Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Amintiri > Mobil |   



...Jaffo, loc antic al revelatiilor!
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
"LA STANCI!" 
  
Pe când îmi duceam veacul încă în Kiriat Matalon, într-o zi, aflându-mă în maşina translatorului nostru angajat de domnul Eugen, am avut, nu ştiu cum şi de unde, inspiraţia de a-l întreba pe acesta: 
  
─Şlomi, spune-mi, te rog, unde vă adunaţi voi la rugăciune? 
  
─În Sinagogi! 
  
─Dar Biserici pe aici nu sunt? 
  
─Ba da! 
  
─Atunci du-mă la una din ele şi lasă-mă acolo, te rog frumos!... 
  
─Bine! Uite, am să te las la una istorică din Jaffo ce se numeşte Immanuel Lutheran Church.  
  
Şi uite aşa, simplu şi pe negândite, aveam să-l cunoasc pe Heiki, slujitor în acest Lăcaş lutheran biblic numit ”Immanuel”, un finlandez cu o deschidere spirituală rar întâlnită, prin el lucrând în voie Supranaturalul.  
  
Însă ce acte inedite se întâmplau în fiecare zi în acel sfânt şi istoric Lăcaş şi după ce tipic?...  
  
Credincioşi creştini de diferite limbi îşi oficiau slujbele religioase în zilele de Şabat şi Duminica, începând de la ora nouă dimineaţa cu evreii mesianici. Urmau apoi ganezii, etiopienii, filipinezii, şi apoi vorbitorii de limbă spaniolă. De Şabat şi ultimii, eram noi, românii, iar Duminica dimineaţa, vorbitorii de limbă engleză.  
  
Atât acest Lăcaş cât şi sala de şedinţe a Hostelului de vis-a-vis, erau dotate cu instalaţie electronică audio cu ”radio-căşti” pentru traducerea serviciilor în mai multe limbi separat, cu precădere în limbile engleză şi ebraică.  
  
Lăcaşul bisericesc devenea de fiecare dată neâncăpător pentru mulţimea de evrei şi ne-evrei veniţi să se închine laolaltă, iar în următorul an, serviciile religioase au cuprins şi toate sălile Hostelului, până şi biblioteca sa deosebit de bogată, deoarece acest Hostel mai găzduia şi un Colegiu Biblic.  
  
Noi românii, am cerut să fim ultimii în ziua de Şabat, nu doar pentru că aceasta era şi ziua noastră de odihnă, ci pentru că slujba noastră nu se putea încadra ”englezeşte” într-un program dinainte hotărât de două ore, noi începând-o la ora cinci după amiaza, dar de terminat, de cele mai multe ori abia o puteam termina la nouă seara, prinzându-ne uneori chiar şi ora zece din noapte.  
  
Rugăciunile, adeseori disperate, ale celor care erau înşelaţi de patronii la care munceau legal sau ilegal, cutremurau pe toţi cei ce le auzeau, fie ei şi simpli trecători pe acea stradă doar, străini deci de limba noastră românească.  
  
Muncitorii români simpli (nu vorbesc despre aceia complicaţi, sau ”şmecheriţi”, cum îi mai numim), s-au trezit, după Revoluţie, în faţa unor situaţii necunoscute lor, la care nu s-au putut aştepta până atunci, pentru că mintea unui om cinstit nu are timp de pierdut cu gânduri de înşelătorie. De pildă: munca la particular şi la firmele particulare! Foarte mulţi români erau mutaţi de la un loc de muncă la altul şi se trezeau muncind fără contract la un moment dat, pentru că mutarea lor se făcea între şefii lor şi prin perceperea de comisioane, care astfel se multiplicau într-o progresie ciudată care-i ”ciupea” din salariu în aceeaşi progresie. În România, tot ce se numea ”muncă”, însemna o relaţie cu Statul, şi deci riscul neplăţilor era exclus, iar o amânare a termenului de plată nu însemna nicicum şi o eventuală ”uitare definitivă a plăţii salariilor”, motiv pentru care mulţi muncitori acceptau amânările, fără a se gândi că acestea sunt de fapt gândurile ascunse ale celor cărora le place să înşele. Iar construcţiile, domeniul care ocupa cea mai mare parte a forţei noastre de muncă din Israel, era plin de astfel de cazuri. 
  
Când amânările sau chiar neplata salariilor atingeau limita insuportabilului, disperarea, cei frustaţi de răsplata bine meritată a muncii lor se vedeau puşi în situaţia de a nu mai putea trimite bani pentru mâncare familiilor lor numeroase din ţară cu până la cinci-zece-cincisprezece copii, cazuri din acestea fiind mai ales în rândul protestanţilor, dar nici în rândul ortodocşilor nu lipseau. Vă puteţi închipui cam cum sunau rugăciunile unor astfel de oameni? ... Iar din aceştia nu erau deloc puţini, ci destul de mulţi, fără a fi deloc răutăcios!  
  
Acest lucru făcea imposibilă limitarea în timp a slujbelor românilor, pastorul nostru Adrian mărturisind că el nu poate sugera sau impune, unor astfel de oameni ...ajunşi în pragul disperării, să se roage mai scurt sau mai lung, într-un anume fel, ori să-şi facă, ori să nu-şi facă crucea cu două sau cu trei degete, ...amănuntele acestea devin ridicole, şi se autoexcludeau chiar din mintea omului pus în faţa unei astfel de privelişti! 
  
Tendinţa acestui om ”ales” − folosind acest cuvânt biblic −, era de a-i uni pe toţi creştinii români sosiţi în Israel, indiferent de cultul cărora ei aparţineau în ţară, ştiindu-se că valul însufleţitor de libertate ce a cuprins şi România, ar fi fost de bun augur dacă nu s-ar fi abuzat de el, aşa cum s-a şi întâmplat în Occident, unde creştinismul s-a fărâmiţat, din ce în ce, în tot mai multe confesiuni şi subconfesiuni. De aceea, aici veneau la închinare numai acei creştini care în disperarea lor, şi uitând de ”diferenţe”, căutau un lăcaş de închinare, dorindu-şi sincer a-şi spune îngrijorările sau a-şi vărsa focul necazurilor lor, în faţa Creatorului, având, aşadar, nevoie de o unitate spirituală. 
  
Dar cum asculta, sau cât de prezent era El − Supranaturalul, Dumnezeu, sau Cel pe care eu vreau să-L numesc mult mai simplu ”CREATOR” doar −, prin formele Sale specifice de existenţă, şi poate şi cât şi cum, se implica El în acea Biserică şi în ceremoniile adunărilor româneşti? 
  
...A venit într-o zi în mijlocul nostru unul numit Iuri, el fiind din Moldova de dincolo de Prut. Acesta, împreună cu fratele său, şi-au amanetat casele evreului care i-a adus şi pentru care acum munceau ca lăcătuşi-mecanici pe 800 (optsute) de Dolari SUA ”pe lună”, căci pe Pământ, de trei luni nu primiseră nimica! Aşa, pe nimica, sau pe promisiuni doar, munceau ei de la ora şapte dimineaţa până la zece noaptea, deoarece şi locuiau acolo. Fratele lui nu, însă acest om, Iuri, venea în fiecare Sâmbătă la închinare înbrăcat cu o cămaşă şi un pantalon impecabil de curate şi perfect călcate, ambele de un alb imaculat. Purta mereu cu el un casetofon şi în toate Sâmbetele cât a stat în Israel, apăreau dimineaţa pe plaja Tel-Aviv-ului, el şi casetofonul lui, pentru a vorbi celor prinşi în mrejele alcoolului despre ...Moise, ...Isus, şi maniera acestora de a se exemplifica oamenilor ca şi modele de trăire a vieţii pe acest Pământ. Întâlnea pe plajă români, ruşi şi evrei tineri ce adormeau acolo, nemaifiind în stare să ajungă până la paturile lor din cauza băuturii, lucru ce era extrem de periculos dacă depăşeau ora nouă dimineaţa dormind, căci din cauza puterii soarelui aveau şansa de a nu se mai trezi deloc.  
  
