Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 437 din 12 martie 2012        Toate Articolele Autorului

O scurtă incursiune în gândirea creştină a Părintelui Nicolae Steinhardt ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
 
Monahul Nicolae Steinhardt de la Mănăstirea Rohia – Maramureş s-a născut la 12 iulie 1912 în comuna Pantelimon, lângă Bucureşti, primind numele de Nicu - Aurelian Steinhardt. Tatăl său, evreu, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, a participat activ la primul război mondial fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu “Virtutea militară”. Între anii 1919 - 1929 urmează cursurile şcolii primare şi ale liceului “Spiru Haret” unde îl are ca şi coleg mai mare pe Constantin Noica. După anul 1929 frecventează cenaclul literar “Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat. În anul 1934 îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti şi publică primul volum intitulat “Îngerul ... tinerilor”. În anul 1936 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional. Între anii 1937-1938 călătoreşte în Elveţia, la Viena, la Paris şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe. În anul 1939 revine în ţară şi lucrează ca redactor la “Revista Fundaţiilor Regale” de unde este înlăturat în anul 1940 în cadrul acţiunii de “purificare etnică” declanşată sub guvernarea Antonescu - Sima, urmând o perioadă de privaţiuni pe motive etnice (1940-1944). Din anul 1944 până în anul 1948 revine la “Revista Fundaţiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică şi critică. Între anii 1948 şi 1959 suferă o nouă perioadă de privaţiuni alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice şi este în cele din urmă anchetat în procesul intentat lui Constantin Noica pentru că nu a depus mărturie împotriva acestuia. Este condamnat la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. La 15 martie 1960 este botezat în închisoarea de la Jilava de ieromonahul Mina Dobzeu. Este supus rigorilor detenţiei din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în luna august anul 1964 când este eliberat. După anul 1964 începe o intensă activitate de traducător şi odată cu volumul “Între viaţă şi cărţi” publicat în anul 1976, şi volumul “Incertitudini literare” (1980) începe “deceniul operelor de autor”.  
 
În acelaşi an, 1980, este primit în Mănăstirea Rohia din judeţul Maramureş şi Ţara Lăpuşului, de către ÎPS Părinte Arhiepioscop Iustinian Chira, care îl ia sub aripa sa ocrotitoare şi de Părintele Serafim Man - Stareţul Mănăstirii Rohia, care îl integrează în obştea mănăstirii, şi este călugărit la data de 16 august 1980 de către ÎPS Părinte Arhiepiscop Teofil Herineanu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului. La mănăstire îndeplineşte funcţia de bibliotecar, punând în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, iar în paralel îşi intensifică activitatea literară dar şi preocupările legate de viaţa mănăstirească (participarea la slujbă, povăţuirea pelerinilor şi elaborarea predicilor). Volume publicate antum: “Geo Bogza - Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului” (1982), “Critică la persoana întâi” (1983), “Escale în timp şi spaţiu” (1987) şi “Prin alţii spre sine” (1988). A trecut la cele veşnice la 29 martie 1989 în spitalul din municipiul Baia Mare, la înmormântarea sa, riguros supravegheată de securitate, strângându-se totuşi cei mai buni prieteni alături de care a suferit nedreptăţile regimului (N. Steindardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pp. 417-423).  
 
Cea mai importantă parte a operei sale nu a putu fi publicată în timpul vieţii sale şi a apărut postum datorită conjuncturii politice favorabile creată de revoluţia din decembrie 1989 şi din această parte necenzurată am extras majoritatea textelor din lucrarea de faţă. Apariţii postume: “Jurnalul fericirii” (1991), “Monologul polifonic” (1991), “Dăruind vei dobândi” (1992), “Nicolae Steinhardt. Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângiorzan” (1992 şi 1998), “Primejdia mărturisirii” (1993) şi “Drumul către iubire” (1999). Iar în perioada anilor 2008 – 2012, Editura “Polirom” din Iaşi, dimpreună cu Fundaţia “Nicolae Steinhardt” din cadrul Mănăstirii Rohia – Maramureş, au publicat, în condiţii grafice extraordinare, în ediţie integrală, toată opera Părintelui Nicolae Steinhardt.  
 
