repartizaţi la clasa noastră:  
- În general, veţi avea cam aceiaşi profesori, cu foarte mici modificări. La franceză, latină, matematică, aceiaşi... la româna, tot pe mine, la istorie pe tovarăşul Grubea, la ştiinţe naturale pe..."  
 
Fiecare nume vechi menţionat nu ne producea nicio impresie. Unele însă, cum ar fi cel al profesorului nostru de franceză, M., zis Damigeana sau „Damigeon", atât de îndrăgit de toţi, ne bucurau. Când am aflat ca la istorie nu ne va mai predă profesoara cea tânără şi drăguţă din urmă cu un an, toţi au început să protesteze pe tăcute şi să murmure. Bineînţeles, diriginta ne-a prezentat noile cadre didactice în culori splendide, dar nu întotdeauna te poţi orienta după ceea ce ţi se spune, cu atât mai mult după ceea ce-ţi spune un profesor; zic asta acum la maturitate, după ani de zile petrecuţi în învăţământ şi cunoscând, din păcate, şi mentalitatea elevilor din secolul 21 în general şi a prototipului de elev israelian în particular, dar şi pe mulţi din profesorii israelieni de... modă nouă! În special, în privinţa lui Grubea, ne cam îndoiam dacă dă note bune - şi pe noi mai mult notele ne interesau atunci - şi o regretăm nu numai pe doamna B... din urmă cu un an, dar şi pe unul din profesorii dinainte, M..., care era cel puţin „larg” în privinţa notelor. (cel „larg” la note!)  
 
A doua zi, pe când mă întorceam de la şcoală împreună cu prietena mea Monica şi o colegă şi prietenă de-a ei, Anca, ambele în clasa a unsprezecea, eu am adus vorba despre Grubea, întrebându-le ce părere au despre el, după cei doi ani de când îl cunoşteau ca profesor.  
- Iată cum stă treaba cu el, zise Anca. Dacă de la început te ia drept elev bun, eşti un om făcut, dar mai mult de 8 tot nu-ţi da, iar cine a apucat să ia odată un 4, nu mai scapa de note proaste. În ceea ce mă priveşte, adăugă ea, eu luam enorm de multe notiţe, că la el cartea aproape nu există. În orice caz, pot să te asigur, că după ce o să faci anul ăsta cu el, o să termini cu istoria medievală învăţată, nu glumă!  
 
Cuvintele Ancăi mi s-au întipărit bine în minte şi nu mă încântă deloc faptul că el se ia după cum se prezintă elevul la prima lecţie. Eu, probabil din timiditate, nu eram activă şi îmi închipuiam că neparticipând, adică neridicând mina... nu puteam face decât impresie proastă şi atunci, s-a zis cu mine!  
 
Şi iată că vine şi prima zi de istorie a anului. În clasa domnea o tăcere deplină, ceva cu totul neobişnuit la noi; oricum, voiam să părem bine crescuţi şi cât de cât, primul contact să fie în favoarea noastră. Uşa s-a deschis şi mult aşteptatul Grubea a intrat, s-a îndreptat spre catedră, s-a aşezat şi a făcut apelul. Apoi, ne-a spus câteva cuvinte, mai bine zis, ne-a vorbit în linii mari despre însemnătatea istoriei, despre materia pe care aveam s-o studiem cu el, despre modul în care trebuia să învăţăm la el şi multe altele... N-aş putea reda ce anume ne-a mai spus, dar în momentul când a sunat clopoţelul şi el a părăsit clasă, eram cu toţii deja entuziasmaţi de el, fără a şti exact de ce!  
 
Au trecut o săptămână, două trei. Lecţiile de istorie deveniseră o reală încântare. Aşterneam pagini întregi de notiţe şi nu mai conteneam. Colegii mei şi cu mine îi sorbeam cuvintele de pe buze şi ori de câte ori se închidea uşa după el, fiecare exclamă:  
- Măi, fraţilor, ce lecţie extraordinară!  
- Unul e Grubea!  
- Adevărată „rara avis”!  
 
Când am ajuns la lecţia despre cruciade, s-a petrecut un eveniment nemaiîntâlnit până atunci în clasa noastră. Grubea ne-a vorbit aproape toată ora de cele două faze ale primei cruciade. Vorbele lui ne vrăjiseră. Parcă eram cu toţii învăluiţi şi transportaţi pe aripile vremii în acel secol îndepărtat şi zbuciumat al pelerinajelor la Ierusalim. În acele momente, mă aflam într-adevăr cu gândul şi cu toată fiinţa mea printre participanţii la cruciadă. Ascultând atât de fermecaţi, atât de exaltaţi, nici nu ne-am putut da seama că sunase deja de 10 minute şi că pauză era pe sfârşite. Noi, care îi dădeam afară pe profesori înainte ca să se facă măcar auzit clinchetul zglobiu al clopoţelului, am stat o recreaţie întreagă, încremeniţi pe locurile noatre, ţintuiţi pe loc de cuvintele istoricului nostru şi niciunul dintre noi nu se îndura să se ridice şi să părăsească clasă. Deodată, ca prin vis, am auzit frază clasică, care apărea în romanele foileton, în josul unui episod care te pasiona:  
- Iar urmarea, în numărul viitor!  
 
