Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Reportaj > Mobil |   



 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Un alt “solitar” dar şi “solidar” cu câştigul pus în slujba comunităţii, cum s-ar zice pe la noi - dar de ce nu şi aici, că ar avea cam aceiaşi destinaţie ! - a fost întâmplarea cu un cetăţean norocos care a investit întregul câştig, de ordinul milioanelor, în construcţia celei mai înalte construcţii din Las Vegas, cazinoul şi hotelul “Stratosphere” care are, cu turn cu tot, aproape 350 de metri şi care ulterior, întrebat de ce a procedat în acest fel, a spus cu subînţeles şi plin de solicitudine şi simplitate: “Ca să vadă toţi, de pretutindeni, norocul nesperat care a dat peste mine!” ... Hei, e ceva! Noi i-am fi adăugat şi un ingredient cu o doză mai mare sau mai mică de trimitere, la ce-ai mâncat destul de des când erai mic, de-a dat peste tine o astfel de pleaşcă... 
  
Dacă m-ar pune cineva să aleg două-trei dintre “templele plenitudinii” trăirii într-o altă lume, cum îţi oferă şansa peisajul magnific şi nepământean al Las Vegasului, aş alege în ordine “Bellagio”, “Caesare Palace”, “Mirage” şi “Stratoshere”, cel din urmă pentru “dezmorţirea” şi “radicalizarea” urmelor tale de curaj pe care-l vei fi având din naştere, sau cât a mai rămas şi pe care, din varii considerente, nu l-ai arătat niciodată, iar acum ai cutezanţa sau inconştienţa (!?) să-l demonstrezi. Trebuie să recunosc că pe cea din urmă n-am trăit-o decăt în parte, ca privitor şi nu participant direct. Chiar dacă am făcut nişte sumare referiri la ele, nu pot să trec fără a mai fixa în memoria cititorilor “exclusivitatea” primatului deţinut pe drept de acestea. 
  
Dacă luxul ar trebui să poarte un nume, acesta ar trebui să se numească “Bellagio”. Dacă opulenţa şi bunul gust ar putea sta sub acelaşi acoperiş, acesta nu ar putea fi decât “Bellagio”. Iar ce am văzut în afara lui, în faţă, pe lacul şi fântânile lui arteziene, dansul luminii şi al apei, entităţile fulguite şi infinetezimale ale stropilor, prefigurări mlădiate în forme siderale şi în afara geometriei cunoscute, înălţimile la care ajungeau şi în care se proiectau serafice şi tulburătoare, pe fondul unei muzici în surdină desprinsă şi suflată din instrumente sau voci inconfundabile, cu note şi ritmuri aevea, ce topeau aidoma melodicitatea în aburul freamătului neostoit al luciului de apă, în somptuoasa acurateţe a liniilor romantice ale building-urilor ce împrejmuiesc toate aceste exprimări artistice ale frumosului, ingenue şi greu de egalat – sunt evident simfonii ale astrelor, care mă vor însoţi, sigur, până la capătul zilelor mele ...  
  
Am surprins stângaci, şi eu şi Elena pe o cameră “Samsung”, toată această eflorescenţă de culori şi lumini, apă şi sunet, îngemănate fericit în valsul basmului care se depăna sub ochii noştri, “duruţi” de mirare şi extaz, dar nu poţi surprinde nici pe departe măreţia panoramică uluitoare a expresiei, atât de concentrate şi în acelaşi timp decantate cu virtuozitate, a creaţiei geniului uman. Sunt iarăşi sigur că marii investitori au concentrat aici energiile şi capacităţile creatoare ale celor mai distincte pesonalităţi în acele domenii - la care Vegas-ul este reper indiscutabil şi referinţă în aceaşi măsură : arhitecţi, ingineri, constructori, artişti, designeri şi mulţi alţi experţi-performeri de care a fost nevoie.  
  
Ca să vă spun că până şi grupurile sanitare şi “staţia” obligatorie a monorail-ului de la parter, încastrată în corpul ansamblului hotelier erau discret “apretată” de fineţea marmorei, de sinuozităţile fibrelor de cremene cristalizate şi conţinute în materialul de construcţie, şlefuit cu migală de artizan, a desenelor şi picturilor murale, a azurului furat cerului nostru cel de toate zilele – adus cu migală şi măiestrie de “zugravi” şi “vopsitori” din împărăţia Tatălui Ceresc, în marea Lui milostivire – şi potrivit aici în tavane, pentru “păcătoşii” care nu trebuie să ştie că mai e şi noapte şi că ea e făcută pentru cele legiuite, ci că e mereu ziuă, pentru netrebniciile sufletelor şi minţilor lor apostaziate şi în căutare de aventură perpetuă ...  
  
