Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Valentina Becart         Publicat în: Ediţia nr. 437 din 12 martie 2012        Toate Articolele Autorului

 “Zi fatidică... Madrid, 11 martie 2004” (fragment din romanul “Viaţă furată”)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
M-am întors după-amiază - puţin după ora 17.00 - de la „pensiune” unde fusesem să-mi ridic chenzina. Mi-am scos sandalele cu talpa joasă – atât de necesare în această perioadă şi atât de comode pentru starea în care mă aflam... După ce am deschis televizorul am pregătit un suc de portocale ( una din băuturile mele preferate) şi m-am aşezat în fotoliu.  
Imaginile care se derulau prin faţa ochilor păreau desprinse dintr-un film de groază.Crainica (nu-mi amintesc numele) anunţa: „Reporterul nostru la Madrid revine cu noi informaţii privind atacul cu bombă....” Ca dintr-un alt capăt de lume frânturi de cuvinte ajungeau până la mine...”Madrid”, „atentat cu bombă”... peste 100 de morţi şi mai mulţi răniţi”... Totul devenea confuz , începuse să se învârtă casa cu mine şi fulgerător gândul mi-a fugit la Alex... Albă ca varul, cu mâinile tremurânde am reuşit să formez numărul... Nu răspundea nimeni! Clipele mi se păreau veşnicii ale durerii. Groaza se întipărise pe chipul meu şi eram gata să leşin. Cu o ultimă sforţare am reuşit să sun la spital.  
- Domnul Dinu Alex n-a ajuns astăzi... Poate... s-ar putea...  
Mi-a căzut telefonul din mână şi m-am prăbuşit... Secvenţe din viaţa mea alături de Alex se derulau cu repeziucine ca un fotomontaj; ziua în care l-am bănuit că are o legătură cu Lola, căsătoria, bucuria nebună la vestea că va fi tată... Toate îşi pierdeau conturul, deveneau tot mai neclare, se pierdeau în ceaţa deznădejdii... Nu ştiu cât timp a trecut din acel moment, dar deasupra mea desluşeam chipul mamei care mă striga:  
- Diana! Diana! Draga mea, dragă! Totul o să fie bine. Ajungem la spital în cel mai scurt timp. Fii puternică!!... Am născut în acea noapte după un travaliu cumplit, epuizant... un băieţel de 3,800 Kg. Stăteam într-o rezervă şi prin geamul întredeschis, razele blânde ale soarelui îmi mângâiau faţa. Am deschis ochii cu oarecare teamă... şi de jur împrejurul meu erau aşezate în vaze, flori de toate culorile, jucării, baloane. Am zâmbit amar... La un moment dat a intrat una dintre asistentele care a asistat la naştere.  
- Bună dimineaţa! Cum se simte tânăra şi frumoasa mămică?  
- Bine, mulţumesc! răspund cu glas scăzut, lipsit de acea bucurie, emoţie...  
- Părinţii tăi aşteaptă în hol. Ai vrea să-i vezi? Să vorbeşti cu ei? Sunt atât de nerăbdători...  
- Sigur! Să intre numaidecât!  
A intrat mai întâi mama, apoi tata, Nicoleta cu soţul ei, Emil. Aveau feţele livide, trase, ciarcăne în jurul ochilor şi o anumită durere mută în priviri. Se vedea de la o leghe depărtare că nu dormiseră toată noaptea şi păreau frământaţi de o problemă extrem de dureroasă... Am încercat un zâmbet stângaci.  
- Mă bucur aşa de mult că aţi venit! Aţi văzut băiatul? Cu cine seamănă?  
Această ultimă întrebare a căzut ca trăznetul asupra capetelor lor. S-au întunecat la faţă şi încercau cu greu să zâmbească printre lacrimile care stăteau gata să rupă zăgazuri...  
- Am rugat asistenta să aducă puţin băiatul. Sper că nu te superi! încerca mama să se scuze... şi mi-a prins strâns mâinile într-ale ei, gata să mi le rupă.  