Grubea îşi luase deja catalogul şi ieşea pe uşă în clipa în care noi, trezindu-ne la realitate, am remarcat cu toţii că oră se sfârşise demult şi că el dispăruse deja. Pe măsură ce se scurgea timpul şi aveam prilejul de a-l cunoaşte din ce în ce mai bine pe profesorul nostru, ţineam la el din ce în ce mai mult şi îndrăgeam din ce în ce mai mult Istoria. Începusem s-o consider un obiect minunat... la superlativ, dacă ar exista superlativ absolut pentru acest adjectiv. Mi se părea din ce în ce mai fascinant să pătrund în viaţa zguduită a popoarelor, să le aflu obiceiurile, să reţin numele vestiţilor conducători de stat sau de oşti, să aflu tainele afacerilor de la diversele curţi regale, să-i urmăresc, cu inima palpitând, pe vitejii care-şi apărau tara cu preţul vieţii, în faţa duşmanilor care o devastau şi o jefuiau. Într-un cuvânt, arătam un interes deosebit pentru acea istorie, care cu un an sau doi în urmă îmi fusese aproape indiferentă.  
 
Mă pasionau mai ales istoria Franţei, a Angliei, a Germaniei şi a Spaniei. Admiram epoca lui Carol cel Mare şi pe cea a lui Filip cel Frumos, a lui Henric al III-lea şi a lui Henric al IV-lea. Îmi plăceau monarhii Angliei, de exemplu Henric al VIII- lea şi regina Elisabeth. Urmărind războaiele lui Francisc I cu Carol Quintul, aveam impresia că le trăiesc aevea, că iau şi eu parte la ele, cu sabia în mină, călare pe un cal alb ca spuma laptelui! Oh, cât de mult aş fi vrut atunci să fiu băiat! De altfel, şi prin anii şcolii elementare, obişnuiam să-mi aleg personaje masculine printre eroii şi zeii Greciei şi Romei antice şi să mă identific cu ele: ba eram Apollo, ba Achile, ba Ulysse, şi niciodată Venus sau Minerva.  
 
Lecţiile de istorie le pregăteam cu sârguinţă şi dacă se întâmplă uneori să nu ştiu bine materia, o învăţăm de la colegii cu care repetăm în recreaţii. Ne grupăm cinci sau şase prieteni şi punându-ne întrebări unii altora, aveam de obicei deosebită satisfacţie de a constata că niciun subiect nu ne era străin. Pe mine Grubea m-a ascultat odată la lecţia despre descoperirile geografice, şi cum subiectul era foarte interesant, am ştiut totul şi am primit un 10 binemeritat!  
 
În trimestrul al doilea, îmi amintesc că ne-a dat la teza o temă, nu atât de dificilă, cât de complexă. Era vorba despre dezvoltarea monarhiei franceze între secolele al XIII-lea şi al XV-lea. În afara evenimentelor petrecute în Franţa în timpul războiului de 100 de ani, trebuia să caracterizăm şi perioada premergătoare acestuia. Era enorm de mult şi dacă nu te conduceai după un plan bun, era o misiune aproape imposibilă: nu izbuteai să termini, desigur scoţând în evidenţă tot ceea ce era necesar. Mai ales că Grubea ne prevenise:  
- Vă rog să nu vă întindeţi pe zeci de pagini şi să nu-mi înşiraţi o mie de detalii. Faceţi ce ştiţi şi cum ştiţi, dar nu-mi lăsaţi lucrarea scrisă de jumătate.  
 
Pentru a trece în revistă totul şi în special pentru a dezvolta această temă aşa cum se cuvine, ne-ar fi trebuit cel puţin o oră şi jumătate, dacă nu chiar două, ori noi dispuneam de una singură, cu greu. Am căutat deci să menţionez faptele cele mai semnificative din cursul acelei perioade şi am reuşit într-un târziu să termin teza. Eram destul de nemulţumită, căci omisesem amănunte interesante şi nu mă aşteptam la o notă prea satisfăcătoare. Câteva zile mai târziu, spre marea mea surprindere, aflu într-o oră de dirigenţie, ceva cu totul şi cu totul uimitor:  
- Doina, mi-a spus tovarăşul Grubea că ai făcut o teză excepţională şi că dovedeşti un adevărat cap de intelectual.  
 
Eu am rămas înmărmurită în fata dirigintei şi nu-mi venea să–mi cred urechilor, fiind ferm convinsă că lucrarea mea era departe de a fi foarte bună, darmite strălucită. Şi totuşi, la ora de istorie, aceleaşi au fost şi cuvintele profesorului, aşa că nu pot reda în vorbe cât de fericită am fost! Pe trimestrul al treilea ne-a dat la teza un subiect la fel de frumos, pe care şi noi în sinea noastră ni-l dorisem: era vorba de influenţa umanismului asupra reformei religioase din Germania. Aceste lecţii ni le predase într-un mod atât de antrenant, de viu, încât nici nu-i de mirare că ne insuflase o adevărată dragoste de pictură, sculptură sau literatură. Grubea a fost unicul profesor care a ştiut, poate şi datorită experienţei sale îndelungate, cum să procedeze pentru a face să se nască în noi interesul pentru istorie. A pus atâta pasiune, atâta suflet în predarea obiectului sau, încât ne-am simţit, vrând-nevrând, atraşi spre el, ca de un magnet cu forţe supranaturale. La toate acestea s-a adăugat, fireşte, „Last, but not least", (adică cel din urmă aspect, dar nu cel mai puţin important), vasta lui erudiţie!  
 
