Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Strofe > Amintire > Mobil |   


Autor: Cezarina Adamescu         Publicat în: Ediţia nr. 346 din 12 decembrie 2011        Toate Articolele Autorului


 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

 

REMEMBER - UN OM VIU, PIPĂIBIL CU MÂNA – NICHITA, AZI  

“MI-E DOR DE NICHITA CA DE LIMBA ROMÂNĂ”  

Nicolae Băciuţ: „Nichita Stănescu - Cu colţul inimii“, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2003  

M-am gândit îndelung, cum aş putea începe aceste consideraţii, pe marginea cărţii unui om drag, despre un om şi mai drag. Şi cei doi îndrăgindu-se foarte, m-am aflat şi eu, cu gândul şi inima, taman în toiul drăgostirii lor prieteneşti şi frăţeşti, născătoare de pronie.  

Până la urmă am ales această parafrază a versului stănescian „Lecţia despre cub” – pentru că inima este cel mai perfect-imperfect organ, care se poate sfărâma cel mai repede. Şi, cum spunea Jose Marti: „Dintr-o rană mai cumplită/ iese versul mai frumos”.  

Restituirea literară, chiar dacă nu se practică în măsura în care ar merita un scriitor, (toţi scriitorii merită!) este întotdeauna bine venită. Nu neapărat pentru că ne împrospătează memoria, dar pentru că ne face să trăim în preajma şi în spiritul celor plecaţi şi să le prelungim în felul acesta existenţa, chiar dacă nu reală, în mijlocul nostru, dar cel puţin spirituală. Un bun creştin obişnuişte să-i pomenească pe „cei blajini” care au o zi a lor, un Paşte al lor, zile comemorative (de naştere ori de înălţare la cele veşnice) şi, îndeobşte, ori de câte ori se ivesc în amintire.  

E admirabil. Pomenirile se fac în fel şi chip. Unii au făcut din ceremonial, un adevărat spectacol, un show la care invită high-life-ul. Ritualul sacru, datina se prefac în modă, în trend, în brand, în hărmălaie cu surle şi tobe, (dar mai ales cu manele, că se poartă!), devin un prilej excelent de distracţie, de petrecere, de dans şi glume îndoielnice, care nu au nimic de-a face cu mortul.  

Ritualurile simple de înmormântare ori de pomenire la diferite date, pentru ca dispărutul să poată trece vămile văzduhului, doar la ţară se mai menţin, dar şi acolo e invitat tot satul şi familiile se întrec în iscusinţă şi în fantezii culinare care nu au nimic de-a face cu sufletul răposatului. Ne-am obişnuit să dăm de pomană. Ne-am obişnuit să primim pomană. Suntem pomanagii? Poate.  

Personal, cred că Sfânta Liturghie este Sacramentul care împlineşte pe deplin datoriile faţă de răposaţi şi o mică pomană, fără să ştie stânga ce face dreapta.  

Şi pentru că nu-mi închipui cum e să-i dai pomană lui Nichita, un sfert de veac l-am aniversat şi l-am comemorat, primăvara şi iarna, în felul meu. În cele din urmă am găsit şi modalitatea ideală pentru mine, de a mi-l readuce aproape (de parcă l-aş fi uitat vreodată!) - pentru că mă oprea parcă ceva sau cineva, să-i dau pomană, de mâncare. Am procedat, aşa cum făcea el cu prietenii şi cum a mărturisit adeseori: „A-i dărui cuiva o poezie este ca şi cum i-ai oferi o floare.”  

Şi Nichita făcea tot timpul astfel de daruri. Până şi la nunta unor prieteni, a venit cu darul său: o poezie dedicată mirilor. Tare aş fi vrut să se găsească cineva care să-mi dăruiască la nuntă o poezie, scrisă special. Dar n-a fost să fie.  

Apoi, nu m-am putut deloc obişnui cu ideea, nici măcar după un sfert de veac, că Nichita nu mai este. Era de ajuns să privesc puţin la Epica Magna sau la Noduri şi semne şi să-i văd semnătura: Nichita, Azi. Cum să fie mort, când el scrie AZI? Un astăzi continuu. Un astăzi cu miresme de veşnicie. Un Azi care va dăinui atâta timp cât va dăinui lumea. Zburând peste milenii. Acest Azi e dovada că Nichita ne-a iubit atât de mult încât s-a gândit la noi peste vreme şi vremuri, cerându-şi „Dreptul la Timp” şi în felul acesta câştigându-şi Dreptul la eternitate.  