- Ia priviţi ce frumuseţe de copil! exclama asistenta care intrase în grabă.  
L-a aşezat la pieptul meu... şi am crezut că lumea toată s-a topit în acel moment. Era cea mai fină atingere, o senzaţie atât de suavă şi de plăcută, cum nu mai cunoscusem niciodată până atunci. Mă uitam la el ca la o minune, o făptură ireală... şi o fericire imensă mi-a inundat sufletul, mi-a copleşit întreaga trăire.  
„Copilul meu... copilul lui Alex”... şi dintr-o dată lacrimi calde au început să se rostogolească nestingherite pe obrajii mei împurpuraţi... şi pe ai copilului nostru... Când am ridicat ochii plini de iubire, de suferinţă şi întrebări... am zărit-o pe mama – care mai rămăsese în salon – stând cuminte pe un scăunel lângă uşă, cu privirea aţintită în gol...  
- Mama! Unde ai plecat cu gândul? Draga mea, mamă! Mă uitam la ea ca la o icoană, ca la zâna cea bună din poveşti.  
- Sunt atât de fericită să te văd alături de băieţel! şi... aş dori ca timpul să se oprească pentru totdeauna aici şi acum...  
-Ai primit vreo veste din Spania? am întrebat cu glasul stins, cu teamă... cu cea mai cumplită teamă pe care o poţi citi în ochii unui condamnat la moarte...  
- N-am primit nicio veste! Mai durează 2-3 zile până când vor fi identificaţi toţi... şi brusc s-a ridicat în picioare şi a fugit în hol. Plângea! Îi auzeam plânsul, tânguirea şi neputinţa...  
- Mamă! Vino înapoi, te rog! Îţi aduci aminte ce îmi spuneai în salvare? Să fim tari şi să credem că totul va fi bine!  
S-a aşezat pe pat lângă mine şi copil şi ne-a ţinut strâns – ca şi cum cineva urma să vină şi să ne smulgă din acea îmbrăţişare – şi ea era hotârâtă să ne păstreze cu orice sacrificiu..  
* * *  
A treia zi am plecat acasă împreună cu băieţelul meu, Alexandru, într-o maşină împodobită cu multe balonaşe albastre şi albe. Camera lui Alexandru era pregătită. Pătuţul, hăinuţele, jucăriile dădeau încăperii o atmosferă de basm.  
- Am ajuns acasă, dragostea mea!... universul meu, steaua mea luminoasă!  
L-am aşezat uşor în pătuţ să nu se trezească, dar în clipa următoare a deschis ochii mari, albaştri ca cerul, ca marea cea mare... şi pe faţa lui mică şi scumpă a apărut cel mai magnific zâmbet din lume.  
- Sunt aşa de fericită că exişti! micuţul meu prinţ... cum n-o să-ţi poţi imagina vreodată. Nicoleta şi-a strecurat capul pe uşă şi m-a strigat în şoaptă:  
- Diana! Te aşteptăm în sufragerie. Avem o surpriză pentru tine. Flori, şampanie, prăjituri şi o mulţime de confeti – ca un zbor de fluturi – m-au întâmpinat la intrare. De asemenea, erau acolo părinţii mei, Nicoleta cu soţul ei şi fiul lor Emanuel, părinţii Nicoletei, părinţii lui Alex...  
Se străduiau să pară veseli, dar în sufletul lor se cuibărise îndoiala că ceva rău s-a întâmplat...  
- Mulţi ani trăiască! Mulţi ani trăiască! Cine să trăiască? Cea mai minunată mămică şi prinţul zămislit, cel mai drăgălaş şi mai minunat din câţi au existat!  
Încercau să creeze o atmosferă de sărbătoare, dar vocile lor nu aveau acea forţă a fericirii care vibrează şi te umple de fiori, ori de câte ori o invoci.  
Au desfăcut şampania care a început să curgă în cupe de cristal, păstrate cu grijă şi folosite de ai mei doar la ocazii speciale. M-au îmbrăţişat pe rând, cu căldură şi dăruire, fiecare spunându-mi o vorbă bună, o mică glumă...  
