Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   



„În răcoarea dimineţii” de Petru Lascău
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

 

27 octombrie 2009  

Putere spirituală pentru o deplină consacrare creştină  

 

Ne-am gândit oare, că Muntele Măslinilor este aproape de noi în fiecare zi? De câte ori am cugetat până acum, la faptul că am putea avea acces în locul în care Domnul Isus Hristos Însuşi Se întâlnea cu Dumnezeu în orice dimineaţă? Ei bine, fie că ne-am dat sau nu seama de această posibilitate, cartea „În răcoarea dimineţii” scrisă de Petru Lascău ne conduce spre acel loc tainic al întâlnirii cu Tatăl.  

 

Singur cu Dumnezeu  

 

„În răcoarea dimineţii” este o adevărată călătorie spirituală ce are drept scop întărirea noastră nu doar în alergarea zilnică, dar şi atunci când trecem prin felurite încercări.De-a lungul a 55 de meditaţii creştine, menite să acopere toate săptămânile unui an, suntem purtaţi în cele mai diferite experienţe ce marchează drumul creştinului către Împărăţia lui Dumnezeu. Pornind de la un verset biblic, Petru Lascău dezvoltă, pe parcursul mai multor pagini, diferitele concepte şi idei legate de înţelesul cuvintelor Sfintelor Scripturi.  

 

 

Conectând în mod armonios învăţătura biblică la experienţa personală şi îmbinând-o cu citate din diferiţi teologi sau învăţători, autorul realizează un autentic manual de studiu, ce ne iniţiază în taina întâlnirii cu Dumnezeu. Printre titlurile meditaţiilor din acest volum se numără „Armonia dragostei”, „Cum vorbim lui Dumnezeu”, „Glasul Domnului”, „Lumina şi mântuirea mea”, „Măreţia Domnului”, „Minunata noastră nădejde”, „Misiunea profetului”, „Pâinea cea adevărată”, etc.  

 

 

Din martie până în august 2001  

 

Petru Lascău -autorul volumelor “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, "Apostolii Domnului Isus","Familia patriarhilor",„Semnătura iubirii” - ajunge în America în 1985 şi se stabileşte la Chicago. „După 16 ani de locuit în Chicago, chemarea la o nouă aventură a vieţii mă lansa pe o nouă orbită, de data aceasta la Phoenix, oraşul din Valea Soarelui Arizonei”, ne mărturiseşte autorul chiar de la începutul cărţii „În răcoarea dimineţii”, referindu-se la experienţa care a stat la baza scrierii acestei colecţii de meditaţii creştine. „Convulsiile unei asemenea schimbări au început în martie şi au durat până în august 2001. Şase luni de lupte cu mine însumi, cu presiunile celor ce voiau să mă convingă să rămân şi ale celor care mă aşteptau, au lăsat urme adânci în sufletul meu. Mă simţeam deconectat afectiv decei pe care îi lăsam în urmă, dar nu aveam încă stabilite legăturile cu cei la care plecam. Zilele se rostogoleau peste mine şi viaţa mea părea cuprinsă de iureşul unui plonjon pe un tobogan alunecos”, continuă acesta.  

 

Totuşi, după o jumătate de an în care se află în căutarea unui răspuns din partea lui Dumnezeu cu privire la oportunitatea deciziei de a părăsi Chicago, Petru Lascău înţelege că este voia Tatălui Ceresc să meargă mai departe. Prin urmare, acesta ia decizia de a se muta la Phoenix, Arizona, unde de atunci, slujeşte ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com).  

 

 

De pe piscurile speranţelor, în abisul disperărilor  

 

Înţelegem astfel, de la început, că „În răcoarea dimineţii” îşi are izvorul în experienţa prefacerilor spirituale de anvergură, atunci când trebuie să laşi în urmă realizările acumulate de-a lungul unei perioade lungi de timp şi totodată, trebuie să te avânţi în necunoscut. Chiar dacă este vorba de slujire pastorală, situaţia lui Petru Lascău este similară cu a oricăruia dintre noi, atunci când ne aflăm în valea marilor decizii de care depinde cursul ulterior al vieţii noastre. Continuând cu experienţa dureroasă a schimbării, autorul spunea: „Fiecare zi avea meandrele ei, în curbe sinusoidale, urcând pe piscurile speranţelor, ca să se năruiască, apoi, în abisul disperărilor. Parcă trăiam din nou, durerile marilor dezrădăcinări de altădată, dar lipsite acum de încântarea explorării noului continent şi de bucuria evadării din prizonieratul comunist. În locul mamei, plângând pe peronul gării din Oradea, rămâneau fraţii mei, cu care am suferit şi ne-am bucurat împreună, timp de 16 ani.”  