După ce termina de vorbit le punea muzică clasică, liniştitoare pentru sufletele lor greu chinuite de alcoolul fără măsură băut. Nimeni, dintre aceşti bătuţi ai soartei de propriile lor obiceiuri, nu i-a putut spune acestui om să plece sau să-i lase în pace cu astfel de istorioare. Totuşi, evreul-rus la care muncea şi căruia în mod sigur Iuri îi vorbea la fel, i-a spus-o, ...la un moment dat, când Iuri o fi început a-i zice vreo istorioară biblică!  
  
Atunci Iuri, cu blândeţea sa caracteristică, i-a cerut plata pentru cele trei luni muncite, primind, în schimb, răspunsul acesta: 
  
─N-am să vă dau nimic şi-am să vă iau şi casele pentru că am act făcut cu voi! 
  
─Ce act am făcut noi cu tine? 
  
─Act de vânzare-cumpărare!  
  
Atunci şi-au amintit ei că au semnat un contract scris în ruseşte şi în evreeşte de mai multe foi, care prevedea că ei îşi vor pierde proprietăţile, dacă îşi vor ”părăsi” serviciul, adică dacă vor încalca astfel contractul pe care l-au semnat...  
  
─Bine, noi ţi-am muncit trei luni şi trebuie să-ţi mai muncim încă trei! De ce nu ne laşi? 
  
─Nu mai vreau! Plecaţi chiar acum de la mine. 
  
─Opreşte-ţi ”garanţia”, câte opt sute de dolari, pentru care ţi-am amanetat casele conform contractului, dă-ne restul de bani şi vom pleca! 
  
─Conform contractului?... Păi, după contract trebuie să plătiţi şi avionul, şi viza, şi cazarea, şi mâncarea, ...aşa că mai bine plecaţi şi vă angajaţi în altă parte! 
  
─Noi de aici nu plecăm decât acasă şi numai dacă ne dai banii pentru care ţi-am muncit trei luni, câte o mie şase sute de dolari de persoană, au răspuns ei, înţelegându-i şiretlicul. 
  
─Nimic nu vă dau(!), le-a răspuns ”patronul” intrând în casă şi trântind uşa după el... 
  
Frate-su s-a apucat în continuare de lucru ca şi cum nu s-ar fi întâmplat ninic, însă Iuri a început de atunci să se roage, iar Sâmbăta toată mulţimea românilor, circa două sute de suflete se rugau împreună pentru cauza lui.  
  
...Şi într-o noapte, după ce se scurseseră două săptămâni de la acea discuţie a lor, patronul ieşi disperat din casă şi veni la ”dormitorul” lor, aflat sub cerul liber: 
  
─Uitaţi banii toţi − patru mii şi opt sute de dolari −, contractul pe care am scris ”ACHITAT” şi am semnat, numai vă rog să plecaţi de aici cu Dumnezeul vostru cu tot! 
  
─Dumnezeul nostru? Acesta e şi-al tău, i-a răspuns Iuri, numai că El nu poate ţine decât cu dreptatea, iubitul meu! 
  
─Bine, ...bine!... Ştiu asta!... Vă rog frumos să plecaţi... 
  
─Unde să plecăm acum, în miez de noapte, omule? Dar şi mâine, unde să ne ducem, căci la hotel noi nu ne putem permite să aruncăm cu banii! Haide, linişteştete, că noi nu vrem să îţi facem nici un rău... 
  
─Voi, nu! Dar... Nu-şi mai putu continua vorba, căci căzu jos şi începu să plângă în hohote.  
  
După ce s-a mai liniştit puţin Iuri continuă, îngenunchind jos, lângă el: 
  
─Dumnezeul de care ţi-e acum frică ţie, este Unul şi-acelaşi, în care crezi şi tu poate. Este aşa de bun încât nici nu-ţi poţi închiui cât de repede doreşte să facă pace între noi chiar acum, căci am să-L rog în acest moment.  
  
Şi începu Iuri a se ruga acolo lângă el, în ruseşte căci şi patronul era evreu de limbă rusă. Acesta s-a oprit din plâns, iar când a terminat Iuri, a dat mâna cu ei şi a intrat apoi tăcut şi liniştit în casă...  
  
A doua zi Iuri a venit la Hostel, la mine, cu toate că avea la Hotel Hillton o cameră cu două paturi plătită de către Compania Aeriană Moldova cu care trebuia să zboare spre casă împreună cu fratele lui, şi pentru care şeful lor le cumpărase bilet. Numai că acea Companie era acum în grevă, continuând să fie aşa două săptămâni la rând.  
  
Într-una din zile eu i-am zis bucuros: 
  
─Iată ce Creator bun avem! Oare nu ştiia El că tu trebuie să te odihneşti şi să te hrăneşti după postul pe care l-ai ţinut cât te-ai rugat pentru cauza ta şi a fratelui tău? 
  
─...şi a săracului evreu! − adăugă Iuri gânditor... 
  
Şi-aşa, timp de alte două săptămâni încă, Iuri a continuat să se ducă de dimineaţa şi până noaptea, de la ora şapte şi până la zece − conform ”contractului” parcă −, pe plaja Tel-Aviv-ului pentru a sta de vorbă cu înrobiţii alcolului, majoritatea de etnie română şi rusă. 
  
Altă dată, un elveţian şi-a exprimat dorinţa de a participa la slujba noastră şi bineînţeles că l-am luat cu mine la adunarea religioasă de Şabat. L-am prezentat lui Adrian şi l-am invitat să ia loc cu mine în primul rând de scaune, pentru a nu-i deranja cu traducerea pe cei din jur. La un moment dat elveţianul îmi spune în şoaptă:  
  
─Nu-mi mai traduce, pentru că nu mai este nevoie! Înţeleg totul în proporţie de peste nouăzeci la sută.  
  
A fost însă deosebit de surprins când pastorul Adrian l-a invitat să ne transmită câteva gânduri, din care cred că merită să reţinem: 
  
─Ce păcat că mă pot lăuda doar cu faptul că ţara mea (Elveţia!) nu a mai purtat cu nimeni război timp de peste o sută de ani, iar pe de altă parte cu durere trebuie să vă mărturisesc că nu suntem mulţumitori lui Dumnezeu aşa cum se cuvine, căci la noi o slujbă religioasă nu are voie (...auziţi motivaţie!) ...să depăşească limita unui sfert de oră, iar aici, între dumneavoastră, iată că nici nu ştiu cum s-au putut scurge două ore şi jumătate fără să-mi dau seama!... 
  
În mod deosebit vreau să fac o precizare, pentru care, fiind cât se poate de semnificativă, voi deschide o necesară paranteză: Pastorul românilor, Adrian Mizdrahi, ”a fost” un evreu venit din România. Regret că trebuie să punctez de această manieră, dar, conform legilor rabineşti, orice evreu care aderă la un alt cult religios, este declarat ”mort” pentru ei, făcându-i-se chiar şi o slujbă de înmormântare simbolică a numelui său, iar dacă va avea proasta inspiraţie de a adera în străinătate, în afara Israelului adică, va pierde ca atare toate drepturile cetăţeneşti, printre care şi pe acela de stabilire în Israel, în ţara sa el mai putând intra doar ca turist şi dacă i se va acorda viza turistică desigur.  
  
─Noi am avut noroc în această privinţă, pentru că ceasul convertirii a sunat după stabilirea noastră în Israel, a mea împreună cu familia! – mi-a mărturisit pastorul Adrian.  
  
În România el a fost un mare actor din promoţia şi de talia lui Florin Piersic, cu care a fost şi coleg.  
  
─Dar cum a-ţi ajuns în Israel? – l-am întrebat atunci eu. 
  
─Simplu! Încercând să emigrăm ...în America! Şi fiind chemaţi la Consulatul Satelor Unite pentru primirea vizelor de stabilire definitivă, ne-am dus pentru a fi ...respinşi, căci Consulul, oprindu-se o clipă ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva parcă (ca un Colombo!), înainte de a pune acea ştampilă de viză definitivă, ne mai adresă o întrebare: 
  
─”Sunteţi cetăţeni şi a altei ţări în afară de Republica Socialistă România?” 
  
─Da! Cum este şi normal, căci suntem evrei. 
  