„Dreptul la nemurire sau Nichita, Azi” s-a numit prima mea carte dată de pomană pentru sufletul lui Nichita. Pentru că nici un alt dar nu mi s-ar fi părut mai potrivit. Al doilea volum – tot de pomană – a fost „Ca o pasăre Ibis” – şi e prelungirea celei dintâi. Atât m-am priceput, pentru că altfel, cum să dau pomană unui OM VIU? Dar ce înseamnă „să dai de pomană?” Înseamnă a face un dar cuiva, fără să aştepţi nimic în schimb, fără recompense, mulţumiri şi felicitări. Aşa am citit eu pe un afiş, apărut la un an de la nemurirea lui, atunci când un grup de prieteni, printre care şi Gheorghe Tomozei, i-a dăruit un Album memorial. Acolo am văzut un autograf cât se poate de original, pe o fotografie în care poetul stătea drept, cu braţele crucificate pe aer, într-o îmbrăţişare cosmică a lumii şi a tot ce există pe ea, iar dedesubt, scria cu litere de mână: „Atâta să nu uiţi / Că el a fost un om viu / viu / pipăibil cu mâna. Nichita Stănescu, Azi”.  

La scurgerea unui sfert de veac de la nemurirea lui, i-am mai făcut o pomană „de pomină”: volumul „99 de anotimpuri fără Nichita. Omagiu”, Editura Pax Aura Mundi, 2008.  

Cu puţin timp în urmă, am aflat că un alt poet, din cu totul altă zonă a ţării, Nicolae Băciuţ din Târgu-Mureş i-a făcut şi el „pomeni” lui Nichita, în spiritul acelor „afinităţi elective”. Una din aceste pomeni s-a concretizat în volumul de faţă, intitulat „Nichita Stănescu. Cu colţul inimii”, apărut la Editura Nico, Târgu-Mureş, în două ediţii.  

La prima ediţie a Festivalului Nichita Stănescu, de la Ploieşti, din 13-14 decembrie 1984, Prinţul Tom (Gheorghe Tomozei, îngrijitorul Albumului memorial) scria despre „Bătrânul Nichita”, poezia „Ultimele ştiri”: „Îngerii scriu articole de legi/ ori cioplesc săgeţi / şi în pauza de prânz ling sare.// Ei patronează cu inclemenţă / uzinele de ace cu gămălie / fierb rachiu de crini în alambice / şi se trezesc întrebând fără noimă:/ Oare ce-o mai fi făcând / Poetul Nichita Stănescu?”  

Chiar. De bună seamă şi Nicolae Băciuţ, tot de la această întrebare a plecat în conceperea acestei admirabile cărţi în cinstea/memoria lui Nichita.  

Mă consider privilegiată când îmi cade în mâini o carte despre un om drag. Şi nu mă mai satur s-o citesc, s-o savurez, de parcă aş dori să-mi intre pe sub piele şi să rămână acolo.  

Şi chiar rămâne. Pe sub pielea sufletului. Pe sub pielea privirii. Pe sub pielea lăuntrului de fiinţă. Pe sub pielea „colţului inimii”. Şi acestea fiind zise, să pornim, cu îndemnul lui Nichita: „Pe corăbii!” – şi să descindem în oceanul de lumină reflectat în azur, din poezia lui, trasă pe roata sufletului celui care l-a iubit şi-l mai iubeşte, şi-l va iubi încă.  

Volumul „Nichita Stănescu. Cu colţul inimii” – este o bijuterie rară. Un chihlimbar de purtat la piept, ca pandantiv la o întâlnire importantă cu Viaţa. Ori cu Veşnicia. Ea este neîncadrabilă în vreun gen, este ceva singular în creaţia lui Nicolae Băciuţ (deşi a mai scris cărţi omagiale!) – cum singular este şi obiectul ei: Bătrânul Nichita.  

Este alcătuită dintr-o sumă de texte scrise cu dragostea dând pe dinafară, aşa cum izbucneşte „o lacrimă care plânge cu ochi”, pentru o personalitate atât de carismatică şi de originală cum a fost Poetul. Se vede cât colo că Nicolae Băciuţ îl preţuieşte peste măsură. Cu, sau fără dioptrii sufleteşti, cu sau fără dioptriile inimii. Se vede chiar şi cu ochiul liber. Chiar şi cu sufletul liber.  

