Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Gabriel Dragnea         Publicat în: Ediţia nr. 706 din 06 decembrie 2012        Toate Articolele Autorului

“Scriitorul adevărat este acela care a reuşit să rămână fidel talentului său”
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Interviu cu criticul, eseistul şi teoreticianul Mircea Martin  
(n. 12 aprilie 1940)  
 
Director al Editurii Univers în perioada 1990-2001 şi editor al Revistei „Cuvântul” a publicat peste 1000 de articole şi studii în revistele şi ziarele culturale româneşti: “România literară”, „Contemporanul”, „Cahiers Roumains d'Etudes Litteraires”, Revista "22" etc. În anii 1969, 1974 şi 1981 i-a fost decernat “Premiul pentru critică literară al Uniunii Scriitorilor din România”, iar în 2003 a fost distins de către Guvernul Republicii Brazilia cu Ordinul Naţional Crucea Sudului pentru promovarea culturii şi literaturii braziliene, devenind Comandor al Ştiinţelor şi al Literelor.  
 
- Cine se mai ocupă, dar la modul avizat şi obiectiv de recomandarea cărţilor publicului larg? Înainte exista o stricteţe venită din adevăratul profesionalism. Acum se nasc prefeţe pentru cărţi scrise pe genunchi, care ajung doar în bibliotecile prietenilor şi vecinilor de bloc...sau poate sunt prefaţate, pozitiv recenzate dintr-o obligaţie ascunsă sau afinitate personală.  
- Da, s-a vorbit despre o criză a criticii şi în primul rând a criticii de întâmpinare, este adevărat, dar parţial. Pentru că, ceea ce lipseşte cred că e, nu competenţa, ci miza. Literatura, în primul rând, în consecinţă comentariul, critica ei, exegeza ei avea o miză infinit mai mare în vechiul regim. Acum, în condiţii de libertate, în care există o ofertă multiplă pentru marele public, interesul lui mergând spre alte domenii, alte atracţii era şi firesc ca preocuparea pentru această operaţiune de interpretare şi mai ales de clasare a valorilor literare să scadă.  
 
- De ce este mai greu acum? Odată cu instaurarea pe piaţă a literaturii comerciale, de consum, am şi instrumentele mult mai exacte pentru a scoate în evidenţă falsa literatură. În trecut, bineînţeles, valoarea – aşa cum o recunoaştem astăzi – şi pe care, de multe ori o luăm ca exemplu de scriitură se năştea sub presiunea anumitor embargouri ale cenzurii. Probabil de aceea vorbim de marile valori şi datorită limitelor impuse.  
- Evident...limitele impuse făceau ca interesul să fie extrem de puternic, de mare pentru ceea ce scăpa din curţile cenzurii. Atunci, chiar şi acele jumătăţi de adevăr, care reuşeau să fie spuse aveau un ecou extraordinar. Acum, poţi să spui adevărul întreg, ba chiar şi contrariul lui şi ecoul este mic. Din păcate asistă la despărţirea dintre publicul mare, publicul larg şi cartea în sine.  
 
- Care ar fi motivele?  
- Unul este cel material şi, în al doilea rând – sau, poate chiar în primul rând este vorba despre formaţia omului. În sensul că generaţiile vechi au fost crescute în cultul cărţii. Generaţiile noi fac din, n-aş spune dispreţ, din indiferenţa faţă de carte un titlu, dacă nu de glorie, măcar de specificitate. Pare a fi orgoliul celor mai tineri dintre noi să nu citească, să navigheze doar pe internet. Preferă să se mulţumească doar cu ceea ce oferă acest tip de instrument.  
 