În cele ce urmează doresc să fac o scurtă incursiune în gândirea monahului - teolog Nicolae Steinhardt de la Manastirea Rohia – Maramureş, acum, în acest an centenar şi jubiliar, cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la naşterea sa (1912-1989) – cel care a fost scriitorul evreu, convertit la creştinism în închisoarea de la Jilava, unde a fost botezat de către Părintele Mina Dobzeu – şi care, după eliberare s-a făcut călugar în această frumoasă Mănăstire a Ţării Lăpuşului, din Ţinutul Maramureşului.  
 
Aceste cugetări le-am adunat din mai multe cărţi ale sale cum ar fi: “Jurnalul Fericirii”, “Dăruind vei dobândi” şi altele, cu nădejdea şi credinţa că vor fi de folos celor care le vor citi, eu având intenţia ca prin aceste citate din opera autorului să reuşesc să deschid apetitul cititorilor, în special al celor tineri, pentru a parcurge ulterior întreaga sa operă, ce este de o profunzime şi de o frumuseţe deosebită:  
 
Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia - măcar de la un anume punct încolo - este păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.  
 
Poţi să nu păcătuieşti de frică. Este o treaptă inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în tine. După ce l-ai cunoscut pe Iisus Hristos îţi vine greu să păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine. (1)  
 
Pentru creştinism bănuiala este un păcat grav şi oribil. Pentru creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e ucigătoare ca pruncuciderea; desfinţează ca om pe cel asupra căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu, îşi transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată.  
 
Dând nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte în cuprinsul creaţiei; purtând aproapelui dragoste şi acordându-i încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.  
 
Iată pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană omenească ea îl transformă pe cel bănuit în - în ce? Nu în brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai cancerigenă ce poate fi - în şmecher.  
 
Corolar: când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi, altul e procedeul (tot creştin): neîntârziată, neşovăitoarea luare de măsuri - stârpirea. (2)  
 
Cele şapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta: dragostea cu sila. (3)  
 
În camerele din închisori - pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată - am înţeles cât de mizerabilă este situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii. N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricât ne-am strădui tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem răul, nici binele cu sila. Dar şi trecând, tăcând, tot ne mulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi? Gând înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit. (4)  
 
Introducerea răului în lume, ca principiu activ, este un act de creaţie, analog actului divin. Satana îl ispitea pe Adam şoptindu-i: “Veţi fi ca Dumnezeu”. Grăind astfel satana nu a minţit pe de-a întregul: făptura timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu divinitatea : răul care a contaminat lumea. Ceea ce şi explică de ce singurul lucru pe care l-a dus Iisus de pe pământ la cer sunt stigmatele. (5)  
 
Ciudată contradicţie între Vechiul şi Noul Testament. În cel Vechi, Atotputernicul deşi se înfăţişează ca un Dumnezeu aspru, răzbunător până la neamul al şaptelea şi legiuitor al talionului, după ce îi îngăduie diavolului să-l încerce pe Iov în fel şi chip, intervine la sfârşit spre a restabili dreptatea. Mult încercatul Iov îşi redobândeşte sănătatea şi averile, şi moare îmbelşugat, sătul de zile. Când Avraam, dând ascultare poruncii divine, înalţă cuţitul spre a-şi ucide fiul, apare îngerul care opreşte braţul tatălui şi cruţă jertfa. Dumnezeul legii implacabile se dovedeşte până la urmă îndurător.  
 