Pentru economia de timp a cetitorului, cu respectul presupus al propensiunii cu care mi-a creditat cele câteva gânduri de-a lungul paginilor şi cu scuza că nu toate i-au răsplătit curiozitatea, nici exigenţa sau înzestrarea intelectuală, am să mă opresc, într-un oarecare final, la “Stratosphere”! Îl “ciuguleam” cu priviri neîncrezătoare şi pizmaşe de la ferastra camerei de la “Circu-Circus” şi boscorodeam şi eu ca ţăranul lui Preda silişteanul, mormăiam şi-mi spuneam că neapărat o să-l ating cu palmele, poate, ziceam, e castelul din visul Consânzenei noastre, a Albei ca Zăpada şi Scufiţei Roşii sau a Dorotheei lor din “Vrăjitoarea din Oz”, sau mai curând a lui Mary Poppin's, sau poate a lui Annabele dintr-unul din poemele lui Edgar Alan Poe. 
  
Este un complex compus din Hotel “Stratosphere” cu 20 de etaje si circa 2500 de camere şi “Stratosphere Tower” unde se află reastaurantul care se învârte, care într-o oră şi şi douăzeci de minute face o rotire completă în jurul axei sale, este socotit raportat la hotelul de la etajul al 106-lea, în timp ce la etajul următor se află un bar care serveşte ce vrei într-o atmosferă învăluită în muzică de jazz. La etajul 108 pereţii sunt de sticlă şi ai o privelişte în afară fără egal iar mai sus o terasă în aer liber vezi că fară mai bate şi vântul. Peste ele, ca un fel de “colac peste pupăză” stau indiferente şi aşteptându-şi “nărăvaşii” dispozitivele groazei ...  
  
”Stratosphere” este literalmente un turn cu peste o sută de etaje, cea mai înaltă clădire din Las Vegas de 340 de metri, e de partea cealaltă a Strip-ului care o separă de “Sahara”, în faţa mea, la vreo doi kilometri în spatele ei şi după terminarea bulevardui se întinde încă o palmă de deşert, imediat munţii Nevadei cu culmile lor colţuroase şi uscate, care parcă se năpustesc din tranc doamne asupra nisipului răscolindu-l vârtos şi îngrămădindu-l spre oraş, un fel de parazăpezi (paranisipuri?) se înalţă protejând oraşul la nivelul solului, autostrada interstatală 15 care vine din sudul Californiei şi se duce în nord, la graniţa cu Canada este ca “vârful” înviforat şi răsucit al unei tornade liniştite încă şi care ia în “piept” o mulţime de viforniţe şi nisip cu anasâna, o bulucesc bine întărindu-i structurile, de fier, beton, sticlă şi alte materiale composite şi ţi-o oferă pe tavă – prin multifunţionalitatea ei, pentru a-ţi demonstra emfatic sau poate galeş atât de lăudatul curaj, pe care-l “fâlfâiai” pe sub nasul “credulilor” când erai mic, ba şi când erai în “toate minţile”, ca să pari tu cel mai şi cel mai ...  
  
Pare un “far” majestuoas dar stingher al oceanului de nisip, iar luminile oraşului sunt azimuturi care slujesc privirii pe post de cătare, raportându-se în “poligonul” din fundal la ţinta cea mare, imobilă şi sfruntătoare, pasivă la tot ce o înconjoară. Mă urcasem cu o seară inainte în Turnul Eiffel de la “Paris Las Vegas” şi n-aveam sigur să mai repet “ascensiunea” cu liftul la o înălţime de încă pe-atât şi ceva, adică de la cele 5o de etaje ale cabinei “nerotitoare” şi care te imobilizase la o înălţime ameţitoare, dintr-o dată la ceva ce depăşea cu mult şi “obeliscul” lui George Wahington din capitala americană, cea mai înaltă construcţie din Washington D.C., pe care îl vizitasem pe 14 noiembrie 2000, deci cu nouă ani în urmă ...  
  
Spaţiul înalt de vreo 3-4 metri ai “borcanului” care este răsucit pe turnul aproape de vârf, cu o ţesătură din fibre de sticlă şi fier şi cu geamuri groase care fac imposibilă pătrunderea vreunui vânticel mai tăios sau a curenţilor de aer, cu o răsucire de 36o de grade pentru “postul de observaţie”, zonă protejată de unde poţi admira priveliştea aşezării, nu a fost de natură să mă ferească de manifestările insidioase şi păcătoase ale fricii de înălţime, rareori m-am apropiat de ferestre şi asta numai că trebuia să ocoleşti pe unul sau pe altul din grupul de 10 turişti, câţi avea permisiunea să ducă liftul, am stat mai mult pe lângă pereţii exteriori îmbrăcaţi ai scheletului turnului pe care doar îi bănuiai, pentru că era practic “camera” ascensorului, răspundeam intermitent şi monosilabic sau mormăiam la exclamările celor de lângă mine, aproape că mă tupilam şi mă făcusem mic-mic lângă ceilalţi, logica şi coerenţa fugiseră din mine încă din clipa când ai mei luaseră decizia să “escaladăm” turnul. 
  