─”În cazul acesta, ...nu vă pot da viza pentru Statele Unite, pentru că sunteţi cetăţeni ai unei ţări libere!”  
  
(...) 
  
...Şi pe când erau deja de multă vreme stabiliţi bine ”merçi” în Israel – îmi povestea Adrian −, tot Domnul Dumnezeu a făcut să ajungă şi la urechile lor vestea că la această Biserică Lutherană din Jaffo va veni un evreu lutheran american de origine română care a fost cu mare greutate salvat de Biserica Lutherană Norvegiană din puşcăriile comuniste româneşti şi din ghearele torţionarilor.  
  
Au hotărât să se ducă să-l vadă, pentru că era vorba de un ”evreu american de origine română”, ei fiind atei convinşi la acea vreme, nici măcar de mozaicism prea pătrunşi.  
  
─Acest evreu, martir al creştinismului, numit Richard Wurnbrand, fusese mai întâi învinuit de spionaj şi condamnat la doi ani de puşcărie, în timpul regimului dictatorial al lui Antonescu, pentru că cocheta cu Mişcarea Comunistă din Rusia... 
  
─Posibil să fie şi adevărat – zise Adrian, deoarece ştim cu toţii că exterminarea evreilor de către Hitler, atingea proporţii din ce-în-ce mai de neimaginat, şi cred că oroarea aceasta a dus la unirea tuturor evreilor, indiferent de ideologiile politice sau crezurile religioase pe care şi le-au ales a le urma, fiecare în inima lui!!!  
  
(...) 
  
(...Aşadar, iată cum, după ani şi ani, aici în Jaffo la Immanuel Lutheran Church, la predica rostită prin gura acestui evreu, martir al creştinismului, Adrian avea să se lepede de ateism, să înbrăţişeze pentru totdeauna credinţa creştină, să urmeze şi el cursurile Institutului Teologic Lutheran din Norvegia şi să devină, nu lutheran, ci pastorul românilor de-aici din Tell-Aviv, dar şi un ajutor de neimaginat pentru românii înşelaţi la bani sau care ajungeau să aibe probleme de sănătate în Israel...) 
  
─Vezi, aceaste lucruri nu le poate anticipa nimeni, Alex! Eu credeam că îmi voi forma o adunare din evrei, după ce mi-am terminat studiile teologice din Norvegia, şi iată că veni timpurile când românii au fost solicitaţi la lucru aici. Merg cu amândouă în paralel acuma... 
  
─Adrian, eşti o mare descoperire pentru mine, rarissimă chiar! Şi acum, voi, cărei denominaţiuni aparţineţi? 
  
─”Institutul teologic” − zic aşa ca să mă înţelegi(!) − l-am făcut în Norvegia, însă nu am mai avut cu ei nici o legătură ulterioară, pentru că nu le-am cerut nici lor şi nici altora vreun ”sprijin material”. Îmi doresc a fi liber de orice confesiune... 
  
─Uneia, dintre toate câte există, tot trebuie să aparţineţi, oameni buni!... 
  
─De ce? 
  
─Pentru că aşa se pare că este normal!... 
  
─Dacă tu îmi vei arăta că este specificată o denumire denominativă măcar pentru Biserică aici în Biblie, eu imediat voi şi adera la ea! 
  
─Interesant ce-mi spui tu, ”frate” Adrian, ...şi începe chiar să mă şi bucure! 
  
Am încheiat paranteza. 
  
...După această discuţie, mi-am schimbat părerea despre ce se întâmpla acolo în Biserica din Jaffo, apucându-mă imediat de o treabă ce o tot amânam, aceea de a împărţi printre români mulţimea de baxuri de Biblii care ”curgeau” în acel Hostel pe numele meu doar. Numărul exact nu se putea şti, pentru că nu preocupa pe nimeni o astfel de contabilizare, dar îmi ocupau mie întregul spaţiu din cameră. Am început să le pun peste tot pe unde veneau românii să-şi tragă sufletul, în Biserică Sâmbăta, prin holul de la intrare al Hostelului, în Camera albastră de lectura..., dar tot nu era suficient, aşa că am plecat cu ele prin Tahanale (autogări). De câte ori plecam în oraş luam şi plasa cu mine, căci altfel riscam să fiu ”sufocat”. Le-am apreciat eu cu modestie numărul, a fi fost de circa două mii-două mii cinci sute. 
  
Când năvălea peste mine mulţimea de români aflată prin Tahanaua de lângă Şuk'ha Carmel, venea Miliţia (aşa se traduce ”Miştara”), căci miliţienii nu ştiau ce se întâmplă. Când le spuneam că ”împart Biblii românilor”, se îndepărtau câţiva metri, dar nu plecau, pentru a mă păzi de evenimente nedorite, căci consumul de alcool al românilor care lucrau pe dolari, devenise proverbial, iar cantitativ era recunoscut ca fiind astronomic, ...pentru o ţară aşa toridă, precum Israelul. Curios, nu? Ei bine, nu este de loc ”curios” pentru creştinul care mai citeşte şi altceva în afară de Biblie, cum ar fi unele cărţi despre ”Lenin şi instaurarea comunismului în Rusia”. Cel care va mai citi şi o astfel de carte, sau macar cărţile lui Richard Wurmbrand, se va edifica imediat şi în privinţa acestui consum de alcool, specific doar ţărilor Blocului Politic Est-European...  
  
Această treabă mult timp a durat, mult după ce îmi expirase chiar şi viza de muncă. Însă Miştaraua nu mi-a cerut niciodată, paşaportul la control... 
  
Dar cum am ajuns eu să locuiesc permanent, vis-a-vis, în acel Hostel Anglican ce tot ”Immanuel” se chema?  
  
* 
  
Mă împăcasem deja cu gândul că Eugen nu va lega nici un contract de muncă în Israel şi că noi, ultimii români veniţi pentru el, vom fi nevoiţi, într-un final, să plecăm acasă. Aşa că nu m-a luat pe nepregătite fostul coleg de şantiere şi şef al meu acum, când m-a invitat într-o seară la un Ness rece, pentru a-mi spune: 
  
─Măi Alex, eu nu mai am nici o îndoială că aici nu voi putea lega nici o afacere. Am cheltuit deja, cinci mii de dolari şi nu simt nici o rază de speranţă în acest sens. Parcă-s vorbiţi în privinţa preţurilor, special cred pentru mine făcute sub limita bunului simţ. Dacă aş accepta azi aşa ceva i-aş termina pe toţi, pentru că mâine ăştia ar coborâ preţurile de manoperă la români, care, zic ei, ”sunt cele mai mari”!!! Îţi dai seama de asta? Nu-i interesează, cât cheltuie un om pe mâncare, şi pe cazare, asigurare medicală, ...nimic! Noi am fost educaţi să facem un calcul pentru salarii în proiectele noastre, dar ăştia? Nu, nu, nu! Eu nu-mi pot bate joc de un om care a lucrat cu mine în Germania şi pe care l-am plătit cu 1.500,-DM (o mie cinci sute de mărci) pe lună cel puţin, şi să ajung acum a-i da aici nici măcar pe jumătate, o cazare şi o masă, amândouă pe banii lui.  
  
Oi, oi, oi, Israel (soţia lui era evreică!), Israel! Îi voi lua cu mine acasă, pe toţi cei ce vor să se mai întoarcă, şi le voi da în continuare de lucru în Europa.  
  
─Şi cei care nu vor să se mai întoarcă? 
  
─Treaba lor! Fiecare e liber să facă ce vrea, răspunse el mecanic, dar când îmi întâlni privirea, a înţeles repede aluzia şi adăugă: Şi tu la fel! Poţi rămâne în continuare la Vasile. Cu firma lor v-am adus doar, însă voi să nu uitaţi, că aveţi viza de lucru valabilă pentru un an de zile, şi plătită pe banii voştri! Zic asta, auzind că se fac mari măgării cu românii pe aici, mergând până la a vă vinde pur şi simplu, ca pe nişte vite, de la unul la altul... 
  
─Şefu' – eu nu v-am spus că relaţia mea cu soţia e aproape de despărţire şi că de aceea am urmărit să plec la muncă în afară, pentru a fi cât mai departe de ea... 
  
