Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Recenzii > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 587 din 09 august 2012        Toate Articolele Autorului

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
În numele iubirii este titlul atrăgător al unui volum de poezii, care a intrat în căsuţa mea poştală atât de neaşteptat, atât de surprinzător şi, în acelaşi timp, atât de plăcut, încât nici acum, după trei zile de când mă întovărăşeşte şi-mi surâde de pe masa de lucru, prin versuri şi grafică de excepţie, nu m-au părăsit emoţiile. Pot spune că autorul îmi este necunoscut. Nu l-am văzut vreodată şi nici nu am dialogat în spaţiul virtual deşi, recunosc, i-am citit parte din versuri şi am comentat câteva poezii ori mi-am exprimat aprecierea, dar sporadic, destul de rar, chiar dacă am citit mai multe creaţii decât am lăsat să se înţeleagă. Este unul dintre motivele pentru care, în ceea ce voi scrie aici, nu garantez că voi fi în totală consonanţă cu domnia-sa, poate, însă am încercat să conturez profilul autorului Marin BUNGET, aşa cum l-am intuit citindu-i poeziile. Scriu aceste rânduri ca reacţie la gestul său, acela de a-mi trimite această carte, gest care m-a impresionat profund şi aşa înţeleg eu să-i aduc mulţumire pentru dar.  
Acest om, autor de versuri curate, izvorâte dintr-o conştiinţă la fel de curată, este un maestru în arta îmblânzirii cuvântului pentru că, sub pana-i măiastră, ele, cuvintele, mângâie, alină, smulg zâmbete şăgalnice, dar şi acuză atunci când autorul doreşte să scoată în evidenţă tarele unei societăţi în derivă. Aşadar, citindu-i versurile, nu pot să-i dau dreptate când spune: ,,Nu sunt nici scriitor şi nici poet, sunt doar un om al cărui suflet simte nevoia să râdă sau să plângă... şi cum altfel l-aţi putea auzi, dacă nu ar face-o cu ajutorul cuvântului!?"  
Ba da, domnule Marin Bunget! Cu ajutorului cuvântului bine strunit reuşeşti nu numai să te exprimi de o manieră deosebită dar, prin felul cum faci asta, declanşezi emoţii estetice, sufleteşti, puternice. Eşti modest, domnule, mult prea modest în a te autoaprecia căci valoarea nu o dă neapărat apartenenţa la o dinastie de poeţi, literaţi, ci filonul interior în care musteşte dragostea de cuvânt. Aşadar, încearcă să renunţi la ideea enunţată atât de frumos:  
„Nu-mi căutaţi în timpuri rădăcini  
Şi nici vreun rang să-mi aşezaţi povară,  
Căci nu-mi cunosc nici rude, nici vecini,  
Eu m-am născut aici a doua oară.”  
(Autobiografie)  
Ei bine, declar public, îmi place versul tău!  
Ce poate fi mai frumos, dragă prietene, decât să găseşti într-o zi în cutia poştală un plic pe care să-l deschizi curios şi să găseşti o comoară? Da, o comoară, pentru că, iată, nu mi-am imaginat că cineva, din depărtare, cineva cu care n-am comunicat în mod curent, mi-a acordat parte din comoara sufletului său... Asta ai făcut tu pentru mine, prietene! Din comoara sufletului tău, tu ai împărţit cu mine şi mi-ai oferit cuvântul care zideşte, astfel încât casa sufletului meu să devină mai bogată şi mai luminoasă. Este firesc ca, în aceste condiţii, din preaplinul meu de mulţumire, să dau şi altor prieteni, cititori ai mei şi ai tăi, pentru că aşa este drept să gândesc şi numai aşa simt că trebuie să fac pentru a fi pe placul Domnului dacă asta este voia Sa.  
Ca atare, voi trece în revistă câteva gânduri ce străbat versurile tale, povestind pentru tine despre propria-ţi simţire, din care încerc să iau câte puţin pentru a dărui cititorului, fără să uit că lumea trebuie să ştie că tu pui iubirea înaintea tuturor sentimentelor, că tu eşti cel care spune deschis şi convingător, „Nu căutaţi iubirea prea departe”!  