- Cum aţi descrie acet tip de public? Totuşi, vorbim despre o ignoranţă asumată.  
- E un fel de ignoranţă. N-aş spune că este chiar ignoranţă, pentru că tinerii aceştia ştiu foarte multe lucruri pe care noi, cei mai vârstnici nu le ştim. Dar ei le află pe aceste căi. A spune că ei sunt ignoranţi, în comparaţie cu noi înseamnă a nega uriaşul progres tehnologic care s-a produs între timp şi la care ei sunt racordaţi. În vreme ce noi, fireşte, am pierdut pasul. Ideal ar fi, totuşi, ca aceşti tineri să înţeleagă cât de importantă este cartea. Că informaţia pe care o dă cartea e de neînlocuit. Când spun informaţie înţeleg multe lucruri. Nu este vorba doar de aspectul pur informativ, dar mai ales de acela formativ. Lectura unei cărţi este altceva decât navigarea acesteia pe internet. A sta singur cu cartea presupune un alt tip de izolare şi de reflecţie.  
 
- Atunci cum i-aţi descrie pe cei din generaţia tânără despre care vorbim?  
- Din acest punct de vedere, al culturii cărţii, eu cred că ei sunt nişte frustraţi inconştienţi şi foarte volubili, satisfăcuţi.  
 
- Cred că ei au un astfel de comportament faţă de carte şi faţă de relaţia cu cartea, aşa cum era înainte de 1989, deoarece lor li se pare nu numai că este desuet, dar şi incompatibil cu modul lor de a fi, atâta timp cât au la dispoziţie alternative discutabile din punct de vedere formativ.  
- Da, însă marele avantaj al unei epoci în care am intrat este tocmai acesta, care dă libertatea de a alege. Cum, într-adevăr, fiecare este liber să aleagă, prin urmare, alegerile sunt cu adevărat edificatoare.  
 
- Oare nu este cu adevărat edificator faptul că tot mai mulţi dau credit unor alternative, multe dintre ele nocive în procesul de formare intelectuală? Despre ce fel de evoluţie vorbim?  
- Mă tem să dau aici judecăţi de valoare, pentru că ele pot fi, inevitabil, subiective şi, într-un fel, predeterminate de propria mea condiţie. Nu putem spune că toate alternativele sunt negative. Depinde ce face fiecare cu aceste atracţii, cu toate aceste oferte, cât loc le dă fiecăreia, cum le integrează în propriul spirit, în propria conduită de viaţă.  
 
- Revenind la carte şi la editarea acesteia. Cum vedeţi avalanşa acesta de titluri publicate? Cum putem face diferenţa dintre o carte bună şi una proastă?  
- E o caracteristică a ultimilor ani, această multiplicare a ofertei. Apar enorm de multe titluri, în comparaţie cu ce se întâmpla înainte şi, bineînţeles că tirajul acestor cărţi este foarte redus. Publicul are acum mari dificultăţi în alegerea unei cărţi bune, este adevărat. Mă tem că foarte puţini îşi mai îngăduie să cumpere reviste care să-i orienteze. Şi intervine o altă problemă: aspectul material al situaţiei. Presiunile cotidianului sunt atât de mari, încât oamenii renunţă la ce este mai facultativ. Nu poţi renunţa nici la mâncare şi nici la plata întreţinerii de la bloc, dar nici la cărţile necesare unei profesii sau alta, dar, în schimb, poţi renunţa la beletristică, de exemplu.  
 
- Menţionaţi, vă rog, câteva titluri pe care le-aţi recomanda cititorilor de carte bună?  
- M-au impresionat două cărţi apărute la Polirom, una a lui Andrei Makine, “Testamentul francez”, o carte remarcabilă, dar acum am descoperit o altă carte a lui, “Le Crime d`Olga Alberina”, pe care eu o consider magistrală din foarte multe puncte de vedere. Recent am terminat primul volum din jurnalul lui Henri de Montherland, care, iarăşi, are un text sfâşietor, care conţine o mărturie universal care ne cuprinde pe toţi cei care am trăit sub un Stalinism mai mult sau mai puţin atenuat. Cam astea ar fi acum, la o primă analiză a lucrărilor parcurse recent, cărţile pe care le-aş recomanda în vederea lecturii.  
 