─...şi să-i dai siguranţa că nu o mai poţi ”urmări”, adăugă el zâmbind. 
  
─Cam aşa, căci a reuşit să mă facă să nu mă mai intereseze persoana ei! 
  
─Rămâi aici, că-ntr-un an o să-ţi treacă! Zic asta ştiind că ai un copil cu ea. 
  
─O fetiţă! 
  
Sorbeam ultima picătură din acel Ness rece oferit de şefu', când el se ridică de la masă zicând: 
  
─Mergi şi tu sau vrei să mai rămâi aici? Eu mă retrag acasă... Căldura asta îngrozitoare şi preţul de un dolar şi cincizeci de cenţi la oră pentru manoperă ”m-au obosit” tare mult azi! Ca să vezi că la noi pe lângă o mare durere, mai e loc întotdeauna şi pentru puţin haz de necaz. Sarcastic, nu?... 
  
─Nu rămân că n-am de ce... Merg şi eu acasă!  
  
(...) 
  
După două zile Eugen a plecat într-adevăr în ţară, iar cei şapte muncitori din grupul nostru au fugit de la Sal-Sad, preferând să muncească la negru. Însă eu m-am hotărât să nu plec până ce Vasile nu-mi va spune direct.  
  
Zvonurile ce-mi veneau la ureche şi pe care le aşteptam, se împliniră, şi iată că ziua cea ”nefastă” veni destul de repede, la sfârşitul primei jumătăţi a lunii Iunie adică, când Vasile avea să mă cheme la el acasă, să-mi pună paşaportul şi biletul de avion în mână şi, pe un ton ”politicos”, să-mi spună: 
  
─Băi A-le-x, nu pot să te-mai-ţin-şi-pe-tine... bă! Am de-ja e-chi-pa com-ple-tă... Mă-nţe-legi?... 
  
─Te rog să-mi faci rezervarea de loc după o săptămână, să pot vedea şi eu ceva din acest Israel! Sau, (...iute am completat, revenindu-mi parcă din prostie), lasă că am să-mi fac singur acest oficiu, că doar sunt ...şi major, ...şi vaccinat, ...şi mai trebuie să mă descurc şi singur, i-am zis, punând repede mâna pe preţiosul meu paşaport şi pe biletul de avion.  
  
Am plecat de la el, aproape săltând de bucurie că mi-au venit în minte sfaturile celui ce nu a avut şansa de a-mi fi şef în Israel, atenţionându-ne pe toţi să nu ne lăsăm la mâna ăstora, experţi în măgării, şi am dat fuga iute, chiar atunci, la Immanuel Hostel, pentru a-mi plăti de toţi banii un pat în dormitorul comun. Imediat apoi, am luat un taxi pănă ”acasă”, la neuitatul şi mult aglomeratul meu dormitory, pentru a-mi lua iute bagajele şi a mă întoarce în siguranţă la Hostel cu acelaşi taxi. Toată această treabă nu cred că a durat mai mult de o oră, însă mie, această micuţă oră care trece uneori cât ai clipi aproape, mi s-a părut o veşnicie atunci...  
  
Era într-o zi de vineri, şapte Iunie 1996, când eu, cel ”liber” de-acuma, urcam la pătuţul meu pe care am avut plăcerea de-al alege din cele douăsprezece de toate, căci camera era goală, şi, coborând pe genunchi am rostit Creatorului nostru următoarele: ”Doamne, doar Tu ştii cât sufăr că mama s-a prăpădit de triseţe pe când eu eram în Germania, departe de ea. Şi tot numai Tu ştii de ce am ajuns eu aici în Israel, căci ţi-am cerut un servici în afara ţării oriunde pe acest Pământ, şi iată că nu-l mai am. Criminal şi tâlhar am fost făcut de Iola ca şi mulţumire la pachetul ce i l-am făcut din tot salariu de opt sute de Şecheli pe care l-am primit în prima lună...  
  
Acum, nu mai am nici un ban în afară de cei de drum... Aşa că, dacă Tu nu îmi vei găsi în acest timp nimica de lucru, atunci eu voi fi gata să mă întorc acasă sărac, aşa cum am venit aici. Însă, dacă Tu îmi vei găsi un servici, voi rămâne în Israel până când tot Tu mă vei împinge către România sau spre alte direcţii, căci încă mai CRED cu tărie că Tu nu i-ai abandonat pe români, uitând de milenarul nostru Neam şi de mine pe-aici. Amin!” 
  
Mă simţeam de-acuma aşa de eliberat de necunoscutul ce-mi frământa gândurile, precum un nevinovat absolvit miraculos de-o învinuire nedreptă, pentru care, prin ”mila” celor ce ştiu a lovi, ar fi putut încasa o viaţă întreagă de nedreaptă puşcărie...  
  
Dimineaţa următoare şi în toate celelalte dimineţi cât am fost oaspete al acestui Hostel, after breakfast de-acuma, I'm sorry(!), îl vizitam pe Heiki, căci Lăcaşul acela lutheran era deschis zilnic pentru vizitatori între orele nouă şi douăsprezece. Aşa mi s-au scurs toate cele patrusprezece zile pentru care am plătit şase sute de Şecheli, în locul meselor de prânz şi de seară hrănindu-mă cu rugăciuni şi multă-multă lectură din bogata bibliotecă a Colegiului Biblic. 
  
Dar ce minunată istorie, despre acest Hostel şi despre Lăcaşul bisericesc de vis-a-vis, aveam să aflu eu, de la acest deosebit lucrător creştin de rit lutheran, Heiki?... 
  
Cum vă spuneam, Lăcaşul acesta bisericesc german de pe teritoriul evreiesc, şi de rit creştinesc, era cu neputinţă să nu mişte inima oricărui turist venind a vizita Israelul şi trecând prin Jaffo. Fiind construit şi de germanii ”lui Luther”, pentru a putea fi salvat de furia de după război a localnicilor, dar şi a celor din afara ţării, a fost cedat din timp, mai întâi norvegienilor, iar apoi finlandezilor, ajungând deci să fie ”botezat” din plin ...şi cu foc. Şi dacă dimineaţa era deschis grupurilor de turişti, după amiaza, pentru că era dotat cu o orgă uriaşă de perete, stătea la dispoziţia diferiţilor muzicieni veniţi din toate colţurile lumii pentru a-şi anunţa din timp concertele lor impresionante de sărbători. La acest instrument nu putea cânta oricine, căci se manevra şi cu mâinile şi cu picioarele, iar a viziona un concert în acest lăcaş, era o minune cerească!  
  
O istorie la fel de rară şi impresionantă avea şi acel vechi şi pitoresc ”Immanuel Hostel” de pe ”Auerbach street 8”! Numai atoateştiutorul nostru Creator poate spune ”de ce?”, tocmai un evreu a hotărât să-şi doneze propria casă împreună cu minunata ei grădină exotică Bisericii Anglicane, cu ”clauza” de a fi folosită pentru găzduirea tuturor turiştilor din întreaga lume, dar în special a creştinilor care vor vizita Israelul? Fiind deci patronat de o Biserică, întreţinerea, condiţionat(!) trebuia să se facă numai din donaţii şi din serviciile de voluntariat. Şi dacă ne gândim că în zonele istorice ale acestei ţări metru pătrat de pământ poate depăşi chiar şi valoarea de zeci de mii de dolari, putem înţelege ce sarcină aveau de dus englezii în privinţa onorări plăţilor către Stat, a conservării clădirii şi a întreţinerii serviciilor cu personal căci, dacă Biserica Immanuel nu a dus niciodată lipsă de fonduri sau de misionari creştini, substanţial plătiţi de Statul Finlandez, Hostelul Immanuel şi azi supravieţuieşte cu mare greutate, prin donaţii şi prin voluntariatul creştinilor din întreaga lume, cu excepţia celor din România desigur, care nu puteau ajunge acolo ca voluntari chiar de şi-ar fi dorit vreunul, eu reuşind să ”sparg gheaţa” nevăzută din calea noastră, numai datorită acestor ciudate întorsături care nu se pot explica decât dacă vrem să acceptăm intervenţia miraculoasă a Cerului plin de sfinţi şi Minunatului nostru Creator. Un ateu, ca şi mine până mai ieri, sigur că se poate întreba”de ce ar accepta posibilitatea unei astfel de intervenţii?” Eu însă, nu mă mai întrebam de mult astfel, hotărându-mă să accept existenţa Lui aşa precum am acceptat intrarea în viaţa mea a atâtor-şi-atâtor fiinţe care au ajuns a mă chinui în loc de a mă ferici, pentru simplul motiv că eu le-am acceptat pe ele cu adevărat, nicidecum şi ele pe mine în aceeaşi măsură.  
  