Îi ascultam dar nu-i auzeam... Îi priveam cu un uşor zâmbet în colţul gurii. Aproape că nu-i vedeam... păreau doar nişte umbre în mişcare care scoteau nişte sunete ciudate - sau mai degrabă nişte gemete înfundate – căutând mereu ceva... o rază de lumină...  
***  
Dintr-o dată, în această confuzie de gânduri mi-a apărut în faţa ochilor Alex...  
Se afla pe un peron pustiu, cu hainele rupte şi pline de sânge. Parcă încerca să şoptească ceva... Mi-am încordat auzul şi fiecare murmur al lui devenea din ce în ce mai perceptibil...  
„Diana! Diana! Iubirea vieţii mele! Aşteaptă-mă! Vin cât pot de repede... Trebuie să-mi văd copilul! Cum arată? E frumos? Seamănă cu mine!? Nici nu ştii ce fericit sunt când mă gândesc la voi! Sunt în stare să zbor... Ce m-ar putea împiedica? Atât de mare este forţa fericirii...  
Niciun mormânt n-ar rezista în faţa dorinţei mele...”  
Şi dintr-o dată, ca un automat, s-a ridicat, a privit în jur cu ochii măriţi de spaimă, cu faţa lividă... din care se scursese tot sângele – şi parcă chiar ultima scânteie de viaţă - şi a început să alerge după un tren care se pusese în mişcare, un tren care semăna mai mult cu o nălucă, cu un nor de praf spulberat de vânt...  
„Te implor, opreşte-te! Nu mă lăsa aici... Măcar un singur drum... e tot ce-ţi mai cer! Trebuie să-mi îmbrăţişez măcar o singură dată copilul!”...  
A căzut în genunchi şi scuturat ca de friguri – şi-a pus fruntea pe piatra rece, surdă, nepăsătoare a peronului.  
- Diana! Mai vrei puţină şampanie?  
Ce-i cu tine? Eşti albă ca varul! Parcă ai fi văzut o nălucă... Şi tremuri toată! draga mea , dragă. Mama m-a prins de mijloc şi mi-a aşezat capul pe umărul ei , mângâindu-mă uşor, uşor... aşa cum legeni un copilaş gata să adoarmă.  
Brusc, sună telefonul!  
Ecoul sunetului părea atât de ireal în tăcerea de gheaţă care se lăsase... Ai fi spus că toată lumea încremenise. Nimeni nu respira, nimeni nu mişca...  
La un moment dat, tata, care se afla aproape de telefon, a ridicat receptorul.  
- Alo! Da...  
Cine sunteţi? Cum!?  
Poate este o greşeală... S-a confirmat?!  
Nu l-am scăpat pe tata din ochi nicio secundă. Am văzut cum sângele i s-a scurs din obraji, cum îşi muşca buzele şi faţa i s-a schimonosit, încercând să înfrunte un adevăr prea crunt... un răcnet!  
- Au sunat de la ambasadă. Trebuie să mergem la Bucureşti. Alex se numără printre victi...  
În clipa următoare am simţit cum peste mine se prăvăleşte întunericul vieţii – strivind şi ultima picătură de lumină. Viaţa căpătase forma unui călău hidos – care cu un rânjet sinistru... a ridicat securea timpului... Aproape că simţeam lama subţire şi rece pe artera în care mai pulsa încă sufletul zdrobit...  
Am închis ochii... şi două braţe puternice au oprit trupul ce se prăbuşea, zguduit de spasmele unei realităţi crude... care nu putea să fie realitate...  
( va continua...)  
Valentina BAECART  
Oct. 2004  
 
Referinţă Bibliografică:
“Zi fatidică... Madrid, 11 martie 2004” (fragment din romanul “Viaţă furată”) / Valentina Becart : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 437, Anul II, 12 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Valentina Becart : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Valentina Becart
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!