Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Documentar > Mobil |   


Autor: Al Florin Ţene         Publicat în: Ediţia nr. 379 din 14 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Articol de Ion C. Hiru 
  
„Greaua moştenire”, hidrocentrala de pe Argeş 
  
MOTTO: 
  
„Îi trebuie neamului acestuia o generaţie care să se jertfească, o generaţie de viteji şi de patrioţi până la nebunie. În toate timpurile au fost căutaţi oamenii de treabă, dar niciodată n-am avut mai mare nevoie ca acum de luptători hotărâţi, de oameni vrednici şi de caracter pe care să nu-i abată nimic din drumul lor, să nu-i ademenească nici strălucirile deşarte ale puterii, nici pofta de un trai mai îndestulat, nici slava cea ieftină şi trecătoare, pe care o vântură de colo-colo huietul mulţimii” (Alexandru Vlahuţă) 
  
De aproape două decenii, din '89 încoace, s-a inventat sintagma „greaua moştenire”, devenită un laitmotiv, şi care e repetată cu o frecvenţă supărătoare de către aşa-zişii „oameni de bine”, politicieni ce încă mai au brânzică pe la colţurile guriţelor nesătule, storcând încă în batiste năsucul din care curg bobiţe apoase. „Greaua moştenire a comunismului”, adică metroul, digurile Dâmboviţei, Casa Poporului, Transfăgărăşanul, marile edificii ale producerii electricităţii şi câte multe altele. Despre toate acestea se spune că sunt ale lui Dej sau ale lui Ceauşescu, nicidecum ale poporului român care, cu sacrificii imense, a construit, a înălţat, a făurit obiective industriale şi civice invidiate de Europa şi nu numai, construcţii care azi au devenit mormane de fiare, clădiri în care cântă cucuveaua sau surse de înavuţire pentru derbedeii şi lichelele acestei ţări bolnave, cu un popor trist, dezamăgit, flămând. „Greaua moştenire”, cu adevărat grea, şi la propriu şi la figurat este şi barajul Vidraru, înalt de 166,60 metri, pe care unii îl numesc „un moft al lui Gheorghiu – Dej”. Vidraru este cel mai mare baraj în arc de la noi din ţară şi a fost înălţat de poporul român timp de cinci ani, costul lui fiind de un miliard patru sute şaptezeci de milioane de lei, în banii vremii, investiţie ce a fost amortizată în 28 de ani, adică prin 1994. Proiectul pentru hidrocentrala de pe Râul Argeş a existat încă din perioada interbelică, când inginerul Leonida făcuse un studiu de fezabilitate pentru construirea unui baraj în arc.  
  
Întâmplător, am avut fericita ocazie să reîntâlnesc la Cluj, în vara anului 2005, un mare inginer pe care îl cunoscusem pe vremuri, prin 1965, în redacţia ziarului „Făclia Hidrocentralei” (al cărui redactor şef era ziaristul Iuliu Curta ce mi-e rudă apropiată). L-am reîntâlnit la Liga Scriitorilor din România, filiala Cluj. Este vorba de inginerul Mălai, scriitor de notorietate al Ardealului, astăzi purtând pe umeri ceva ani, dar pe vremuri, tânăr şef la Fabrica de Betoane. Cu emoţie în glas, mi-a spus: „Primul semnal pentru începerea construcţiei barajului, cum s-ar spune „prima cărămidă”, a fost coborârea la 180 de metri a primei bene, pe cabluri aeriene, de la fabrica de betoane îmburcată pe o stâncă. După asta, au urmat ani de muncă eroică, având la dispoziţie tehnică înaintată, metode moderne de lucru, totul fiind mecanizat. Turnarea betoanelor se făcea în cofraje metalice, cu o productivitate cu 20% mai mare faţă de metoda clasică. Vidraru este cel mai înalt baraj în arc cu dublă curbură din România. În martie 1966, s-a inaugurat, sus la Vidraru, acolo la voi, în Argeş, într-o atmosferă de mare sărbătoare, al nouălea baraj în arc din lume din momentul respectiv. Lacul ce s-a format, adică cei 465 de milioane de metri cubi de apă, era atunci al doilea ca mărime de pe râurile din ţara noastră”. 
  