Să păşim încet în fibra inefabilului, ca să nu speriem îngerii.  

Firesc, Nicolae Băciuţ începe cu un „Portet al artistului la tinereţe fără bătrâneţe”, în care mărturiseşte chiar de la început, că e molipsit incurabil de Nichita: „A fost „o întâmplare a fiinţei mele” întâlnirea cu Nichita Stănescu. O întâmplare pe care am provocat-o, fiindcă atunci credeam că nimic pe lume nu e întâmplător. În egoismul dragului meu de Nichita, am vrut să am un Nichita al meu care, până la urmă, fără să-mi premeditez gândul, a devenit un Nichita înainte şi după Nichita, cel care n-a însoţit timpul real decât o jumătate de veac, rămânând cealaltă parte de timp să se înveşnicească.  

Acest Nichita, al meu, scris „cu colţul inimii”, e reconstituit din felul în care s-a văzut el pe sine, cum a văzut el pe alţii şi cum alţii cred că l-au cunoscut. E un Nichita paradoxal şi imprevizibil, aşa cum a fost el, fără să-şi impună, ieşit din canon”.  

Foarte ciudat şi deloc întâmplător, e faptul că Nicolae Băciuţ, vrând să aibă un Nichita „numai al meu” – a sfârşit cu „un Nichita al nostru” – adică pentru noi toţi, deopotrivă. Pentru că Nichita este un dar al tuturor pentru toţi, o avuţie publică, ca o pâine rumenită şi caldă din care se pot înfrupta mulţimile, fără ca aceasta să se împuţineze. O pâine spre împărtăşire. Şi mai interesant este faptul că, Nichita este perceput, din perspectiva celor trei „eu”, aşa cum ar trebui să ne percepem toţi: cum ne vedem noi înşine, cum îi vedem noi pe alţii şi cum ne văd alţii pe noi. Mai rămâne un al patrulea „eu”, cel mai pătrunzător şi mai important pentru „devenirea noastră întru fiinţă” – cum ar fi spus Blaga - şi anume: cum suntem văzuţi de Dumnezeu, felul în care El ne percepe. Şi acesta este cel mai adevărat, mai fidel decât orice oglindă. În rest, poate interveni factorul subiectiv. Oglinda aceasta nu ne poate minţi şi nici nu se sparge vreodată.  

„Acest portret al artistului la tinereţe fără bătrâneţe – spune Nicolae Băciuţ - nu vrea decât să completeze un album al unui destin şi al unei opere, cu încă o licărire de viaţă. E o clipă recuperată din actul de identitate al unui poet. Poate cel mai mare după Eminescu, cum spunea cineva. Un poet adevărat. Care a trăit ca un poet şi a murit în numele poeziei. Şi care a rămas mereu în cartea mea de citire, în cartea mea de iubire.  

Nichita după Nichita. Un timp fără răstimp.”  

Un interviu cu Nichita Stănescu – este pentru Nicolae Băciuţ – acum, după mai bine de un sfert de veac – un reper preţios, nu numai pentru cartea lui fundamentală: „O istorie a literaturii române contemporane în interviuri” – dar şi pentru întreaga sa operă şi viaţă. Nu se poate să scrii şi să nu te raportezi la Nichita. E un bagaj necesar, pe care trebuie să-l porţi permanent, pe dinăuntru, o dulce povară care nu te împovărează, ci îţi uşurează poverile şi te saltă el pe drum în loc să-l cari tu, aşa cum, pe Monseniorul Vladimir Ghica îl ducea bagajul, purtându-l săltat, acolo unde trebuia neapărat să ajungă. Este duhul din noi care ne poartă pe aripile sale.  

Nichita este pentru mai tânărul coleg de Dumnezeu, de Duh şi de Poezie – Nicolae Băciuţ, – o revelaţie într-un octombrie văratec. De aceea îl evocă într-un ton foarte afectuos, aşa cum doar persoanele foarte apropiate şi foarte dragi, ţi se înfăţişează:  