Aşadar, chiar dacă m-am hotărât a mă încreştina, nu voi încerca niciodată să atrag pe cineva la un creştinism aflat într-o continuă decimare, pentru a-i da o nouă ”boală”, ci la Creator pentru a-l vindeca! ”Cine vrea să citească”, zic şi eu parafrazându-L pe Isus, trebuie ”să şi înţeleagă ce citeşte”: Nicăieri în Sfânta Scriptură nu stă scris că Isus Hristos a încercat să atragă pe oameni la o nouă religie numită ”creştinism” după porecla primită de cei ce se adăugau la numărul celor porecliţi astfel în Antiohia de antiohieni.  
  
Adevărat mărturisesc că eu sunt ”creştin ortodox” în virtutea inerţiei, ca si Adrian cu mozaicismul, căci prin crezul meu intim sunt un supus total CREATORULUI doar, şi-atât.  
  
Omul trebuie atras la Creator, cu scopul vădit şi clar declarat de El şi scris de Evanghelişti, de a atinge un nivel spiritual necesar, dar şi limpede (fără influienţe), prin care va putea să-L cunoască personal şi la fel de clar (fără contradicţii). Oricare cult de faţa acestui Pământ va vorbi enoriaşilor săi împotriva celorlalte care mai există, precum politicienii care se diferenţiază doar în privinţa vocabularului folosit. 
  
”De s-ar fi păstrat acest original mod de a trezi conştiinţa din om, apoi, dacă Pavel nu i-ar fi ”corupt” pe creştini deschizându-le pofta de ”bisericuţe şi ierarhii”, înfrânând astfel propagarea Cuvântului până la marginile Pământului a Sfintei Sale Învăţăturii, până acum ar fi revenit Hristos şi a treia oară, nu numai a doua” – zicea un evreu mesianic bătrân, glumind cu mine!... 
  
* 
  
Într-una din dimineţi, ducându-mă la Biserică după cum îmi şi era de-acum obiceiul, îl găsii pe Heiki stând de vorbă cu unul, Carol Roberth, un evreu în vârstă de optzecişişase de ani venit din România odată cu valul de colonişti, pornit către ”Ţara Promisă” de chemarea profetică ce e scrisă în Cartea lui Isaia, şi făcută a fi auzită de către toţi evreii din întreaga lume prin glasul faimosului general al armatei britanice, Ben Gurion.  
  
...Ei bine, acest bătrân evreu, Roberth, era tot timpul cu ochii după femei şi deturna cu mare şi rafinată dibăcie orice discuţie purtată de cineva cu el, într-una din acelea deşucheate. Maliţios şi cu un şarm specific, acest ins venea la Heiki în mai fiecare dimineaţă pentru a-şi servi micul dejun, dar şi pentru a pune pastorului numai întrebari referitoare la pasajele biblice care ilustrau întâmplări cu şi despre femei de genul celei prinsă în ”preacurvie”, pe marginea căruia şi comentau acuma, când eu îmi făcui apariţia.  
  
Văzându-mă, Heiki se grăbi să exclame bucuros către Roberth: 
  
─O-o-o-ho! Iată frate Roberth, că Dumnezeu îmi dă mie plăcerea de a-ţi prezenta pe Alex, iar ţie posibilitatea de a ţi se explica acest pasaj, pentru a-l înţelege bine, chiar în limba română. Apoi ne-a făcut prezentările, m-a introdus pe mine în tema lor de discuţie şi s-a ridicat de la masă, scuzându-se, pentru a se ocupa de grupurile de turişti, care nici cum nu vroiau a-i da un micuţ răgaz de odihnă. Cine dintre ei ar fi putut şti că sărmanul pastor lutheran Heiki avea tije metalice băgate în ambele picioare, în urma unui accident?  
  
Şi a fost să fie aceasta, şi pentru mine, prima ocazie de vorbi cuiva despre ceva anume din Biblie, exact aşa cum mi-a şi fost dat de-altfel a înţelege, eu citind-o de mai multe ori cu pasiune şi profundă atenţie, dar nu pentru a mă pregăti de un examen sau ...de vre-o predică, ci pentru a descoperi ”de ce a fost interzisă?”.  
  
Cred că Roberth nu avea de unde să ştie sau să-şi închipuie ce i se pregătise − de cine oare(?) −, căci nici eu şi nici Heiki nu ne-am planificat aşa ceva.  
  
...Am început aşadar a-i explica acestui simpatic bătrân afemeiat şi răutăcios cu Heiki, că sunt anumite situaţii care nu pot fi scrise sau descrise cu de-amănuntul, pentru că cei ce au scris Cărţile, le-au scris cu scopul de a obliga mintea cititorului să ”cugete”. Nu numai Noul, dar şi Vechiul Testament, a fost scris în aceeaşi manieră... 
  
─Dragul meu Roberth, aşa-i că-i greu, ca avocat, dară-mi-te ca şi simplu om, să aperi o curvă? Dacă te consideri a fi un om serios, ţi-e frică măcar de faptul că te poate arăta lumea cu degetul, nu? Dacă ai mai vrea să fii şi un om fără păcat sau aşa ...un fel de ...Fiu de Dumnezeu, fără absolut nici un păcat adică, oare cât o mai fi de greu?...  
  
Cred că şi lui Isus Hristos I-au trecut prin cap toate astea, când ăştia au venit cu Maria Magdalena la El, pentru că ei erau trimişi de fapt, de alţi oameni care, mai ales, doreau cu tot dinadinsul ”să-L prindă” cu o vorbă de care i-ar fi putut lega o di-ta-mai vi-no-vă-ţie de gât...  
  
Pe de altă parte, cine nu pricepe ce se poate întâmpla cu un om dacă, cunoscându-i-se faptele, se duce aşa, ...ca un fraier, ...cu martori falşi, în faţa judecătorului?  
  
Evangheliştii spun clar că ”Isus îi cunoştea pe oameni”! Şi-atunci cum mă pot duce eu la judecător să condamn o femeie, bizuindu-mă doar pe faptul că judecătorul şi lumea nu m-au văzut când înfăptuiam păcatul? Aici totul este cusut ”cu aţă albă”, cum zicem noi românii.  
  
Ia ascultă ce i-au zis lui Isus: ”Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârşea preacurvia”. 
  
Noi însă ştim cu toţii, că un act ca acesta implică nu numai pe femeia singură, ci şi pe bărbatul cu care ea a fost prinsă în timp ce săvârşea curvia. Aşa-i?  
  
─Bineînţeles! Îmi place că îi zici curviei ”act”! ...zise bătrânul meu şmecher Roberth, întenţionând a devia discuţia, unde-i plăcea lui. 
  
─Stai liniştit, că terminăm îndată, pentru că... m-aş fi făcut ”predicator” dacă mi-ar fi plăcut ”a predica”. Ia zi-mi tu, Roberth, ce păţea un bărbat aici, în Israel, dacă ar fi fost prins ”săvârşind” curvia?  
  
─Ar fi fost omorât cu pietre! 
  
─Şi, unde era bărbatul cu care această femeie a săvârşit curvia? Că uite, ei îi zic lui Isus, că femeia a fost prinsă ”chiar când săvârşea curvia”. Cine era el? 
  
─Nu l-au adus!  
  
─Ei vezi, că erau mincinoşi?  
  