În continuare, inginerul poet, prozator, epigramist, azi pensionarul Mălai, fixându-şi ochii pe unul dintre tablourile expoziţiei, semnat de pictorul turdean Gavril Nechifor, îmi spune: „Nu voi uita niciodată caracteristicile tehnice ale barajului – înălţimea 166,6 metri, grosimea la coronament 6 metri, cea de la bază 25 metri, lungimea la coronament 307 metri, suprafaţa de 870 hectare, iar lăţimea la baza barajului de 25 metri. Barajul permite funcţionarea centralei subterane şi a unui lanţ de 20 de hidrocentrale pe Argeş. În secţiunea barajului, Râul Argeş are un debit mediu de 7,5 metri cubi pe secundă, iar cu captările secundare, Vâlsan, Râul Doamnei şi toate celelalte, ajunge la 19,7 metri cubi pe secundă. Şi, dacă vrei să ştii, iubite coleg, debitul maxim la o mie de ani a fost calculat la 645 metri cubi pe secundă. Barajul are două goliri de fund care evacuează câte 90 metri cubi pe secundă fiecare, la lac plin”. Câtă exactitate, câte informaţii preţioase am aflat de la acest om care participase direct la construirea acestui grandios edificiu, ce memorie fantastică avea. Totul m-a uimit.  
  
Am întrebat pe distinsul inginer Mălai dacă pot fi adevărate zvonurile şi chiar calculele date publicităţii în cazul fisurării barajului, ce repercusiuni ar putea avea. „Ajungem imediat şi acolo. Dar înainte, trebuie să mai ştiţi că, în timpul execuţiei lucrărilor, apele au fost deviate printr-o galerie cu diametrul de 5,2 metri ce a fost apoi amenajată, la terminarea lucrărilor, ca golire de fund. Pregătirea terenului de fundaţie a constat dintr-un tratament de suprafaţă şi unul de adâncime. Cel de suprafaţă a constat în curăţirea, spălarea şi suflarea cu aer a rocii şi în plombarea fisurilor. Cel de adâncime a constat în injectări de legătură şi consolidare. Şi acum, să-ţi răspund la întrebare. Structura barajului în arc, cu dublă curbură, a fost proiectată cu intenţia de a avea în interiorul lui numai eforturi de compresiune. În timpul cutremurului din 1977, barajul a fost supus unor forţe seismice cu acceleraţii maximale, fără ca structurii să-i pese. Aşa că staţi liniştiţi, argeşenilor, că nu vă ia unda!” 
  
Inginerul Mălai a fost unul dintre cei care au condus un sector cheie al Hidrocentralei de pe Argeş şi se mândreşte cu acest fapt. I se umple inima povestind despre eroismul minerilor, al celor peste 10.000 de muncitori, veniţi mai ales din Moldova, de la „sora hidrocentralei”, cea de la Bicaz. „Se lucra în acelaşi timp la centrală şi la baraj. Oameni curajoşi, încercaţi, crescuţi la şcoala Bistriţei. Vă daţi seama, atunci, în 1966, centrala a fost proiectată în aşa fel încât să poată fi condusă din Bucureşti. O adevărată bijuterie, la 104 metri sub nivelul râului”. După ce întâlnirea de la Cluj s-a încheiat, am discutat în continuare despre inginerul Mălai, cu ziaristul care, în 1966, conducea ziarul „Făclia Hidrocentralei”, cumnatul meu Iuliu Curta. Student fiind, îmi petreceam toate sâmbetele şi duminicile la B. Z.-ul de pe marginea râului, pe unde circula Mocăniţa, trenuleţul care încă mai transporta lemne din munte şi-i ducea pe muncitori la lucru. „Cum să nu-l ştiu pe inginerul Mălai, mi-a spus cumnatul meu, om straşnic, de un profesionalism rar întâlnit. Nu ştiu de ce nu şi-a amintit că prima femeie care a pus piciorul în centrala subterană a fost mama ta, soacra mea. Tatăl tău a stat sus, i-a fost teamă să coboare cu „colivia”. Am chiar o fotografie, poză istorică, pe care am publicat-o şi în „Făclia Hidrocentralei”, însoţită de un reportaj. Acolo este hala mare a maşinilor, unde lucrau câţiva oameni, cred că cinci. Hala se numea pe atunci „Gheorghe Gheorghiu – Dej”. Cei cinci oameni supravegheau procesul hidroenergetic. Centrul de control este săpat în munte, de unde s-au scos circa trei sferturi de milion de metri cubi de pământ şi rocă. Numai cinci oameni, cred că şi astăzi e la fel, ţin în frâu un milion de kilowaţi. Ştii ce e acolo, în subteran, când funcţionează la capacitate maximă turbinele? Se zguduie pământul. Aici, în acest punct, apele Argeşului sunt ţinute în frâu de mâna omului, cu ajutorul maşinilor şi al tehnologiilor moderne”. 
  