D-apăi la “Stratosphere” nici vorbă, e drept că nici ai mei nu s-au încumetat, mă interesasem din curiozitate ce şi cum, însă nici o vorbă de încurajare – ori de unde-ar fi venit ea sau vreun pariu pe cine ştie ce, nu m-ar fi făcut să-mi schimb hotărârea deja luată. Am fost doar până la “baza de decolare” a acensorului care duce sus, care nu e la nivelul solului, ceva mai sus, însă vă pot spune câteva lucruri din cele văzute de la fereastra camerei de la “Circu-Circus”, din relatările celor care abia coborâseră, cele citite şi auzite atunci sau altădată: 15 dolari “aventura” cu înălţimile, intră 20 de inşi în lift, cu liftierul 21, ca la Monumentul lui Washington, ba nu, acolo erau 25, toate sunt foarte bine calculate, iar siguranţa turiştilor este cuvântul de ordine al lucrătorilor de-aici.  
  
Porneşte de la bază cu o formă convexă, pe patru laturi şi apoi se răsuceşte parcă pentru a se odihni într-o formă fusiformă şi chiar tronconică, groasă precum copacul unui tei bătrân, golaşă fără vreo vreun coronament până cu aproape de 200 de metri de vârf, apoi răsfrântă precum “buzele” unei cupe alungite de şampanie sau glastre cu marginile niţel în afară şi apoi adunate pentru a le închide de jur-împrej – un boboc de floare care se închide seara pentru a se desface la răsăritul soarelui – şi a amenaja “restaurantul”. Deasupra acestuia acoperişul turnului, folosit şi ca loc de admirat panorama metropolei şi vecinătăţile, dar şi pentru a-i “întărâta” în mod deosebit pe cei cu “sânge rece”- pentru că aici sunt instalate trei tipuri de “maşinării extreme” pentru care fiorii te iau numai când ştii la ce folosesc, le vezi vitezele ameţitoare şi întortochelile deplasării, suişurile şi coborâşurile şi în sine ta îţi cauţi o logică a acestor “nebunii” temerare dar şi planificate. Riscul face şi el parte din toate aceste “jocuri cu moartea”, provocări le mai spune mintea omenească, pentru a-şi găsi un reazem iar înfruntarea este cu atăt mai mult de apreciat ...  
  
Până a le descrie pe fugă, turnul nu s-a terminat nici pe departe aici, urmează un fel “osie” longitudinală care săgetează înseninările cerului, străpunge plafonul de nori când aceştia îl acoperă şi lasă să pătrundă razele soarelui, o măreţie pe atât de îndrăzneaţa pe cât de înfricoşătoare. Iar aceasta este străluminată şi din interior în culoarea purpurei albăstrii şi galbene, ca un ax uns de lumină pe care culisează un dispozitiv cu locuri pe care stau oameni din carne şi oase, zici că îi azvârle în tăriile înălţimilor, fără putinţa de a-i readuce la locul de unde s-au “îmbarcat” ...  
  
Iată deci, cele trei “drăcovenii” care precis îţi lecuiesc pofta de aventuri la înălţime, cu o echivalenţă a traducerii ad literram a termenilor tehnici în româneşte mai greu de găsit: Big Shot-ul, “catapulta”, dispozitivul de afară care culisează cu o viteză fantastică, nu am fost interesat de cifre, mi-era îndeajuns ce văd şi care duce până-n vărful vârfului axei câteva personae, pe scaune şi asigurate şi parasigurate cu tot felul de legături şi hamuri; X-Scream-ul, un fel de punte în cumpănă, o avionetă cu aripile tăiate şi în a cărei carlingă “şed călare” patru “pasageri” care alunecă de o parte şi de alta prin contrabalansare, până depăşesc marginea asigurată “sub picioare” cum s-ar zice, de zici că acum se duc în hăul de desdesubt, de la mai mult de trei sute de metri; Insanity, o semipotcoavă nituită a cărei parte de jos este bine prinsă în dispozitivele de pe acoperiş, la capul celălalt prevăzut cu o “gheară” ca de macara şi care are ca “prelungitoare” 5 braţe cu care “înşfacă” 5 scaune unde pasionaţii îşi savurează “nebunia”, iată că aici cuvântul în traducere îşi găseşte corespondentul adecvat în numele instalaţiei. 
  
Şi, ca şi cum n-ar fi fost îndeajuns a mai apărut încă o maşinărie, obişnuită să fie văzută şi încercată cu “baza la sol” şi nici atunci, o instalaţie pe care am văzut-o acum câţiva ani undeva la Dollywood, în Tennessee, la poalele Smockey Mountains, din lanţul sudic al Appalachilor, ori acum recent în Vallejo, la nord de San Francisco şi de golful său, un roller coaster - un fel de “mountagne russe” miniaturizat - dar adevărat-adevărat, cu plecarea de pe “acoperişul” plat al restaurantului aflat la o înălţime de peste 270 de metri, cu sprijin logistic de protecţie maximă fără îndoială, dar fără să simţi sub tine decât perna scaunului şi cele două şine montate în afară, doar pe nişte scheleţi contraforţi din fier, ieşiţi şi sprijiniţi din fuselajul-trunchi puternic al “suveicii” pe care alunecă câteva “minivagonete” într-un loc extrem de restrâns, ocolind ca într-un “desen haşurat” turnul, un magnific “spectacol” al celor “fără teamă de moarte!”.  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Templu al plenitudinii - Stratosphere din Las Vegas (XIV) / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 264, Anul I, 21 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!