„Am văzut cum arată o zi fără început şi fără sfârşit a unui poet. A fost exact aşa cum mi-am reprezentat în copilărie imaginea unui scriitor, imagine formată doar din lecturi şi din, vai, atât de reci fotografii de manual. Ţinând parcă dinadins să-mi arate că poate exista un scriitor ideal, a cărui biografie nu se desparte cu nimic de opera sa. Poetul, încetul cu încetul, mi-a impus un portret care să refuze orice altă înfăţişare a sa. Trupul masiv al Poetului înveşmântat în ţinuta celui mai banal trecător de pe stradă, tocmai poate pentru a nu atrage atenţia asupra sa, mergea cu paşi silenţioşi, tăcându-şi liniştea pe care o rupea din când în când cu câteva vorbe, care nu aşteptau replică. „Aici îşi avea casele Slavici”, „Cândva Caragiale a locuit aici”, „Aici e un loc sfânt, e al lui Eminescu, care ne-a făcut pe toţi şi care ne-a scris pe toţi. În camera de sus, neştiută de cei care trec prin faţa ei, şi-a scris Kamadeva”. Deschide un volum din Eminescu şi citeşte: „Cu durerile iubirii / Voind sufletu-mi să-l vindec, / L-am chemat în somn pe Kama- / Kamadeva, zeul indic. // El veni, copilul mândru, / Călărind pe-un papagal, / Având zâmbetul făţarnic / Pe-a lui buze de coral, // Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeţi, / Numai flori înveninate / De la Gangele măreţ. // Puse-o floare-atunci în arcu-i, / Mă lovi cu ea în piept, / Şi de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu deştept…// Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / Ş-a iluziei deşerte.”  

În timp ce recită, privirea lui pare atotcuprinzătoare. Priveşte pretutindenea şi niciunde. Acesta este primul şi singurul meu Nichita Stănescu. Ceilalţi pe care i-am întâlnit, chiar şi pe cel de la Struga, pentru care m-am călătorit spre a-l vedea, asemeni unui badea Cârţan contemporan, purtându-i cărţile în rucsac, tăind, pe jos, Bulgaria şi Macedonia iugoslavă până pe malurile fierbinţi ale Ohridului, nu sunt decât înfăţişări întâmplătoare şi nu întotdeauna adevărate ale poetului. Şi ale poeziei.”  

Şi până să înceapă dialogul de taină, deja ştiau o sumedenie de lucruri unul despre celălalt. Din tăceri grăitoare. Din fâlfâiri de aripi de heruvimi. Din priviri şi din acel flux de tandreţe, cu două sensuri, care circula de la unul la altul. Sunt lucruri care nu pot fi rostite. Să lăsăm inefabilul să vorbească şi el va şti până când, până unde…“Ce minune a lumii a fost acest poet” – îmi scrie Nicolae Băciuţ – chiar în timp ce eu trudesc să demonstrez în aceste cuvinte, acelaşi lucru!Gândurile noastre se împletesc sub acoperişul de rugă al aceluiaşi Nume, ori al aceleiaşi iubiri.Cu toate acestea, Nicolae Băciuţ şi-l revendică permanent pe Nichita ca pe un bun colectiv devenit un bun personal. Adică şi-l însuşeşte, până la cufundarea deplină în el, într-o empatie firească. El spune: “O parte din Stănescul meu” şi relevă chipul rostit al acestei “părţi”.Încercând a defini Cuvântul ca material al Poeziei, Nichita Stănescu a spus: “Partea de om a cuvântului, partea trecătoare de om a cuvântului este importantă după cum mai puţin important este felul naşterii şi mai important mi se pare a fi însăşi naşterea.”Convorbirea celor doi scriitori stă sub semnul fast al Cuvântului, aşa cum noi stăm sub semnul fast al Divinităţii. Iar în privinţa îmbătrânirii şi perisabilităţii cuvântului, Nichita era de părere că:  

“Cuvântul nu are natura timpului, el se petrece în timp, dar el are o natură statică. Timpul are o natură perisabilă. Locul petrecerii cuvântului e trecător, nu cuvântul.”  

Legat de viaţa personală a poetului despre care Nichita s-a pronunţat într-un poem încântător, acesta spunea: “viaţa personală a poetului este avatarul verbului care se vorbeşte pe o orbită spaţială în jurul subiectului său, în jurul unui nume, în jurul unui substantiv.”  

În privinţa autoportretului pe care Nichita şi-l face într-un interviu cu Florin Mugur, „Arăt întocmai ca o mirare a mea”, el adaugă: “acel dialog vechi făcut cu Florin Mugur avea aţâţarea colegială a unor schimburi de sentimente, a unui trup de sentimente, trecător, cel pe care ţi-l prilejuieşte tinereţea în conversaţie. Acum nu cred că se mai poate vorbi de un schimb cu ceva şi cred că un autoportret nu mai e posibil pentru că portretul însuşi nu mai este cu putinţă”.  