 

Atunci când sfârşitul înseamnă un nou început  

 

Aceste cuvinte, involuntar, ne conduc prin străfulgerări ale memoriei, către imaginile descrise de Petru Lascău în „Paşi spre lumină”. Într-un fel sau altul, „În răcoarea dimineţii” nu reprezintă altceva decât un nou „pas spre lumină” în experienţa autorului, încă o etapă de apropiere de Dumnezeu, încă un salt în necunoscutul acestei lumi, dincolo de care se află Împărăţia Cerurilor. Evocând imaginea mamei plângând pe un peron pustiu, ne identificăm cu uşurinţă cu experienţa autorului, gustând amarul despărţirii de cei dragi, fie ei rude sau fraţi de credinţă.  

 

În esenţă, orice despărţire are o componentă dureroasă ce ne marchează, realizând însă, posibilitatea altoirii pe această rană, a unei noi experienţe. Tocmai de aceea, pe rana deschisă a desprinderii de cei dragi, a plecării din mijlocul comunităţii pe care a servit-o un timp atât de îndelungat, autorul plantează pur şi simplu, o colecţie de meditaţii şi de cugetări menite să-i întărească şi să-i susţină pe toţi cei care se împărtăşesc de suferinţa separării pentru o vreme, de cei iubiţi.  

 

„Pâinea mea sufletească”  

 

„Merinde pentru sufletul trudit de spasmele acestei schimbări mi-a fost din nou, Cuvântul Sfintelor Scripturi. Dimineaţă de dimineaţă, înainte ca forfota zilei să înceapă, mă furişam afară, pentru plimbare şi rugăciune, ca apoi, în liniştea biroului meu, să meditez la câte un verset biblic, pe care mi-l oferea calendarul deschis pe masa de lucru. Aşa s-au născut aceste scurte meditaţii, care poartă în ele nu doar pâinea mea sufletească pentru acele zile, dar au şi o parte din atmosfera acelor frământări lăuntrice. Cugetarea mea la aceste cuvinte sfinte mi-a adus alinarea sufletească şi încurajarea de a înfrunta o nouă zi.” Cu siguranţă că atunci când ne deschidem sufletul înaintea Creatorului nostru la început de zi, vom putea să gustăm o astfel de experienţă şi să fim învioraţi de descoperirea Celui Prea Înalt.  

 

 

„Adevărata noastră nădejde”  

 

Prima meditaţie cuprinsă în carte se numeşte „Adevărata noastră nădejde” şi nu întâmplător, cel dintâi articol face referinţă la speranţa pe care o avem cu privire la ceea ce Dumnezeu ne-a promis. Starea sufletească a autorului este descrisă în cuvinte clare, astfel: „Parcurg, la ora actuală, una dintre cele mai confuze perioade din viaţa mea. Sunt la un fel de intersecţie şi nu ştiu încotro s-o iau. Pe de o parte, îmi reproşez că am intrat singur în această ceaţă a nesiguranţei, buimac şi naiv, visător şi dornic de nou. Pe când mi se părea că lumina de la capătul tunelului îmi va aduce dezlegarea acestei şarade, am constat că erau farurile unui tren. Aştept impactul din moment în moment.”  

 

Fără a da detalii, de altfel nenecesare, autorul conturează esenţa trăirilor sale, care au un mare grad de generalitate, aplicându-se oricărei persoane ce trece prin situaţii similare. În astfel de momente, ne este mai uşor să cădem în disperare decât să luăm cuvintele Scripturii şi pur şi simplu, să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt. În acest sens, Petru Lascău ne oferă un bun exemplu ce se cere urmat, de a nădăjdui în Dumnezeu şi de a fi tari privind la El.  

 

„Nu-mi rămâne acum decât lauda”  

 

În fond, orice încercare nu este decât un test al credinţei, iar în acest sens, autorul spune: „Testul credinţei mele este acum. Nu suferinţa. Nu dificultatea. Nu confuzia. Ci aşteptarea. Pot să aştept? Pot sta liniştit? Pot oferi o şansă Domnului? Pot îngădui pe Domnul?” Astfel de întrebări se nasc în mintea fiecăruia dintre noi, atunci când nu ne este clar încotro să privim, de ce să ne agăţăm, când suntem încercaţi. Şi fiindcă nu găseşte nici o soluţie aparentă la problemele cu care se confruntă, Petru Lascău se prinde cu toată puterea de cel din urmă bastion de rezistenţă al credinţei, care este lauda lui Dumnezeu.  