Dar ultima zi a anului şcolar a fost poate cea mai impresionantă din acel an. De ce? Totul a pornit de la un amănunt fără deosebită însemnătate. Noi, elevii, aveam obiceiul de a-i felicita pe profesori cu ocazia încheierii anului şi de a le dărui flori. Însoţite de câteva cuvinte de mulţumire. Pentru eforturile pe care le depuseseră ca să ne împărtăşească din cunoştinţele lor.  
 
Grubea, însă, ne-a avertizat cu puţin înainte, ca el nu este amator de „sentimentalisme"; că, în consecinţă, lui să nu-i ţinem nicio cuvântare! De aceea, Mariana, conducătoarea clasei noastre şi una din elevele cele mai bune, a pus pe catedră la ora de istorie o felicitare într-un plic şi un splendid buchet de trandafiri, şi, respectând rugămintea profesorului, n-a mai vorbit în numele clasei.  
 
Când a observat plicul, l-a deschis şi a citit conţinutul. Unii spuneau că i-ar fi văzut lacrimi în ochi, dar eu mă îndoiesc. Poate... totuşi... În orice caz, pe urmă ne-a spus:  
- Pentru mine, această felicitare va fi cartea voastră de vizită! O voi păstra şi o voi purta mereu cu mine în amintirea unor elevi care au îndrăgit istoria. Şi felicitarea nu o consider un omagiu adus mie, ci acestui obiect pe care-l predau şi care mi-este drag. Iar mulţumirile pe care mi le aduceţi, nu ştiu dacă le merit într-adevăr. Eu am încercat a vă face să înţelegeţi tot ceea ce vă va folosi, cred, în viaţă, însă poate că n-am făcut tot posibilul. Aş fi mulţumit să ştiu că am reuşit măcar în parte să-mi îndeplinesc misiunea de profesor. Oricum, florile voastre nu-mi sunt destinate mie. Nu mi se cuvin şi până acasă, şi-aşa s-ar ofili, şi ar fi păcat! Voi dărui, deci, câte o floare din acest buchet fiecărui elev care a obţinut media generală 10 la istorie şi-l voi felicita pentru acest strălucit rezultat, oglindă a strădaniilor lui din cursul acestui an.  
 
A început apoi să strige unul câte unul pe cei cu media 10. Fiecăruia îi strângea călduros mina şi fiecare se înapoia la locul său cu zâmbetul pe buze şi poate şi în suflet, şi cu un trandafir în mână. Când a ajuns la numele meu, am văzut că-l alege pe cel mai mare. Inima a început să-mi bată tot mai puternic şi atunci am auzit:  
- Ţie, Doino, ţi-l dau pe cel mai mare, pentruca îl meriţi într-adevăr, şi în plus, pentru... „suflat”!  
 
Toţi au început să râdă şi să chicotească, fiindcă ştiau că eu ajutam, „suflându”-le, tuturor celor care n-aveau habar de lecţie atunci când erau ascultaţi la tablă. Dar şi Grubea ştia asta şi mă certa câteodată.  
 
Au fost zece elevi cu media 10 (număr semnificativ oare?) şi după ce ultimul şi-a primit floarea, a rămas în buchet un singur trandafir. Pe acela l-a luat el şi, urându-ne vacanţă plăcută, a plecat din clasă cu catalogul subsuoară şi cu o singură floare, înfăşurată în foiţă.  
 
Anul a luat sfârşit şi chipul profesorului meu de istorie a rămas întipărit, cu litere de foc, pe vecie, în inimile noastre. (în a mea, precis!) Şi la ultima oră de curs ne-a dovedit că merită a fi iubit şi preţuit! Iar spusele Ancăi, colega prietenei mele Monica, din primele zile ale anului şcolar, s-au adeverit! Şi aşa cum mă asigurase ea, s-a şi întâmplat: am terminat clasa a nouă cu istoria Evului Mediu „învăţată, nu glumă"!  
------------------------------------------------------  
* În amintirea profesorului Ionel Grubea (Liceul Matei Basarab, Bucureşti) Transcris la 28-29 septembrie 2014.  
 
Adina ROSENKRANZ-HERSCOVICI  
Holon, Israel  
octombrie 2014  
 
Referinţă Bibliografică:
Adina ROSENKRANZ-HERSCOVICI - PROFESORUL MEU / Adina Rosenkranz Herscovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1399, Anul IV, 30 octombrie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Adina Rosenkranz Herscovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Adina Rosenkranz Herscovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!