Nichita Stănescu şi-a definit prima spaimă a fiinţei astfel: “Prima spaimă, de bună seamă, a fost aceea a naşterii mele. Ca dovadă că ea a fost atât de uriaşă, coincide cu dreptul de a fi uitat-o cu desăvârşire. Nimeni nu-şi mai aduce aminte un lucru esenţial al vieţii lui: secunda naşterii lui, după cum nimeni nu poate să ţină minte al doilea lucru coincident cu primul: moartea lui”.  

La întrebarea reporterului, ce reprezintă Eminescu pentru el, Nichita a răspuns: - Eminescu? – e foarte greu să respiri după el, dar în clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să fim respiraţia nenăscuţilor. Eminescu este un aer pur, genuin, un aer curat. »  

La fel de relevant este şi textul „Râsu-plânsu lui Nichita Stănescu”:  

„Biografia lui Nichita Stănescu este o operă în sine. Nici un alt poet român postbelic n-a avut popularitatea lui Nichita Stănescu. Puţini scriitori români au creat sentimentul familiarităţii ca Nichita Stănescu, puţini au rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut aşa ca el. Iată, la mai bine de două decenii de la moartea sa, Nichita Stănescu este într-o actualitate fertilă. Opera sa e în circulaţie, în ediţii elegante şi în tiraje de care puţini poeţi au parte. Biografia lui continuă să fascineze, într-o nostalgică recuperare.  

O astfel de recuperare/restituire este şi cartea îngrijită şi prefaţată de Laurian Stănchescu, apărută la Târgu-Jiu, fără menţionarea editurii. O sută douăzeci şi unu de semnatari realizează un portret în mişcare al lui Nichita Stănescu. Cei mai mulţi sunt scriitori, iar textele aparţin tuturor genurilor, de la poeme la interviuri, de la simple note la eseuri. Tonul textelor este şi el de o mare diversitate, de la neutralitate la patetism, dar de fiecare dată cu admiraţie. Sunt incluse şi texte din timpul vieţii poetului şi texte postume, publicate sau inedite. Cele mai multe texte sunt din anul morţii poetului, dispariţia sa prematură declanşând un val puternic de emoţie. Cartea include şi poeme inedite ale lui Nichita Stănescu, dintre acelea pe care, cu generozitate, poetul le scria, le dedica şi le dăruia unor prieteni. Câteva fotografii recompun şi ele imaginea unui Nichita Stănescu în timp, cu clipe eternizate din copilărie până în anul morţii, 1983. La acestea se adaugă şi arborele genealogic al poetului dinspre mama sa, Tatiana Cereaciukin. Realizăm din aceasta că familia lui Nichita a rămas fără urmaşi, nici una dintre surorile sale, Mariana (1938 -2002) şi Cristina (1943 – 1999), neavând descendenţi.”  

Memorabil este şi textul: “Acasă la Nichita Stănescu” – o evocare emoţionantă a poetului, făcută cu glasul muiat în sângele lacrimei:  

„Am fost acasă la Nichita Stănescu. La prima lui casă, cea din Ploieşti, în care poetul s-a născut, „înger cu ochii albaştri”. Pe patul în care s-a născut trona un ursuleţ de pluş, drag poetului în copilăria sa şi rămas, ca prin minune, printre lucrurile care s-au păstrat, făcând faţă timpului şi timpurilor.  

Casa familiei Stănescu a fost naţionalizată, aceasta ajungând chiriaşă în propria locuinţă. Până la urmă, casa s-a întors la stăpânii de drept, devenind, din 2002, Casa Memorială „Nichita Stănescu”. Au rămas multe din lucrurile poetului – de la masa de scris la pianul la care cânta adesea poetul, de la maşina de scris la poeme în… manuscris…, încercându-se recrearea unui univers care a însoţit nu doar copilăria şi adolescenţa ci şi locul întoarcerii în anotimpul nostalgiilor poetului.  

Se spune că în mare parte s-a reuşit, că, în sfârşit, Nichita Stănescu are o casă în care îşi aşteaptă bucuros musafirii, ştiut fiind că şi în ultima sa casă din Bucureşti, cea din Piaţa Amzei, uşile au fost mereu deschise multor chemaţi şi nechemaţi ai gazdei, generoasă cu oaspeţii, în lungi şi boeme taifasuri. Nu e o casă „boierească”, deşi nu e nici una obişnuită. Odăile nu sunt mari, dar aşa cum sunt făcute amenajările, păstrând, cel puţin în parte, aranjamentele de altă dată ale mobilelor şi lucrurilor, ele au luminozitate, fac simţită prezenţa spiritului nichitastănescian.  