 

„La această intersecţie, nu-mi rămâne decât lauda. Voi continua să-L laud, chiar dacă nu înţeleg rostul lucrurilor şi nici devenirea lor. Nu caut explicaţii. Ştiu că nu le voi primi, cum nu le-a primit nici Iov. Dumnezeu nu este dator nimănui cu explicaţii... Nu-mi rămâne acum decât lauda... Îmi voi îmbărbăta inima cu laudele Lui. Voi cânta slava Sa. Îmi voi ridica fruntea sus şi voi aduce jertfe de laudă Dumnezeului meu. Nădăjduiesc în Domnul, nădăjduiesc împotriva oricărei nădejdi.”  

 

„El este Domn al păcii”  

 

Prin urmare, lauda lui Dumnezeu reprezintă primul lucru pe care îl deprindem „În răcoarea dimineţii”, când în taină şi singuri, ne putem întâlni cu Dumnezeu, învăţând de la El cum să păşim în necunoscutul ce stă înaintea noastră, pe care nu-l înţelegem, nu-i vedem capătul, dar cu siguranţă, la sfârşitul căruia ne aşteaptă chiar Dumnezeu.  

 

Această frumoasă mărturie de credinţă se împleteşte armonios cu fiecare meditaţie din cuprinsul volumului „În răcoarea dimineţii”. Cele mai mari opere au fost realizate în momentele de cumpănă, de incertitudine şi, uneori, chiar de îndoială. În laboratorul tainic al inimii omeneşti, impresiile cauzate de experienţe dificile se transformă sub acţiunea harului divin, în capodopere sau cugetări ce rămân ca învăţăminte valabile pentru viitor. Din registrul bogat al trăirilor lui Petru Lascău consemnate în acest volum, un element central este conceptul păcii în Hristos. Astfel, autorul ne spune: „Isus nu ne promite o lume fără necazuri. Fără suferinţe. Fără pierderi. Fără eşecuri. Fără respingeri. Le vom avea din plin. Probabil că mai multe decât alţii. Dar putem avea pace în El şi putem îndrăzni. Când lumea nu ne va oferi pace, putem să o avem în El. Ne adăpostim în El ca într-un turn tare, gustând din pacea Sa, aşa cum lumea nu ne-o poate da. Ne putem ascunde în Stânca veacurilor, până trece furtuna. Putem avea pace în El, atunci când n-o mai avem nici măcar în noi înşine. El este Domn al păcii.”  

 

 

„Numai noi şi Dumnezeu”  

 

Mai departe, comentând ideea de pace venită de la Dumnezeu, autorul ne spune: „Înaintea marilor bătălii, Domnul îţi oferă un Elim, loc de odihnă şi pace, cu finici şi izvoare. Ai nevoie de pace înainte de a purta războaiele Domnului. El este Domn al păcii.” Acest concept se uneşte în mod armonios cu tema luminii şi a iubirii. De fapt, adevărata pace se află într-o strânsă legătură cu modul în care primim şi dăruim lumină, adică înţelesul cuvintelor lui Dumnezeu şi iubire, o motivaţie sfântă, venită de la Isus Hristos.  

 

Petru Lascău notează: „Caracter este ceea ce suntem când rămânem singuri, când nu ne vede nimeni. Ce facem când nu avem spectatori. Când suntem numai noi şi Dumnezeu. Atunci se vede caracterul nostru. Omul păcătos se teme să vină la lumină, să nu i se vădească faptele. Se teme de transparenţă. De aceea iubeşte întunericul, confuzia, masca, aparenţele. Lucrul acesta se cheamă fariseism. Să prezinţi o faţadă falsă, menită să ascundă adevărul despre tine.”  

 

„Numai Hristos poate face oameni noi”  

 

Poate nimic nu este mai periculos pentru relaţia noastră cu Dumnezeu decât această formă de autoînşelare numită fariseism, despre care autorul comentează: „Fariseismul creează o imagine neadevărată despre sine însuşi. Tendinţa naturală a fariseului este să prezinte imagini cât mai pozitive, cât mai roz despre sine. Şi de la acest sindrom al fariseismului putem ajunge imediat, la subiectul „formelor seci”. Cu siguranţă că atunci când biserica pierde însemnătatea mesajului creştin, se ajunge la această situaţie, în care formele iau locul esenţei.  