„Am cunoscut iubirea când nu ştiam s-o strig,  
În mâna sfânt-a mamei ce mă-nvelea de frig.  
În ochi-i plini de lacrimi, în grijile-i tăcute,  
Când sufletu-mi de înger ştia să o asculte.  
……………………………………………  
Câtă iubire, Doamne, ai pus pe lângă noi!  
Dar orbi cum suntem azi şi-n suflete prea goi,  
Împovăraţi de griji, sau gând de-navuţire,  
Nu ne mai pasă, Doamne…, călcăm peste iubire.”  
 
Adevărat, versurile poetului Marin Bunget - pentru că poet este prin cuvintele armonios aşezate-n stihuri pline de armonie stilistică şi bogate-n metafore ce nasc, fără să vrei, câte o melodie duioasă aproape fiecărei poezii - aduc în prim plan iubirea, dar nu orice iubire, aşa cum este receptată în zilele noastre de mulţime de oameni care, din nefericire, au alte priorităţi, ci o iubire curată, împărtăşită, care se răsfrânge asupra oamenilor şi asupra lucrurilor care ne înconjoară:  
„Nu faceţi iubirea  
Plăcere de nuri,  
De care uitaţi mai apoi,  
Iubirea trăieşte  
Prin harul divin.  
Iubirea e suflet în doi”  
………………………  
E liniştea serii  
Şi hrana de zi,  
E simţul tăcerii din noi.  
E frate şi soră,  
Părinţi şi copii.  
Iubirea e suflet în doi.”  
(Iubirea e suflet în doi)  
În susţinerea afirmaţiei de mai sus autorul volumului În numele iubirii clarifică sensul, adâncimea, întinderea acestui sentiment major pe care tot omul ar trebui să-l preţuiască în toată viaţa sa:  
„Vorbim despre iubire în aste vremuri care  
I-au dat iubirii nume de ură şi uitare.  
Mai sunt puţini cei care, vorbind despre iubire,  
Îi înţeleg menirea şi-o poartă în simţire.  
……………………………………………..  
Iubirea nu înseamnă doar ceasu’-acel-al nopţii,  
Poţi să-ţi iubeşti copiii, părinţii şi nepoţii;  
Poţi să iubeşti un câine, o floare sau, ştiu eu,  
Poţi să găseşti iubire, iubind pe Dumnezeu.”  
(Vorbim despre iubire)  
 
Cunoaştem cu toţii din proprie experienţă ori, cel puţin, am auzit de la înaintaşii noştri, că iubirea nu presupune doar fericire. Sunt momente de căutări şi descoperiri, sunt clipe de tensiune, este traiul de zi cu zi destul de greu de organizat şi de asigurat, sunt invidii şi vorbe grele, sunt multe pe umerii noştri şi nu ştim întotdeauna să ne protejăm iubirea. Pot fi deziluzii izvorâte din multe cauze, inclusiv din lipsă de comunicare, din tare caracteriale, din dorinţă de îmbogăţire, din cauze sociale de tot felul şi din multe alte motive, dar se poate descoperi oricând o cale de împăcare, un făgaş pe care iubirea să dăinuie fără întrerupere. Poetul ne propune mai multe posibilităţi, printre care şi această manifestare pe care, presupun, a încercat-o chiar el:  
„Ascuns în taina sacră-a unui plâns  
Încerc tristeţea gândului s-alung,  
De câte ori cuvintele n-ajung,  
O lacrimă e singurul răspuns.”  
(De câte ori cuvintele n-ajung)  
Din nefericire, există o altă cauză pe care nu o putem elimina. Este peste puterile noastre. Este mai presus de noi. Poetul se resemnează şi găseşte forţa de a supravieţui:  
„Am să te-aştept în capătul de seară,  
C-aşa e scris destinul pentru noi,  
Din toamnă să ne facem primăvară,  
Cu flori, cu nopţi cu lună şi cu ploi.”  