- Referindu-ne la Uniunea Scriitorilor din România, mulţi spun că nu mai este ce a fost. Cum aţi analiza diferenţele dintre Uniunea Scriitorilor de azi şi cea de ieri, cea regretată, aproape uitată?  
- Depinde şi cine spune acest lucru, dar este aici şi un sâmbure de adevăr pentru că, ne întoarcem la răspunsul meu de la una dintre întrebările anterioare. Nici literature însăşi nu mai este ceea ce a fost. E o chestiune de miză. Înainte de 1989, Uniunea Scriitorilor a fost un fel de mic stat în stat. A reuşit să-şi menţină o anumită autonomie chiar în anii cei mai grei ai dictaturii comuniste. Cuvântul scriitorilor reprezentativi, dicuţiile care aveau loc în şedinţele de consiliu aveau un asemenea ecou, deşi ele nu se popularizau sau mediatizau în niciun fel. Dar ecoul acesta răzbătea în public cu o asemenea forţă încât “Cabinetul 2” a şi interzis să se mai ţină vreo şedinţă la Uniunea Scriitorilor. Asta arată, iarăşi, ce miză mare era.  
 
- Dar din punct de vedere al avantajelor pe care USR-ul le oferea? Mă refer, nu doar la avantaje financiare, dar şi la casele de creaţie care existau pentru scriitorii cunoscuţi ai vremii etc.  
- Acestea există şi acum numai că implică nişte costuri mult mai mari, adaptate la noile condiţii.  
 
- Dar mai are Uniunea Scriitorilor aceeaşi valoare ca înainte de 1989?  
- Nu, evident că nu. Pentru scriitorii adevăraţi este o formă de solidaritate, de care eu cred că, încă, mai au nevoie. Pentru numeroşii veleitari care adună broşuri şi plachete, ca să se vadă intraţi acolo este o chestiune de vanitate.  
 
- Cine este scriitorul adevărat?  
- Acela care a dovedit că poate rămâne fidel sie însuşi. Încercând să mă apropii de o definiţie aproximativă, scriitorul adevărat este acela care a reuşit să rămână fidel talentului său.  
 
- Daţi-ne un exemplu de un astfel de scriitor din istoria literaturii române, nu din actualitatea literară, ca să nu se supere nimeni că nu a fost şi el nominalizat.  
- Nu poţi să nu-l pomeneşti pe Eminescu, înainte de el Nicolae Bălcescu, apoi Lucian Blaga, Fundoianu, care are un destin exemplar, deşi puţin cunoscut la noi ...  
 
- Cum a fost primit de-a lungul vremii actul dumneavoastră critic – de altfel destul de riguros şi complex vizavi de o lucrare şi cum priviţi idea de critică, în general?  
- N-aş vrea să mă întorc în tinereţe, în perioada când scriam cronică literară. Mi s-a întâmplat, relativ recent, să fiu invitat să lansez anumite cărţi, de către anumiţi autori. Eu vreau să spun ceea ce cred despre respectivele cărţi, să spun ceea ce îmi place, dar şi ce îmi place, evident, dar neîntreţinând – cum se obişnuieşte la noi – o atmosferă festivă. Ori, eu am o concepţie diferită. Făcând o observaţie critică, spunând o anumită nemulţumire e un fel de a verifica şi chiar de a susţine viabilitatea unui scriitor, de a dovedi că el e viu, că mai are ceva de spus, dincolo de litera acelei cărţi la a cărei lansare participă. Avorbi numai elogios şi a avea grijă să vorbeşti numai elogios mi se pare un fel de eşec. Acest tip de intervenţie, acest tip de comentariu n-a fost înţeles, uneori, de unii dintre colegii care m-au invitat să particip la lansarea cărţilor lor. Şi unii s-au supărat pe mine. Dar, asta e. Poate că, în felul acesta, sper să se fi aflat că eu nu am o concepţie festivistă despre lansări.  
 