 

În acest sens, Petru Lascău ne spune: „Produsul religiilor noastre este mai degrabă, slujba sau serviciul, decât caracterul asemănător al lui Hristos. Şi când larma slujbei se ridică spre cer, Divinitatea Îşi astupă urechile. Sărbătorile şi slujbele, ritualurile şi închinările nu pot sta alături de lipsa de caracter. Dreptatea şi neprihănirea trebuie să fie ape limpezi, care să curgă viu şi etern de sub altarul religiilor noastre... educaţia produce păcătoşi cu diplomă. Religia, păcătoşi religioşi. Numai Hristos poate face oameni noi. Religia oamenilor născuţi din nou este o muzică plăcută pentru cer, indiferent cu ce instrumente se cântă.”  

 

„Din moarte la viaţă”  

 

Şi astfel, trecem la o altă temă, ce ne poartă „Din moarte la viaţă”. Putem urmări experienţa autorului, care spune: „Credinţa şi ascultarea ne trec din moarte la viaţă. Mă gândesc în dimineaţa aceasta de mai, când ploaia de azi noapte a lăsat binecuvântarea răcorii sale peste pădurea cu frunze fragede, la ziua glorioasă când voi bate la rândul meu, la porţile veşniciei. E atâta nostalgie şi durere în acest gând, dacă îi fixez punctul de referinţă aici, între aceşti stejari ce-mi vor supravieţui, aici printre florile pădurii care vor răsări şi în primăvara viitoare. Privite însă din perspectiva veşniciei, nu va fi decât o călătorie într-o lume a bucuriei pure, în prezenţa Celui pe care L-am iubit şi ascultat, spre marea şi glorioasa întâlnire cu El şi toţi cei dragi înainte mergători. Şi aceasta este fericita mea nădejde.”  

 

„Războiul lumilor”  

 

Un alt fragment de meditaţie cu învăţăminte deosebit de actuale pentru noi este cel intitulat „Războiul lumilor”. Autorul ne atrage atenţia asupra conflictului de natură spirituală ce se desfăşoară la nivel planetar şi astfel, notează: „Taberele sunt clar delimitate. O parte a societăţii crede că Dumnezeu există şi ne-a dat reguli de convieţuire socială, pe care trebuie să le respectăm; pe când cealaltă parte vede în credinţa noastră religioasă un impediment major în calea progresului uman şi mai ales, în calea libertăţii individului. Aceste două tabere sunt de fapt, două sisteme total incompatibile din punct de vedere moral. Ele atrag fără discriminare, oameni de orice culoare, de orice statut social, de orice fundal etnic, creştini şi evrei, bărbaţi sau femei... Aceste lumi aflate în cursul lor spre o coliziune puternică produc ceea ce numim războiul cultural.”  

 

Rugăciunea ca o provocare  

 

Trecând în alt registru, autorul se ocupă de problematica rugăciunii şi a dificultăţilor cu care ne confruntăm când vrem să ne adresăm lui Dumnezeu: „În primul rând, rugăciunea pare să fie un act nenatural. Cu toate că omul a fost creat pentru părtăşie cu Creatorul Lui, păcatul a schimbat această activitate naturală într-o funcţiune nenaturală. Păcatul a tocit, a erodat această dorinţă originară a sufletului omenesc după părtăşie cu Dumnezeu. El a afectat cu precădere dimensiunile spirituale ale fiinţei noastre... De aceea, rugăciunea devine o provocare deosebită pentru orice fiinţă umană.”  

 

În continuare, putem citi: „Rugăciunea este acţiune prin faptul că prin ea ajungem dincolo de spaţiu şi timp, la Dumnezeu. Dacă nu vom vedea rugăciunea ca o astfel de acţiune nu vom dezvolta acest obicei. Va trebui să învingem acea parte din noi care ne spune că rugăciunea este nenaturală.” Prin aceasta înţelegem că „rugăciunea trebuie să fie un timp de conectare la voinţa divină şi acceptarea prin credinţă a acesteia. Marii oameni ai rugăciunii au fost mai degrabă, persoane care au ştiut voia lui Dumnezeu decât oameni care L-au convins pe Dumnezeu să facă voia lor.”  

 

„Merită să trăim înaintea Lui”  

 

Şi astfel, ne îndreptăm gândurile către „Timpul Domnului şi timpul omului” - lucruri ce se află într-un contrast evident, dar care ne marchează în fiecare clipă. „Trebuie să fii veşnic pentru a înţelege veşnicia. Problema timpului nu poate fi pătrunsă din spatele gratiilor prizonieratului nostru în timp. Trăim cu regretele zilei de ieri şi cu teama de mâine într-un prezent pe care nu-l ştim fructifica. Grefaţi pe linia timpului, nu ne putem desprinde nici măcar pentru o secundă să ne privim viaţa dintr-o altă perspectivă.” Iată de ce, în continuare, „Dumnezeul nostru, netributar timpului, ne iartă păcatele trecutului, ne dă un viitor şi o nădejde şi merită să trăim înaintea Lui, azi.”  