(Te voi găsi pe drumuri din poeme)  
Este extrem de dureros momentul despărţirii finale, definitive, care nu este dorită şi nu poate fi prevăzută de nimeni, pentru că ea nu ţine seamă de legile omeneşti. Numai cine nu a avut o aşa experienţă amară nu poate înţelege. Dar viaţa trebuie să-şi urmeze cursul şi poetul, stăpânit de cuvânt, se poate exprima şi în această situaţie limită:  
„Tu ai plecat,dar eşti aici cu mine,  
Să-ndeplinim destinului cuvânt…  
În rostul scris al legilor divine  
Nu poţi desprinde cerul de pământ.”  
(Am plâns aceeaşi lacrimă amândoi)  
Atâta doar că rămâne un gol imens, undeva, în suflet ori în inimă, pe care nu avem forţa să-l eliminăm prin altă iubire ce ni s-ar părea a fi de prisos. Nicio altă iubire nu poate înlocui iubirea adevărată, cea prin care ne-am manifestat, am crescut şi prin care am dat viaţă altor făpturi pe care le-am învăţat să iubească la fel de curat. Se naşte o întrebare la care nu ştim a răspunde, care punctează un moment de răscruce în viaţa noastră. Oscilăm, ne împotmolim, ne abandonăm…  
„Cum să iubesc, când tot ce-i dat de drept iubirii  
De mine e străin…? E în lumea amintirii…  
Şi timpu-n zborul lui uşor s-a strecurat,  
Din tainele iubirii nimic nu mi-a lăsat.  
……………………………………….  
De patima iubirii n-am învăţat să plâng.  
Am învăţat doar… simplu, în braţe să te strâng  
Şi să te pun în suflet, că eşti un suflet bun.  
Dar nici măcar atât nu ştiu cum pot să-ţi spun.  
(Cum să iubesc?)  
 
Sunt clipe de viaţă în care fiecare dintre noi, muritori de rând, în lipsa altei alinări, apelăm la cea care ne-a dat viaţă, fie ea aproape sau departe de noi ori trecută în nefiinţă. Din nefericire, adeseori, ne-o amintim doar la nevoi, iar omul Marin Bunget nu face excepţie, chiar dacă a rămas orfan la câţiva anişori (a se citi: http://confluente.ro/Manuscris--Amintiri/Sunt_vinovat_doar_pentru_primavara_marin_bunget_1337661492.html).  
De alfel, poetul are forţa de a se exprima la fel de curat ca în toate poeziile sale:  
„La tine, mamă, mă gândesc mereu  
De câte ori durerile m-apasă.  
În clipe de tristeţe şi la greu  
Trimit un gând la tine, către casă.  
…………………………………..  
La tine, mamă…, doruri de se frâng,  
Tu ştii să le acoperi cu tăcerea.  
La tine, mamă, gândurile plâng,  
Dar numai tu le-mpărtăşeşti durerea”  
(La tine, mamă)  
Pe de altă parte, autorul se dovedeşte a fi un om integru, un fiu iubitor şi cu respect total faţă de cea care i-a dat viaţă, un creştin adevărat, în ciuda puţinilor ani în care, de fapt, nici chipul ei nu i se putea întipări în memorie. El se simte vinovat, oarecum, că nu a cunoscut-o, că nu s-a bucurat de „dulceaţa sărutului pe frunte” şi nici de „o palmă a mustrării ce creşte unde-atinge” şi vine, la fel de curat ca în toate poeziile sale, să-şi ceară iertare.  
„Am scris despre iubire şi mi-am cântat durerea,  
De gânduri şi de flori, de cerul plin cu stele.  
Am stins în versuri vântul, cântându-i adierea.  
M-am strecurat în vise şi m-am plimbat prin ele.  
 
Am scris de fericirea ce dăinuie Shambala,  
Dar despre tine, mamă, a scrie n-am ştiut.  
Îmi iartă neputinţa şi-mi iartă şi greşeala…  
Mai port şi-acum durerea că nu te-am cunoscut.”  
(Mă iartă, mamă!)  