Nu tot astfel în noul legământ. Aici Iisus Hristos nu este numai încercat, se îngăduie să moară pe cruce şi îngerii nu coboară să-l salveze ca pe Isaac. Martirii mor şi ei cu toţii, în chinuri ca şi Învăţătorul lor. Dumnezeu a cărui milă a fost dezvăluită oamenilor şi care-i trece pe aceştia de sub blestemul legii la har, în mod cu totul neaşteptat se poartă nespus de dur. Explicaţia pare a fi una singură: înainte de întrupare sufletele nu se puteau mântui, mergeau toate în iad, până şi ale drepţilor. Datoare era prin urmare divinitatea să le răsplătească binele măcar aici pe pământ. După ce Iisus Hristos coboară cu sufletul în iad, situaţia este alta: oamenilor li se deschid cerurile şi pot cunoaşte fericirea veşnică. Nu mai este necesar ca răsplata să se producă pe plan material iar groaznica realitate a pământului - unde totul este durere, nedreptate, suferinţă - poate fi dezvăluită în toată plinătatea ei şi lăsată să se desfăşoare până la capăt, până la capătul nopţii. Şi mai este un motiv: odată cu venirea Domnului am trecut de la copilărie la maturitate. Ni se poate spune adevărul. Ni se poate vorbi pe şleau. Ni se poate da ca hrană carnea, nu laptele. (6)  
 
Lumea crede că Vechiul Testament este nemilos şi straşnic, iar Noul Testament blând. Este o eroare: Noul Tstament se încheie cu un act de ferocitate şi barbarie, săvârşitor de deznădejde şi absurd. De ce? Pentru că numai aşa este suferinţa adevărată şi autentică dacă este deznădăjduită şi inexplicabilă, absolut de neînţeles. Era nevoie să fie aşa pentru ca să se dovedească sinceritatea, seriozitatea şi deplinătatea întrupării. Pe cruce n-a murit o “aparenţă”, cum cred monofiziţii, ci un om care a cunoscut suferinţa până la capăt şi a băut paharul amărăciunii până la fund. (7)  
 
Iisus Hristos pe cruce, gol, ţintuit, bătut, scuipat, batjocorit, în aşteptarea doar a unei lungi şi teribile agonii, n-a răsplătit el vorba bună a bunului tâlhar cu făgăduinţa extraordinară: Astăzi, cu Mine, în rai? În vreme ce patriarhii, proorocii, drepţii Vechiului Legământ mai zăceau încă în iad! Oare ce făcuse tâlharul cel bun? Îl deferecase pe Iisus Hristos? Îl dăduse jos de pe cruce? Nu! Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi rourat sufletul - în acel pustiu al cruzimii, răutăţii, pizmei şi batjocorii de pe infectul maidan al Golgotei - cu o vorbă bună de care Iisus Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a răsplătit-o cu “Astăzi vei fi cu Mine în rai!”  
 
Se apropie Crăciunul. Aur şi argint să dăm celor din jur nu avem. Doar câte o vorbă bună să le rostim. Este şi acesta un dar de preţ, ce-şi poate avea locul în traista bunului Moş Crăciun. (8)  
 
Gherla, mai 1963, după ce stătusem o noapte pe o bancă, într-o celulă arhiplină ... adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Iisus Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă - albă şi strălucitoare - şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, este o fericire totală şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, este un perpetuum immobile. “Eu sunt” îmi vorbeşte lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii înţeleg că este Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.  
 
Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o spun. Şi lumina parcă este mai luminoasă decât lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine este. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care - antigravitaţional - mă înalţă; apoi iar, procedează în alt fel: duios, mă leagănă - şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic încât nu mă recunosc. De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine. (9)  
 
Asupra apropierii de Iisus Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu este prietenul Mântuitorului, ci jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.  
 
Există mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da la o parte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă postulantul este sau nu un om vesel şi mulţumit. Dacă ipochimenul e intolerant, ori morocănos, ori agitat ori mahmur, ori necăjit, nu e creştin oricât de perfect, de fidel ar fi virtuţii. Este virtuos dar nu este creştin. Creştinul este liber, aşadar este fericit. Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kirkegaard: “contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului este libertatea”.  
 
Vămile văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi înşelată, proba constă în starea de fericire.  
 