 

„Exist prin El”  

 

Nu în ultimul rând, este evocat „Motivul bucuriei mele”, prin care ne sunt redate impresiile autorului în faţa spectacolului naturii, mărturisindu-L pe Dumnezeu. În această meditaţie bazată pe Psalmul 28:7, autorul ne spune: „E o dimineaţă neasemuit de frumoasă de mai, cu răcoare şi soare luminos. M-am plimbat prin grădină, admirând florile, renăscute parcă după ploile de astă noapte. Iarba, de un verde intens, râde în soarele dimineţii. E atâta prospeţime în aer şi e atâta poftă de viaţă, în toată natura. Păsările se iau la întrecere în triluri. Parcă simt şi eu, prin vene un flux înnoitor de viaţă şi bucurie de a trăi. Ştiu acum că e de la El, puterea şi vigoarea fiinţei mele. El, Domnul este tăria, puterea, forţa, energia şi vitalitatea fiinţei mele. Prin El, se ţin toate lucrurile în întregul univers. Moleculele mele sunt laolaltă din cauza Sa. Exist prin El.”  

 

Ce Dumnezeu minunat avem! Dragostea Sa se descoperă în natură, care este o sursă a vieţii, dovada vie a faptului că El ne poartă de grijă. „Până şi minţile cele mai prozaice şi lipsite de sensibilitate nu pot trece fără să observe abundenţa vieţii din jurul lor, chiar dacă ignoră frumuseţea ei. Plante şi animale, peşti şi păsări, gâze şi fluturi într-o varietate greu de imaginat. Plimbându-mă doar în mica mea grădină, sunt fascinat de fiecare dată de diversitatea formelor şi a culorilor frunzelor şi petalelor florilor. Dumnezeu parcă S-a jucat la scară planetară cu milioane de forme şi nuanţe, cu texturi şi combinaţii spaţiale, diversificând şi multiplicând la infinit totul, dintr-o abundenţă divină de talent şi resurse. Nu pot să nu mă gândesc la harul Lui divin, atunci când văd risipa frumuseţii din cărarea mea”, comentează Petru Lascău.  

 

Încă o zi de har  

 

Dar cu siguranţă că „Vremea este scurtă”, fapt pentru care autorul spune: „Mă gândesc în dimineaţa aceasta la timpul scurt care mi-a mai rămas din viaţa mea. Zece, douăzeci, treizeci de ani? Numai Domnul ştie. Va trebui să fac ceva cu ei, pentru El şi pentru cei dragi ai mei. Vreau ca El să-mi spună că L-am primit şi L-am găsit în aceşti ani puţini ai peregrinării mele prin lume. Ziua de azi este zi de har. Zi în care-L pot cunoaşte pe Hristos. Ziua mântuirii mele.”  

 

După atâtea ocazii petrecute „În răcoarea dimineţii”, nu putem decât să fim întăriţi spiritual, pregătiţi pentru confruntarea zilei ce va urma, cu influenţele potrivnice din această lume, având speranţa şi încrederea că asemenea Domnului nostru Isus Hristos vom primi putere şi ajutor, atunci când vom avea nevoie. O luptă se câştigă doar dacă este temeinic pregătită şi cu siguranţă că mesajul acestei cărţi stă în a ne îndemna să primim puterea lui Dumnezeu înainte de începutul fiecărei zile. De ce toate acestea? Pentru ce un astfel de efort, care pentru mulţi ar părea absurd, fără sens? Ei bine, fiindcă „drumul nostru spre atingerea potenţialului maxim în chemarea pe care o avem de la Dumnezeu este un drum presărat adeseori cu insuccese, dezamăgiri şi înfrângeri. Înălţarea noastră depinde de El şi se petrece în ciuda tuturor căderilor noastre, cu condiţia ca aceste căderi să fie căderi pe genunchi.”  

 

Octavian Curpaş  

Phoenix, Arizona  

octombrie 2009  

 

Referinţă Bibliografică:
„În răcoarea dimineţii” de Petru Lascău / Octavian Curpaş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 250, Anul I, 07 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Octavian Curpaş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Curpaş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!