 
Poetul ştie să se dedice iubirii, iubeşte cu tot sufletul şi lasă cuvântul să zburde, să ducă ecoul dragostei departe, să-nconjoare lumea, să afle tot omul că iubirea poate aduce fericirea, fie că este vorba de mamă, de soţie, de soră, de iubită, dar poate şi dezamăgi, poate întrista, poate răni şi poate pustii sufletul când fiinţa iubită încetează să mai existe. Cu toate acestea, el poate rămâne fidel şi avertizează că „neiubirea doare”, că, pentru oricare om lovit de năpastă, „secundele atârnă ca un chin”. Poate, tocmai de aceea, oferă o şansă înspre salvarea sentimentului şi a sufletului îndurerat. Îndeamnă la resemnare, la o anumită formă de aşteptare ce reînvie speranţa ori oferă certitudinea că iubirea nu s-a frânt, că iubirea nu moare:  
„Tu ai plecat în lumea fericirii,  
Eu am rămas în urma ta puţin,  
Să prind în lacăt porţile iubirii…  
Ştiu că m-aştepţi şi ştii că am să vin.”  
(Plâng ochii-mi grei de-atâta aşteptare)  
Pe de altă parte, trecând iubirea în alt plan şi folosind variate mijloace stilistice, poetul încurajează dreptul la viaţă:  
„Să nu-mi luaţi roua dimineţii  
Şi nici sclipirea ei de soare.  
Eu m-am născut simbolul vieţii  
Şi lacrima mângâietoare.”  
……………………………..  
Şi n-am lăsat nemângâiată  
Privire-n dor rătăcitoare,
Nici inima îndurerată.  
Să nu-mi luaţi dreptul meu de floare.”  
(Să nu-mi luaţi dreptul meu de floare)  
Iar dacă nu a fost înţeles pe deplin, revine cu îndemnul direct şi explicit la viaţă şi iubire:” Vezi firul de iarbă/ Cum sparge pământul/ Şi frunza de tei/ Cum o leagănă vântul. Ascultă izvorul/ Cum curge în râu,/ Iubirea de prunc…/ Şi mirosul de grâu./ Te pierde prin ele/ Şi mergi mai departe./ Nu pune la viaţă/ Ideea de moarte. (Trăieşte, iubeşte şi iartă)…, iar pentru cel care nu a înţeles sensul ori esenţa iubirii, în aceeaşi poezie, autorul le exprimă cât se poate de explicit: „Iubeşte,/ Iubeşte pământul/ Şi cerul şi marea./ Iubeşte cuvântul/  
C-ascunde uitarea./ Iubeşte şi-arată/ Că poţi să iubeşti…/ Şi-mparte iubire/ De vrei să primeşti./ Iubeşte şi ura,/ Iubeşte-o de poţi/ Şi-ascunde-o în tine/ Că ură au toţi.”  
Suflet de poet, bun creştin, om cu sentimente curate, ataşat familiei şi prietenilor cu tot sufletul şi total dezinteresat, Marin Bunget nu rămâne indiferent la viaţa societăţii al cărei produs este. El suferă împreună cu întreaga colectivitate în mijlocul căreia trăieşte şi pe care o iubeşte, îi simte suferinţa şi-l doare. Mai mult decât atât, pătrunde în esenţa vieţii la nivel naţional, înţelege cu luciditate transformările sociale şi se manifestă ca un adevărat român cu iubire de ţară:  
„Ne-au sărăcit, ca peste tot în lume,  
Un neam de trădători şi de hapsâni.  
Ne-au murdărit, ca naţie şi nume,  
Din tot ce-am fost odată, ca români.  
(Lângă respectul nostru de români)  
Poetul-patriot nu se codeşte şi critică decadenţa politică, fără a manifesta ranchiună, fără ură, căci este pătruns de sensul divin al iubirii, dar nu poate rămâne indiferent şi foloseşte cuvântul pentru a lansa semnale de alarmă şi pentru a arăta, cel puţin parţial, pe cei ce se fac vinovaţi de nivelul de trai scăzut al poporului român, de nesiguranţa zilei de mâine, de haosul legislativ:  
„Vorbind politic, simplu, de vrei să mă-nţelegi,  
Parlamentarii noştri sunt puşi să facă legi.  
Eu nu zic că nu fac, dar… ce să faci cu ele?  
De poezii, nu-s bune… şi nici să faci manele.”  