Într-una din încăperi, vitrinele oferă imaginea universului poetic, cu cărţi, manuscrise, diplome, distincţii, deasupra tuturor ridicându-se Cununa de aur” a poeziei, cu care Nichita Stănescu fusese încoronat în 1982, la Serile de la Struga, din Macedonia pe atunci iugoslavă. Într-o altă cameră sunt o parte din cărţile familiei Stănescu, precum şi cărţi ale lui Nichita şi despre Nichita, cărţi cu autograf primite de la diverşi scriitori.”  

În „Posteritatea necuvintelor” – Nicolae Băciuţ spune: „Nici un poet postbelic n-a influenţat suflul scriiturii cum a făcut-o Nichita Stănescu şi nici nu se va ivi degrabă un autor care să-i fie pe măsură. El a însemnat, într-un alt timp istoric, ceea ce au însemnat Eminescu şi Arghezi. Nichita Stănescu a fost nu doar poezie ci şi spectacol al poeziei. Deloc singur printre poeţi, ci într-o companie de ţinută, de la Ana Blandiana la Ileana Mălăncioiu, de la Marin Sorescu la Cezar Baltag, Nichita Stănescu şi-a impus un anume sens al rostirii şi iubirii, a „dezrobit” limba română, dându-i libertăţi neîngăduite vreodată.  

Poezia lui Nichita Stănescu şi-a pus decisiv amprenta pe evoluţia poeziei române contemporane. Fără el, cu siguranţă, s-ar fi scris altfel poezia în limba română, în această patrie de cuvinte.”  

Aceste texte sunt edificatoare şi extrem de bogate în semnificaţii pentru orice om care scrie şi chiar şi pentru cei care doar admiră.  

„Poetul a fost toată viaţa risipitor cu sine, cu opera lui. Oricât ar fi trăit, ar fi continuat să dicteze poeme, cunoscuţilor şi necunoscuţilor, prietenilor şi neprietenilor, dedicând şi dăruind poeme în stânga şi-n dreapta, ca şi cum ar împărţi indulgenţe, fără însă a cere nimic în schimb.  

Poetul a făcut să renască boema literară ca nimeni altul în cei cincizeci de ani de viaţă ai săi. Mai cred că cu el s-a stins însă şi ultimul mare boem autentic din literatură română. Căci veacurile nu mai navighează pe valurile nepragmatice ale literaturii”.  

(…) „Nichita era un frumos inocent. Un munte de bună-credinţă. În politică s-a jucat de-a politica, făcând poezie. Poetul nu putea fi înregimentat de nici o putere. Era atât de liber, atât de el însuşi mereu, că nimic nu l-ar fi putut subordona. Nici o putere n-ar fi riscat să-i exploateze popularitatea, pentru că Nichita era spontan, imprevizibil, şi orice acţiune de racolare s-ar fi întors împotriva celor care-ar fi iniţiat-o. Nichita Stănescu n-ar fi putut să se poarte nici ca Ştefan Augustin Doinaş, nici ca Nicolae Manolescu sau Ioan Alexandru. Nichita Stănescu ar fi rămas poet şi… punctum.”  

„AL MEU PRIVIT DE AL SĂU”  

Un alt text remarcabiul este: „Cum l-am cunoscut pe Eminescu şi se referă la un episod petrecut între cei doi poeţi în curtea blocului din Piaţa Amzei, acolo unde vieţuia şi „copacul Gică”. Amintirea e foarte vie şi redată cu emoţie firească:  