...Evanghelistul nu ne spune aceasta, dar ne spune că Isus ”îi cunoştea” pe oameni şi că le-a răspuns învinuirilor ce le aduceau ei acelei femei, astfel: ”Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Când au auzit ei cuvintele acestea, evanghelistul ne spune că ”s-au simţit mustraţi în cugetul lor”. Dacă tu, Roberth, nu ai fi vinovat de păcătuirea cu o curvă, te-ai simţi cumva mustrat în conşiinţa ta? 
  
─Nu, că n-am de ce! 
  
─Ei bine, vedem că ei aveau de ce, lucrul acesta înţelegându-se de la o poştă! 
  
─Păi, dacă nu au adus şi bărbatul cu care a fost prinsă femeia preacurvind, înseamnă că acesta nici nu putea fi altul decât unul dintre ei, zise Roberth, pasionat de-acum de ceeace începuse a i se revela.  
  
─Roberth: Tu eşti mai evreu ca mine! – i-am zis eu râzând. Hai să luăm drept pildă legea aceasta : ”Să nu furi!” Păi eu îţi spun ”nu fura!” pentru a nu ajunge un hoţ , fereşte-te de acest păcat... Dar, dacă tu nu vei accepta aceasă lege însuşindu-ţi-o, vei începe să furi, simplu ca ”bună ziua”! Tu vei auzi de la mine ”nu fura, că-i păcat!”, apoi vei vedea filmul ”Cum să furi un milion?” de la care vei înţelege că nu întotdeauna prinde poliţia pe hoţi, şi vei face după cum îţi va dicta ţie judecata şi conştiinţa.  
  
─Bineînţeles! 
  
─Dar dacă nu vei face nici acest păcat şi nici altele, spune-mi tu, cum aş putea eu să te numesc pe tine? Dumnezeu, care nu face nici un păcat, este SFÂNT, iar eu sau tu, care am fost făcuţi după chipul şi după asemănarea Lui, nu putem fi numiţi ”sfinţi”... De ce? Pentru că nu era de acord cu asta unul ca Ana sau Caiafa? Hai să le comparăm faptele ăstora cu ale lui Isus şi să vedem, ...dar Roberth m-a şi întrerupt spunând: 
  
─Nu-i putem compara nici măcar cu viaţa şi faptele Maicii Tereza! Ce să mai vorbim?... 
  
─Ei Roberth, vezi cum unii fac Eşivatul (un fel de şcoală de teologie), pentru a învăţa calea sfinţirii, iar alţii doar pentru a guverna, la început măcar o micuţă Sinagogă, însă mai târziu, dacă se va putea, şi de ce nu(?), o ţară sau întreaga lume? Isus, când a strigat ”Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici!”, nu arăta cu mâna către rabinul Nicodim, ci către mai marii acelor vremuri, precum Ana şi Caiafa! Şi desigur că nu Nicodim l-a răstignit pe Isus şi nici ceilalţi ca el, ci Ana şi Caiafa împreună cu toţi cei ce erau ca ei. Îţi spun asta pentru că vreau să te eliberezi acuma, de un foarte vechi ”păcat”, pe care nici măcar nu l-ai făcut, dar au avut grijă a te ”învinui” destui până acuma, precum şi pe acea biată femeie, care râvnind la un parfum scump de alabastru, au ştiut să şi-o facă un fel de ”târâtură” a lor...  
  
E tare greu ”a apăra o curvă”, pentru că nu e în firea noastră a tolera astfel de fapte. Dar gândindu-mă mai mult la această istorie am descoperit că Isus a apărat în primul rând o femeie evreică, apoi, nearătându-l şi pe bărbatul cu care au prins-o, se înţelege că ăla nu era un orişicare, ci un om important pentru ei, care deci nu putea fi aşa uşor învinuit şi omorât cu pietre, iar odată cu ea în niciun caz. Există însă scrieri care ne pot spune şi mai multe despre ea şi Isus! 
  
Şi eu am sărit să apăr o femeie odată, fără a o cunoaşte, doar pentru că era româncă... Dar... 
  
...am fost nevoit să mă opresc, căci Roberth, ...era demult dus cu gândul: 
  
─...ce-or fi avut cu El?... cu un aşa OM? ...Şi prinzându-şi faţa între palmele sale, Roberth începu să plângă într-un hohot, de îi sărea cămaşa pe spate. Heiki, care dădea explicaţii unui grup de turişti vizitatori, se opri o clipă pentru a întoarce capul către noi cu o privire întrebătoare, însă eu i-am făcut semn să-şi continuie liniştit treaba. După ce a început a da semne de liniştire, am pus mâna pe umărul lui şi i-am zis: 
  
─Este scris că evreii ultraortodocşi (numiţi în Evanghelii ”zeloşi”), ai acelor timpuri, i-au planificat moartea cu sânge rece şi fără nici măcar un motiv cât-de-cât întemeiat pentru o astfel de pedeapsă, dar nu toţi! Asta nu înseamnă că, citind azi acele întâmplări de atunci, trebuie să te simţi vinovat în vre-un fel tu... Să se înceteze odată cu astfel de prostii!  
  
Vinovăţia noastră, a tuturor oamenilor de pe pământ, constă în aceea că ne ducem fiecare viaţa aşa cum vrem noi să ne-o ducem, unii dintre noi fiind chiar buni de ...răstignit! Când a mai dorit Ceauşescu o judecată dreaptă, în afară de ziua şi ceasul când i-a venit şi lui rândul? 
  
─Niciodată!  
  
─În sfârşit! Bravo! Am încheiat ”predica”...  
  
Aş mai vrea să-ţi spun acuma alta, şi mai bună, Roberth: Întrebându-mă cum aş putea eu oare lăuda pe Creator, tocmai aici în Israel, am primit un cântec psalmic... Ai vrea să-l auzi? 
  
─Cum să nu?  
  
I-am deschis atunci Biblia în limba engleză ce o aveam încă din ţară cu mine − era o Versiune Internaţională − la Psalmul 24 şi am început să-i cânt ”Who is the King?”, acel cântec scris în părculeţul Matalon-ului, prima mea cetate de scăpare, din mult şi preaaglomeratul meu dormitory...  
  
Pastorul Heiki a tresarit, căci fiind în limba engleză îl înţelegea. Şi după ce am terminat de cântat, m-a rugat să vin să-l cânt şi la adunarea evreilor mesianici, din Şabatul următor. Însă a trebuit să-i explic: 
  
─Eu mi-am putut plăti hotelul până Joia aceasta, şi, văzând că nu prea are ”nimeni” ce face cu mine pe aici, mi-am făcut rezervarea de loc pentru Joia aceasta, care vine. Îmi pare rău! 
  
─Biletele se pot încă amâna! Sunt valabile un an de zile, iar cu cazarea se poate rezolva... M-aş ocupa eu de acestea, dacă ai vrea să mai rămâi! 
  
─Cum să nu! Încercaţi, şi, dacă veţi reuşi, voi rămâne! 
  
A plecat pastorul imediat vis-a-vis, eu rămânând încă acolo, pe bancă cu Roberth. Apoi s-a întors să mă ia cu el, pentru a mă prezenta pastorului Trevor, managerul general al Hostelului Immanuel: 
  
─Pastor Trevor, el este acel ”Alexandro Thomás” despre care eu ţi-am vorbit!  
  
Şi în timp ce am dat noi mâna, Heiki continuă: ...el este constructor şi mă gândesc că v-ar putea ajuta în problema aceea cu Recepţia, pe care mi-aţi spus-o mai zilele trecute... 
  
─Ce problemă aveţi? − am întrebat eu. 
  
─Aveţi vreo viză trecută pe paşaportul dumneavoastră? Mă întrebă politicos Trevor, fără a-mi răspunde mai întâi la întrebarea ce i-am pus-o... 
  
─Da! Am ”Work Permit Visa” valabilă până la sfârşitul lunii Decembrie a acestui an. 
  
─Aş putea să văd şi eu paşaportul dumneavoastră? 
  
─Sigur că da! Şi am dat repede fuga să-l aduc. Văzându-mi viza, Trevor adăugă: 
  
─Este în regulă! Iată care este nevoia noastră: am dori să renovăm această sală de la intrare şi biroul recepţiei. V-aţi pricepe să ne placaţi cu piatră aceşti pereţi? Aţi mai făcut aşa ceva? Vă întreb pentru că am aflat că sunteţi inginer, şi... iertaţi-mă, dar... trebuie să aveţi mână!... 
  