(De sus în jos)  
El discerne atent şi descoperă cauzele ori izvorul răului din ţară, acea patrie căreia-i aparţine şi se simte dator a-i cere iertare, el, poetul, ca cetăţean al ei, ca român cinstit, criticând vehement pe cei responsabili de acest rău:  
„Ne iartă tu, pământ…, îţi cer iertare, ţară,  
Noi am ales neghiobii ce trupu-ţi sfârtecară  
Şi pentru doi arginţi, vândut pe la străini,  
Pământul tău, acum, e câmp… şi mărăcini.  
…………………………………………….  
Aţi ridicat prostia la rangul de virtute,  
Pe unde călcaţi voi, ţărâna ţării pute.
Pământul ăsta sfânt… l-aţi otrăvit cu mită,  
E prea sătul de voi, i-e scârbă să vă-nghită.”  
(Ei ne presară vânt… noi culegem furtună)  
 
Marin Bunget îşi cântă iubirea şi durerea, de regulă, în acea formă de poezie clasică pe care mai tinerii critici o consideră ca fiind desuetă, învechită, cenuşăreasă a domeniului de referinţă, dar o face cu forţă şi cu respect faţă de regulile statuate de iluştri poeţi ai naţiei. El reuşeşte să sensibilizeze cititorul, să-i transmită acestuia emoţia cuvântului, să-l facă să vibreze. În aceeaşi măsură şi cu aceeaşi îndemânare demnă de respect, se pronunţă şi în maniera modernistă ori postmodernistă a poeziei (Eşti tu, Trăieşte, iubeşte şi iartă,Negru pe alb, Ne temem, E timpul să plecaţi etc.).  
Pe de altă parte, se foloseşte cu lejeritate de fabulă şi pamflet (Din mandat în mandat, Nu mai juraţi, Poveşti de Bucureşti, Fabulă neterminată etc) prin care, apelând la un limbaj specific şi la ironia fină, creează un vers incisiv, pe care să-l îndrepte ca acuză cu direcţie precisă, manifestându-se plenar ca luptător pentru dreptate şi corectitudine morală.  
El este martor şi bun observator a tot ce se întâmplă în societate. El înţelege câtă zbatere şi câtă risipă de energie se produce pentru ca omul să-şi creeze o lume de lucruri. Dar este o lume de lucruri perisabile ce dau doar senzaţia că ne fac viaţa mai frumoasă. Goana această după acele lucruri, obiecte, edificii, dau iluzia unei stări de bine, de confort şi împlinire. Atâta doar că, revin, totul este doar iluzie pentru că, în iureşul acesta de a obţine bogăţie şi confort, într-o expresie, omul îşi creează nelinişti şi frustrări pentru că totul e în mişcare aşa încât ceea ce azi pare că satisface gustul şi gradul de confort, mâine poate deveni neconform cu standardele şi ,”pretenţiile” impuse de un anume stil de viaţă...  
Uităm, din păcate, că printre aceste lucruri, noi oamenii nu trăim, nu convieţuim, nu comunicăm şi, ceea ce e mai grav, nu aruncăm o privire în noi, în interiorul nostru, acolo unde sălăşluieşte comoara cea mai de preţ, sufletul. Şi constatăm, la un moment dat, că am uitat să invităm în casa sufletului nostru cuvântul, cuvântul, cuvântul care mângâie, cuvântul care aduce lumina sau altfel spus, cuvântul care zideşte.  
În acest context, Marin Bunget nu uită. El aduce cuvântul său plăcut la sufletul nostru şi sunt fericit că a găsit de cuviinţă să mi-l trimită şi mie, frântură din sufletul său generos, frumos scris în volumul În numele iubirii, editat cu mijloace proprii, din nefericire. Este şi acesta un motiv care m-a îndemnat să folosesc cuvântul meu pentru a-i face cunoscute, cu mijloacele mele modeste, poeziile pline de iubire manifestată în toate formele şi pe toate direcţiile.  
 
Marian MALCIU,  
membru al LSR  
Referinţă Bibliografică:
ÎN NUMELE IUBIRII / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 587, Anul II, 09 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!