“Nichita Stănescu m-a primit cu entuziasmul său proverbial, de parcă ne-am fi cunoscut de la începutul lumii, ca doi vechi camarazi. Dialogului nostru, înregistrat pe bandă, i-a urmat o invitaţie la plimbare. Pare de neimaginat cum un mare poet se poartă cu atâta deschidere cu un june pe care l-a văzut prima oară în viaţa lui şi care, desigur, nu-i spunea nimic, înafară de o apartenenţă la un fenomen, “echinoxismul”. Nichita nu era foarte vorbăreţ. Păşea agale, apropape silenţios, răspundea întrebărilor mele doar în metafore. Era o maşină de metafore. Totul în rostirea lui se transforma în metaforă. Din când în când, se oprea şi, ca şi cum ar fi prezentat una dintre minunile lumii, spunea: „Aici îşi avea casele Slavici”, „Cândva Caragiale a locuit aici”, „Aici e un loc sfânt, e al lui Eminescu, care ne-a făcut pe toţi şi care ne-a scris pe toţi. În camera de sus, neştiută de cei care trec prin faţa ei, şi-a scris Kamadeva”. Şi versurile din Kamadeva le rostea de parcă s-ar fi spus singure: „Cu durerile iubirii / Voind sufletu-mi să-l vindec, / L-am chemat în somn pe Kama- / Kamadeva, zeul indic. // El veni, copilul mândru, / Călărind pe-un papagal, / Având zâmbetul făţarnic / Pe-a lui buze de coral, // Aripi are, iar în tolbă-i / El păstrează, ca săgeţi, / Numai flori înveninate / De la Gangele măreţ. // Puse-o floare-atunci în arcu-i, / Mă lovi cu ea în piept, / Şi de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu deştept…// Cu săgeata-i otrăvită / A sosit ca să mă certe / Fiul cerului albastru / Ş-a iluziei deşerte.”  

Totul se derula ca într-un spectacol.  

Ca o fulgerare, ca şi cum ar fi rostit doar pentru sine, Nichita Stănescu spuse la un moment dat: “Bătrâne, eu l-am cunoscut pe Eminescu”. Şi n-a mai lăsat loc nedumeririi mele să devină întrebare. “Eu l-am întâlnit pe Tudor Arghezi şi l-am privit în ochi. Tudor Arghezi l-a întâlnit pe Eminescu şi l-a privit în ochi. Iar eu, prin ochii lui lui Arghezi l-am privit pe Eminescu ».  

Rostea cuvintele sacadat, în stilu-i binecunoscut, de parcă ar fi oficiat o slujbă tainică. “Şi dacă eu vă privesc în ochi îl văd pe Eminescu”, am îndrăznit eu atunci. Şi de parcă nu m-ar fi auzit, a continuat: “Noi l-am respirat pe Eminescu însuşi, noi suntem respirarea lui”.  

Cuvântul „Amintire” – poartă în sine, precum maica pe pruncul său, cuvântul „Amin” – adică: „Aşa să fie!” Amintirile despre Nichita sunt tezaurul pe care scriitorul l-a adunat toată viaţa. Se cade acum să-l împartă. Amin.  

Ceva din acest tezaur va ajunge şi la noi. Spre înavuţire spirituală, spre edificare. „Nichita Stănescu nu a avut trufia perfecţiunii. Nu şi-a adjudecat domeniul poeziei ca o proprietate exclusivă. Nu a fost desăvârşit. A fost însă un autor genial. Iar geniilor li se pot mai uşor ierta greşelile. Iar celor care nu-l înţeleg li se pot îngădui neputinţele. Dar de vină nu e Nichita. Păcatul trebuie căutat în ei. Dar oricine poate fi absolvit de păcate. Şi niciodată nu e prea târziu. (…) Sigur, nu toţi ajungem la înălţimi, dar toţi putem aspira la înălţimi, având şansa să trăim peste cincizeci de ani, să fim, într-un fel, mai „bătrâni” decât Nichita.  

Acum, că am trecut de cincizeci, cum să-i mai spun, mai „tânărului” Nichita, „bătrâne”?  

Nicolae Băciuţ îşi încheie cartea cu aceste emoţionante cuvinte. Dar cartea rămâne deschisă. Pentru noi, pentru fiecare din cei care vrem să-l cunoaştem mai bine. Şi prin el, care e o emblemă a Poeziei româneşti, şi pe alţi scriitori şi poeţi români care poartă flacăra culturii de aici către pretutindeni.  

 

CEZARINA ADAMESCU  

www.agero-stuttgart.de  

12 deceembrie 2011  

 

Referinţă Bibliografică:
MI-E DOR DE NICHITA CA DE LIMBA ROMÂNĂ - NICOLAE BĂCIUŢ NICHITA STĂNESCU, CU COLŢUL INIMII - ,Editura Nico, Târgu-Mureş (cronică de Cezarina Adamescu) / Cezarina Adamescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 346, Anul I, 12 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Cezarina Adamescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cezarina Adamescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!