Lângă noi îşi mai făcu apariţia între timp şi Peter, managerul secund, care prinzând discuţia interveni: 
  
─Domnul poate să se folosească de mâinile oricărui om care vrea să se pună la dispoziţia Lui!... 
  
─Da, ştim asta! Îi răspunse Trevor zâmbind întâi, iar apoi pornind într-un hohot de râs continuă: Dar să auzim dacă şi domnul Alex ar dori să se pună la dispoziţia Lui... 
  
─Eu vreau cu multă plăcere! Astfel de practică am făcut la mama acasă destulă, cred eu. La mine astfel de chestiuni se încadrează în ”my hobby”, şi dacă nu mă grăbiţi, o pot face perfect. 
  
─Atunci ar mai fi o problemă, continuă Trevor: Aţi vrea să faceţi această treabă şi fără bani, ca voluntar? Căci noi nu avem nici bani să vă dăm, dar nici voie nu avem să lucrăm decât cu voluntarii, conform statutului nostru! 
  
─Primesc să fac această lucrare fără bani şi în Numele Domnului, cum am auzit că zice Mr Peter! 
  
─”Brother Peter”, Alex! – mă corectă blând Peter, zâmbind. 
  
─O.K. Peter! 
  
─Bine, domnule ”Thomás”! – zise pastorul Trevor. Cred că lucrurile s-au clarificat şi noi vă primim cu bucurie în mijlocul nostru, ca pe primul voluntar român din istoria Hostelului Immanuel şi poate şi a Israelului. Domnul să vă binecuvânteze! 
  
─Doamne-ajută! Şi pe dumneavoastră! − am răspuns eu, dând mâna bucuros cu ei. 
  
Târziu, după multe zile, m-am mai întâlnit cu Heiki pe micuţa noastră străduţă Auerbach, pentru că de-acuma fiind voluntar, nu-l mai puteam vizita zilnic dimineaţa. Într-o zi, cum mă văzu, Heiki mă chemă la el şi începu a-mi povesti: 
  
─Alex, de mult timp doream să ne întâlnim ca să-ţi spun ce mi s-a întâmplat la câteva zile după ce te-am dus eu la Trevor şi am plătit pentru tine cele zece zile de cazare, despre care nu ţi-am spus... Depăşisem aşadar, cu mult zeciuiala ce mi-o puneam eu de-o parte pentru săraci, căci mai plăteam şi pentru George cazarea de vineri...  
  
În fine! Într-o zi, după ce m-am despărţit de un grup de turişti, s-a apropiat de mine un om, care aştepta aşa, ...mai de-o parte, să mă eliberez de grup, şi mi-a zis: 
  
─Bună ziua! (Boker-tov, în evreieşte) 
  
─Bună ziua! I-am răspuns şi eu tot în evreieşte... 
  
─Cum vă mai merg treburile pe aici, pe la Biserică? Mă întreba aşa ...cam evaziv. 
  
─Bine! Mulţumim Domnului: ...merge!  
  
Şi imediat mi-a dat un plic, adăugând zâmbitor: 
  
─Să aveţi pentru săraci! Şi-mi întinse mâna grăbit, pentru a-şi lua la revedere... 
  
─Mulţumesc, în Numele Domnului Isus Hristos! ...i-am răspuns eu strângându-i mâna, după care ne-am despărţit căci dădea semne de multă grabă.  
  
N-am făcut decât doi-trei paşi şi iute m-am întors, căci uitasem a-l întreba cum îl cheamă(?), dorind a mă ruga pentru el, cum se obişnuieşte când cineva face o milostenie... Înţelegi? Dar nu ştiu unde a putut să dispară aşa repede, de parcă ar fi intrat în pământ, nu alta! S-a evaporat, pur şi simplu! Iată, aici ne-am despărţit − îmi arăta Heiki locul exact pe stradă − şi am alergat după el că să-l prind până la colţul străzii. Câţi paşi sunt? Uite: vreo patru-cinci, dacă sunt de toţi! Dar... dispăruse deja, eu neputând a-mi explica cum(?), sau unde(?), Alex...  
  
În plic însă, când m-am uitat, erau exact cinci sute de dolari, banii cu care eu depăşisem zeciuiala obişnuită, fiind puţin îngrijorat chiar, că nu i-am mai spus şi soţiei ”boroboaţa” mea, pentru a nu o supăra cumva, întru-cât ea suferă cu inima.  
  
...Iată! Aşa avea să se împlinească chemarea mea, căci şi el, dar şi eu şi oricine care ar fi auzit-o, ar înţeles-o clar că eu trebuia să rămână aici fiindu-mi-se dat, fără a gândi la aşa ceva, o clipă măcar înainte, că va veni peste mine un timp plin de linişte şi de inexplicabile surprize.  
  
* 
  
Mă simţeam ca ”în al noulea Cer”! Am început imediat a cerceta zona, pentru a-mi găsi iar un loc liniştit în mult aşteptata mea taină, sperând că mă voi întâlni cu cel ce-mi purta de grijă. Căci şi miracolele îşi au rostul lor! Imediat ce am primit să plachez holul Hostelului ca voluntar, spre mine au inceput să vină plicuri cu bani, uneori conţinând şi câte 100,-DM sau de Dolari SUA. Despre Mărci înţelegeam că erau de la Klaus pentru că veneau prin Poştă, dar Dolarii din plicurile care aveau doar numele meu scris?  
  
Locul am reuşit să-l gasesc şi l-am şi botezat ”La stânci”. Spre el plecam ”glonţ” de fiecare dată, imediat după ce serveam cina. Faţa îmi radia de bucurie la întoarcere în fiecare seară, iar la scurt timp, am început iar a mă apuca de scris, de corectat şi de rupt o mulţime de foi, pentru ca în final, târziu în noapte, să-mi trec câte-o preţioasă compoziţie în agendă.  
  
Curând i-am arătat-o pe prima (ca şi voluntar) şi lui Heiki, spunându-i că ”am primit-o” fredonând pentru mine, ...aşa, o melodie mai veche a lui Wayday. Am auzit-o în Ţară o singură dată doar. I se zice ”Eu sunt un om!”... Şi mi s-a imprimat în minte, pentru că mi-a plăcut foarte mult, şi iată că am şi tradus-o, şi mi-am mai făcut şi o ”variantă” doar aşa pentru mine. 
  
După ce m-a ascultat, m-a rugat să i-o mai cânt odată. Iar în final, Heiki a adăugat: 
  
─E extraordinară! Ţi-e dor de Ţară... Ştii ce cred? Cred că ar fi bine ca în loc de “another day” să pui “another one day”, ...după cum simt eu. Ar fi mai ritmat! Ar suna mai bine a IMN! Dar tu te vei gândi, vei exersa şi varianta asta şi vei face cum va fi mai bine. Sunt sigur de asta! 
  
...Aşa am şi făcut, dându-i forma definitivă după cum a ”simţit” Heiki că ar fi mai bine, acest finlandez mesager al fericirii mele, pe care astfel nu-l voi mai putea uita niciodată! 
  
* 
  
Numărul românilor care se strângeau laolaltă la slujba religioasă de Sâmbăta, la data când i-am cunoscut eu pe Heiki şi pe Adrian, era de circa treizeci-patruzeci, poate cincizeci de suflete, proveniţi din mai toate cultele creştine existente în ţară. La închinare în acest loc venea alături chiar şi unul de la Martorii lui Iehova, acesta emoţionându-i pe toţi când, la întoarcerea sa în ţară, ne-a lăsat cadou propriul său acordeon, ceeace avea să devină ”istoric” şi primul înstrument muzical al Bisericii.  
  
Curând însă, numărul nostru avea să crească miraculos, umplând Lăcaşul acesta sfânt până la refuz, iar cântările opreau în loc, pur şi simplu, orice suflet trecând pe acea stradă şi scoteau afară din camerele lor pe oaspeţii Hostelului Immanuel de vis-a-vis, găsind adeseori strada plină de turişti străini luând parte de-afară, la slujba ce o ţinea Adrian înăuntru, pentru că în sală locurile începuseră a se ocupa deja cu năvală, imediat ce terminau slujba cei diaintea noastră...  
  