Virtuosul neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti “dulce Iisuse”, toată sfera “dulcelui” îi este străină, inaccesibilă şi uită că jugul Domnului este blând şi povara lui uşoară. Poate că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut unele rânduri ca acestea: “Aţi auzit că s-a spus celor de demult: să nu săvârşiţi păcate. Eu însă vă spun vouă că oricine se întristează nesăvârşind păcate, a şi păcătuit în inima lui”. (10)  
 
Condiţia căzută a omului este nefericită. Ceea ce nu înseamnă că nu avem dreptul la fericire. Ba şi datoria de a fi fericiţi. Creştinismul este o şcoală a fericirii. Cea dintâi datorie a unui creştin este să fie fericit. (11)  
 
Cum vom cunoaşte, noi creştinii, noi ciracii şi urmaşii celor care din prima clipă au crezut în El (Iisus Hristos), cum vom cunoaşte că o faptă, o acţiune, o purtare, un gând al nostru, este sau nu creştinesc? După gradul de scandal al faptei ori gândului aceluia. Cu cât va fi mai scandalos faptul ori gândul, cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că este creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin, sau deloc scandalos faptul ori gândul cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil că este creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin sau deloc scandalos putem fi încredinţaţi că nu-i decât foarte puţin, ori deloc creştinesc. Dacă bunăoară, răspund fratelui meu: “Acum nu pot să te ajut, e vremea rugăciunii”, zicerea mea nu-i câtuşi de puţin scandaloasă, este cuminte şi dovedeşte evlavie. Dar numai creştinească nu-i. Dacă judec: Mai degrabă renunţ la dulceaţa slujbei decât să nu-mi ajut fratele, să-l las singur şi de izbelişte în necazul lui, să nu-mi fie milă de el, poate provoc scandal şi smintesc pe vreun fariseu, dar mă port creştineşte. Dacă mă aflu în extaz şi nesocotesc nevoia unui bolnav, dau poate dovadă de mare pietate, dar nu-s creştin.(12)  
 
Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutorarea aproapelui aflat în necaz. (13)  
 
Marile acte de eroism şi mucenicie sunt, pentru cei mai mulţi, cu totul improbabile. Dar gentileţea, răbdarea, politeţea, bunăvoirea, stăpânirea de sine, stau la îndemâna oricui şi oricând. De nefolos ne este a ne visa făptuitori de vitejii şi jertfe fără pereche; util şi izbăvitor ne este a da atenţie mărunţişurilor şi a ne purta constant în mod nobil, liniştit şi răbduriu.(14)  
 
Orb, neghiob şi strâmt la minte ce am fost. Şi ferecat în chingile bunului simţ celui mai lamentabil. Cum de nu mi-am putut închipui că Iisus Hristos - Dumnezeu care a primit să Se întrupeze şi să moară pe cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prinosul ori din puţinul avutului nostru, ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică!  
 
Paul Claudel nu mi-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte. Iisus Hristos, aşadar, aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Să dăm ceea ce nu avem “iar dăruind vom dobândi”. (15)  
 
Conform “teoriei jertfei” propusă de filosoful francez Georges Bataille: Omul se cunoaşte după capacitatea lui de jertfă, după cât e în stare să “risipească”, să “irosească” din avutul şi bunurile sale în mod neutilitar, numai pentru plăcerea înălţătoare şi euforizantă de a dărui altuia ori de a sărbători cu fast un eveniment, ori a-şi acorda sloboda bucurie de a ieşi când şi când din monotonia şi sordidul vieţii cotidiene.  
 
Interpretând ungerea cu mir ca o jertfă cu bun miros, ca o manifestare de iubire şi ca un simbol al îmbălsămării Sale apropiate, certându-şi ucenicii pentru a fi dat în vileag o minte obtuză, o concepţie meschină a vieţii şi un ataşament avar pentru arginţi, Isus iarăşi ni se înfăţişează ca un adevărat gentelman. Şi totodată ca un model pentru toţi creştinii care se cade să fie cât mai puţin înrobiţi de bunurile trecătoare ale acestei vieţi şi cât mai convinşi că Iisus Hristos este vrednic de orice sacrificiu, că nimic nu-i bun ori prea mult, ori prea costisitor pentru EL. (16)  
 
Se cuvine a cunoaşte că iertarea este de patru feluri: 1) iertarea greşiţilor noştri, 2)iertarea celor cărora noi le-am greşit, 3)iertarea de sine, 4) iertarea păcatelor şi a greşelilor de către Dumnezeu. (17)  
 
Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum nu ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.  
 
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit cu adevărat, izbuteşte un lucru greu cu adevărat, bate un record.  
 
Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. Este şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Iisus Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Iisus Hristos (că vrea să-l ierte). (18)  
 
La diavolul - contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Iisus Hristos dintr-o dată, şterge un întreg registru de păcate. Iisus Hristos, boier, iartă totul. A şti să ierţi, a şti să dăruieşti, a şti să uiţi. Iisus Hristos nu numai că iartă, dar şi uită. Odată iertat nu mai eşti sluga păcatului şi fiu de roabă, eşti liber şi prieten al Domnului. Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care îl ştie doar cine este şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest “prietene” mi se pare mai cutremurător chiar decât interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei, virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice ( nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar “prietene” implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate. (19)  
 
Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. (20)  
 
Contabilitatea, celălalt nume al demonismului, arma preferată şi statornica metodă de lucru. (21)  
 
Nicolae Iorga: “Ai dreptate să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta”. Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştină, poate - şi trebuie - să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. dar dacă ocupă o funcţie de răspundere, ori se află în fruntea treburilor publice, nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticăloşilor. (22)  
 
Dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu orbirea şi nu prostia. Identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie este tot una cu a da mână liberă canaliilor. (23)  
 
Nu aruncaţi mărgăritarele noastre înaintea porcilor. Dar Iisus Hristos nu a grăit numai atât ci a completat: Ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie şi pe voi. Aşa întocmai fac şi ne-oamenii. Căci lumea se împarte în oameni şi ne-oameni. Aceştia din urmă răsplătesc binele ce li s-a făcut, atacându-şi şi sfidându-şi binefăcătorii. ni se cere de aceea multă atenţie. Bune şi frumoase sunt bunătatea şi mărinimia, dar nu faţă de oricine. Nu-i drept şi cuminte să ne lăsăm înşelaţi, batjocoriţi şi exploataţi de ne-oameni. Bunătatea şi mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia şi naivitatea. Niciodată bunătatea şi mărinimia nu trebuie să se prefacă în acea jalnică şi absurdă slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare cele sfinte şi mărgăritarele. (24)  
 
Îl slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsideraţi, nu numai pe cei sărmani ci în general pe cei care nu se bucură de atenţia semenilor, cei uitaţi sau părăsiţi. Acestora să le dovedim gentileţe, cuviinţă, solicitudine. (25)  
 
Note bibliografice:  
 
1. N. Steindardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 19.  
 
2. Ibidem, pag. 106.  
 
3. Zaharia Sângeorzan, Monahul de la Rohia, N. Steihardt răspunde la 365 de întrebări, Editura Humanitas, Bucureşti 1998, pag. 43.  
 
4. N. Steindardt, op. cit., pag. 343.  
 
5. Ibidem, pag. 192.  
 
6. Ibidem, pag. 397.  
 
7. Zaharia Sângeorzan, op. cit., pag. 35.  
 
8. Ibidem, pag. 112.  
 
9. Ibidem, pag. 97.  
 
10. N. Steinhardt, op. cit., pag. 345.  
 
11. Zaharia Sângiorzan, op. cit., pag. 112.  
 
12. N. Steihardt, Dăruind vei dobândi, Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992, pag. 116.  
 
13. Ibidem, pag. 131.  
 
14. Ibidem, pag.134.  
 
15. Ibidem, pag. 140.  
 
16. Ibidem, pag. 158.  
 
17. Ibidem, pag. 105.  
 
18. N. Steihardt, Jurnalul ... , pag. 117.  
 
19. Ibidem, pag. 129.  
 
20. Ibidem, pag. 36.  
 
21. N. Steihardt, Dăruind ... , pag. 30.  
 
22. N. Steihardt, Jurnalul ... , pag. 63.  
 
23. Ibidem, pag. 126.  
 
24. N. Steihardt, Dăruind ... , pag. 264.  
 
25. Ibidem, pag. 271.  
 
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!  
 
Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!  
 
Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,  
 
Drd. Stelian Gomboş – Consilier  
 
la Secretariatul de Stat pentru Culte  
 
din cadrul Guvernului României.  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
O scurtă incursiune în gândirea creştină a Părintelui Nicolae Steinhardt ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 437, Anul II, 12 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!