- Iar percepţia valorică a acestor lansări, din punct de vedere al presei care oglindeşte evenimentul în sine este una falsă. Cum vedeţi presa momentului, jurnaliştii?  
- Din păcate şi acelora din cadrul unor reviste sau ziare cu pretenţii le reproşez o lipsă de seriozitate. Nu prin temele pe care le abordează, nici măcar prin limbaj, care este de multe ori trivial. Privirea lor asupra fenomenelor pe c are le prezintă este o privire neserioasă. Nu reuşesc să distingă ce este important, nu au o prioritate care trebuie să fie a judecăţii lor. Dacă ar fi vorba despre o presă de scandal, atunci aş înţelege, dar, dacă vorbim de o presă, să zic aşa, normală, dar care mai are uneori şi pretenţii cultural, atunci, mi se pare aberant. Prioritatea lor este cancanul, anecdoticul, intimitatea persoanei. Interesul merge strict pe spectaculosul de moment, superficial al situaţiei. În felul acesta am ajuns să pomenim că există acest gust al epocii pentru aşa ceva.  
 
- Gustul acesta al epocii pentru trivial, pentru comercial, pentru kitsch, nu vă transformă pe dumneavoastră, care faceţi parte dintr-o altă generaţie, într-un personaj desuet?  
- Fără îndoială că da. Dar trebuie să îţi asumi această situaţie, nu înainte de a încerca să înţelegi ce-i mână pe ei să aleagă acest drum şi de ce.  
 
- Cenaclul Universitas ...  
- A fost o mare bucurie. Privind în urmă la acei ani, la acele seri petrecute într-o încăpere mohorâtă şi friguroasă, îmi dau seama că a fost o perioadă fericită. Însuşi contactul acela cu o poezie care era vie şi care se făcea sub ochii mei a însemnat mult pentru mine. Se împlinesc anul acesta, în 2003, 20 de ani de când am înfiinţat cenaclul acela, astfel că lucrez la o carte care se va numi chiar “Universitas – A fost odată un cenaclu ... ”  
 
- Mai credeţi în eficienţa cenaclului?  
- Nu mai poate fi aceeaşi ca înainte. Pentru foarte mulţi, cenaclul era singura formă de publicitate, singura şansă de a-şi publica poemele, cărţile. Acum se pot scoate cu ajutorul unui sponsor, a unei relaţii ...  
 
- Cenaclul a fost o rampă de lansare?  
- Nu, era o formă de supravieţuire artistică, în sensul cel mai strict al cuvântului. Asta a fost. A fost o şansă pe care tinerii studenţi au avut-o de a se face cunoscuţi unii altora, de a se verifica în acest fel, de a auzi şi păreri mai autorizate ale unor oameni mai experimentaţi decât ei şi, în felul acesta, de a nu-şi pierde încrederea. Pentru că, de publicat, oricum nu puteau publica nimic. Pentru cei chinuiţi de talent era singurul loc unde se puteau exprima.  
 
- Daţi-ne câteva nume de tineri scriitori care s-au afirmat, dintre cei care au format rândurile Cenaclului Universitas.  
- Cristian Popescu, Radu Sergiu Ruba, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Răzvan Petrescu, Daniel Bănulescu, Cătălin Ţârlea şi mulţi alţii.  
 
- De ce aţi oprit existenţa acestui cenaclu?  
- Am considerat că, după 1989, nu-şi mai avea rostul. A fost hotărârea noastră spontană. Dispăruse miza continuităţii.  
 
interviu realizat în 2003 şi care va face parte din cartea în curs de apariţie "27 DIALOGURI - Construcţii incomplete"  
foto: cristianrobucorcan.wordpress.com  
 
 
Referinţă Bibliografică:
“Scriitorul adevărat este acela care a reuşit să rămână fidel talentului său” / Gabriel Dragnea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 706, Anul II, 06 decembrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Gabriel Dragnea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriel Dragnea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!