...Într-o zi, pe ne-puse-masa, aveam să mă întâlnesc cu o persoană, pe cât de necunoscută pe atât de stranie. N-am dus pe nimeni La Stânci! Cu toate acestea mă vedeau toţi voluntarii lăsând mesaj la recepţie de fiecare dată când plecam, dar nici măcar lui Peter nu i-am spus ce înseamnă ”La Stânci”− însemnarea mea de pe câte un micuţ bileţel pus la vedere, toţi crezând că o fi un restaurant prin Tel-Aviv, unde mă duceam să mai beau o cafea, căci mi-am câştigat repede, şi între voluntarii Hostelului ca şi între toţi cei care m-au cunoscut, acest ”renume” de înverşunat cafegiu. Râzând, chiar le spuneam, când glumeam pe tema cafelei, că ”Eminescu, cu ajutorul cafelei a putut atinge Nirvana!”, vorbe ce provocau românilor nestăvilite torente de râs... 
  
Coborând într-o seară deci în Camera Albastră a Hostelului, am zăbovit cam o jumătate de oră, fixând eventualele figuri noi de oameni veniţi. Un bătrân cu o barbă frumos îngrijită era singura noutate, dar pentru că era prea adâncit în lectura unei cărţi, nici măcar nu şi-a ridicat capul spre mine când am intrat, ca să-l pot saluta şi să-i pot privi mai atent faţa.  
  
M-am ridicat aşadar la scurt timp, am ieşit afară şi am plecat spre mare. Pe străzi nu era nici o ţipenie de om, iar liniştea cosmică şi târzie a serii se aşternuse deja, făcând să nu-mi scape nici cel mai mic foşnet de frunză răscolită poate de vreo rozătoare nocturnă. Mai apoi am început să aud paşi în urma mea, pe care însă, nu aveam de ce să-i iau în seamă, căci Jaffo nu era locul evenimentelor neplăcute pentru mine, ci al unor mari revelaţii mai degrabă. 
  
Curând acei paşi s-au apropiat binişor de mine, începând chiar a-mi fura atenţia. Am tras iute o uitătură în urmă, dar omul ce venea după mine era încă departe.  
  
Ce-nseamnă liniştea serii! Mi-am amintit cum odată, aşezându-mă la pândă în fundul grădinii noastre din Cartierul Militari, pentru a prinde hoţul care mi-a furat două zile le rând câte un iepure, am păţit la fel. Auzindu-l venind, mi s-a părut că este aşa de aproape de mine, încât am ieşit din ascunzătoare să-l şi prind. Dar când am ieşit, el nici măcar nu apucase să sară gardul în grădina noastră. Fiind la peste douăzecişicinci-treizeci de metri distanţă de mine, abia cred că l-am putut speria puţin, aruncând după el cu un bulgăre de pământ pregătit dinainte, căci cu o piatră m-am gândit că l-aş putea răni sau omorâ. Vedeţi? Hoţii nu au un astfel de gând! Ei, când sunt surprinşi, atacă dacă nu pot fugi, iar când lovesc, lovesc mortal, în general...  
  
Unchiu-meu Vasile mi-a povestit că astfel de oameni sunt încă ”animale”: ”Pe front şi eu am omorât, ori cu baioneta, ori împuşcând, ori chiar rupând cu degetele beregata, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap gândul acesta de a fura sau de a omorâ, nici înainte de a ajunge pe front, şi nici în geroasa Siberie unde eram prizonier, şi unde − zicea el amintindu-şi − am fost trataţi chiar mai rău decât animalele sălbatice! Au fost printre noi şi români din aceia care s-au sfâşiat între ei, pur şi simplu, cu dinţii şi cu ghearele, căci arme nu mai aveau. Faţă de ăştia eu am învăţat să-mi folosesc blândeţea vorbei şi fiorul privirii. Şi cu acestea, încet-încet am ajuns să-i domin şi să-i pun la respect chiar. Unchiul Neculai (n.p:bunelul meu, după mamă) ne-a învăţat asta, aplicând în faţa noastră această forţă stranie pe animalele noastre. El culca aşa, cu privirea doar, calul la pământ mai întâi, şi apoi îl încăleca pentru prima dată fără nici cea mai mică împotrivire din partea lui. Fără să mă gândesc vreo-dată că voi avea nevoie de aşa ceva, mi-am adus aminte în Siberia de el şi, când încerca unul să sară la omor, strigam încet la el să se potolească, şi gata îl şi îmblânzeam privindu-l drept în ochi, chiar dăcă era întuneric beznă prin dormitoarele noastre. Ochii noştri cred că, de mult timp, sclipeau noaptea ca şi cei ai fiarelor... 
  
După ce a omorât unul pe bucătar, am ajuns eu la bucătărie în locul lui şi am început să le dau pâine, noaptea pe ascuns. Aşa s-au mai potolit...” 
  
M-am trezit din gândurile acestea când omul ce era în urma mea, a trecut pe lângă mine depăşindu-mă şi trecând puţin în faţa mea, zicând-mi: 
  
─Bună seara! V-am văzut în sala de lectură a Hostalului − în româneşte şi cu un accent ciudat, ... ca de spaniol, parcă. 
  
─Şi eu, i-am răspuns: Bună seara! Dar citeaţi şi nu v-am mai deranjat? 
  
Atunci s-a oprit şi s-a întors cu faţa către mine.  
  
Şocat fiind, căci nu era acel bătrân bărbos, am continuat cu glas puţin cam tremurător: Vai iertaţi-mă! V-am confundat... Dar ...atunci, unde ziceţi că m-aţi văzut în Hostel? 
  
─În hol! Eu eram afară cu Mr. Trevor, la taclale, şi v-am văzut... 
  
Curând am ajuns pe Faleză şi, neavând nici un alt drum special decât acela obişnuit care mă ducea La Stânci, mergeam şi eu alături de el povestindu-i istoria ce o aflasem despre aceste locuri, fără să îmi dau seama imediat că şi el avea exact aceeaşi direcţie. Ori poate, el se lua după mine, neavând altceva special de făcut înafară de o plimbare plăcută?  
  
Ajungând în dreptul stâncilor mele, care-mi răcoreau oarecum dorul de stâncile munţilor noştri ...de-acasă, eu aş fi continuat drumul pentru a nu-mi deconspira locul meu, dar el s-a oprit zicându-mi: 
  
─Aş vrea să stăm de vorbă puţin, aici... 
  
─Chiar aici? 
  
─Da! 
  
─Păi spuneţi! 
  
─Nu aici, ci acolo, mai aproape de Mare... 
  
─A-haaaa!... (...cred c-ai încurcat-o Alex! – am continuat eu în gând.) 
  
Am coborât împreună pe acele stânci, până la apă. Bătrânul luă apă în pumn, o aruncă în larg şi apoi duse mâna udă la gură şi la frunte. Mi s-a tăiat răsuflarea când l-am văzut că face exact cum făceam eu de câte ori veneam aici.  
  
─Eu nu cred în ritualuri − am bălmăjit eu în timp ce mă inundau toate transpiraţiile lumii, dar aici în singurătatea mea, fără să-mi dau seama mi-am făcut un obicei din aceasta. Iată cum, dintr-o prostie, se naşte un ritual în mintea celor care m-ar putea vedea... 
  
─Şi de ce ar fi o ”prostie”? Eminescu vorbea cu codri pădurilor! Omul are aceste lucruri în sânge. Oraşul însă, i le omoară, iar singurătatea, i le reînvie, iacătă... 
  
─Dar m-aţi mai văzut aici? 
  
─Mereu. Şi nu doar aici, ci peste tot. Şi-n părculeţ chiar!... Nu te teme! Să nu ţi se tulbure inima deloc, absolut. Tu eşti stră-stră-nepotul, ...nepotul, ...fiul şi fratele nostru cel mai mic. Noi îţi purtăm de grijă... Atât, deocamdată pentru tine, omule!... 
  
*** 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
...Jaffo, loc antic al revelatiilor! / Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 270, Anul I, 27 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!