Mi-am amintit de maiştrii mineri Tudor Moraru, Pavel Oţel, Alexandru Farcaş, cel care vorbea ungureşte cu cumnatul meu. Erau cei mai buni. Ajunseseră, împreună cu brigăzile lor, la performanţa de a înainta cu mare viteză în cremenea muntelui. Şi ce sărbătoare, ce bucurie la care participau şi localnicii alături de mineri, când s-a străpuns tronsonul Cetăţuia – Aref al galeriei de fugă, cu circa patruzeci de zile înainte de termen. Pe aici, nu o dată, mi-au călcat şi mie paşii, scurtând drumul pe Argeş în sus, când mergeam la pescuit de păstrăv şi lipan, însoţindu-l pe marele maestru în ale pescuitului, inginerul Guţă, din ale cărui mâini ieşeau muştele pe culori, momeala răpitorilor. Am călcat cu piciorul, de nenumărate ori, locul pe unde apele Argeşului, ieşite din turbinele centralei subterane, sunt mânate înapoi în albie, după ce ies vijelioase de sub munte. La peste o sută de metri sub pământ, curgeau tot timpul nişte izvoare subterane, care ne udau până la piele. Totul era luminat. Două brigăzi de mineri, una dintr-o parte, cealaltă din alta, s-au întâlnit cu o precizie milimetrică, ca urmare a calculelor precise, şi şi-au dat mâna. Au fost şi situaţii când nu s-au întâlnit, cum s-a întâmplat pe Râul Doamnei, când una dintre galerii a văzut lumina zilei într-o vale, neîntâlnindu-se cu echipa care scormonea muntele din partea opusă. N-au reuşit să-şi dea mâna, de data aceasta, din pricina unei mici devieri, şi aceasta dintr-o cauză obiectivă. Îmi aduc aminte că a fost atunci mare agitaţie, apăruse şi un material în „Făclia...”, intitulat „Dealu-i deal şi valea-i vale” semnat de Iuliu Curta. Dar totul s-a rezolvat, căci „omul le strică, omul le drege”.  
  
Era o primăvară timpurie, în martie, cred că pe 15, în anul 1966. Ştiam de eveniment. La Corbeni mă ducea, destul de des, nu numai dragostea de pescuit, ci şi o altă dragoste, o fată frumoasă din clasa a XI-a, venită cu părinţii pe şantier. A fost o dragoste de aproape doi ani. O chema Tiuţa. Eh, ale tinereţii... Am alunecat în melancolie. Dar să revenim. Era o primăvară splendidă. Mare sărbătoare pe şantierul Hidrocentralei de pe Argeş. Apele Râului Argeş şi-au stagnat mersul. Împreună cu familia Curta, familia Gogioman şi frumoasa lor fiică dintr-a XI-a, am participat la un eveniment epocal. În corpul barajului s-au lăsat porţile grele de fier, oprind apele înspumate ale râului în care colcăiau păstrăvii şi lipanii. Şi, văzând cu ochii, încet-încet, albia Argeşului seca, iar apa în baraj creştea, izbind cu furie în betonul curbat al stăvilarului. Lucrarea se terminase cu zece zile înainte de termenul fixat. Lacul de acumulare începea să prindă contur. Lacul artificial, cu aproape cinci sute de milioane de metri cubi de apă, se forma sub ochii noştri. La puţin timp, cred că la o săptămână, o ambarcaţiune numită „Argeş I” a pornit în prima cursă de agrement, chiar dacă barajul fusese plin cam de pe la începutul lui decembrie 1966. La momentul inaugurării, barajul Vidraru era al nouălea din lume. Lacul aduna apele râurilor Capra, Buda, Râul Doamnei, Cernat, Vâlsan, Topolog, Valea lui Stan şi Limpedea, totul în 870 de hectare, cu lungimea de 14 kilometri şi lăţimea de 2,2 kilometri în zona Valea Lupului – Călugăriţa. Vestit punct turistic care număra anual zeci de mii de turişti din ţară şi străinătate ce veneau să se bucure de priveliştile deosebite.  
  
Am prezentat până acum partea frumoasă a tabloului pictat cu greutate, cu penelul muncii istovitoare a oamenilor, în puţuri, galerii, excavând milioane de metri cubi de pământ, spărgând roca muntelui. Un număr impresionant de muncitori, veniţi din toată ţara, mai ales din Moldova, cam 10.000, locuiau în barăci din lemn, căptuşite, numite B. Z.-uri, instalate la Căpăţâneni, Oieşti, Corbeni, barăci cu grup sanitar comun. S-a construit şi un spital, foarte bine dotat, atât cu aparatură medicală, cât şi cu personal calificat. Erau veniţi aici, la lucrările hidrocentralei, de la savanţi până la foşti deţinuţi politici, de la intelectuali de marcă până la oameni simpli, obişnuiţi cu munca grea. Sus, la Corbeni, erau sediile Miliţiei şi Securităţii. Bătăi, crime, încăierări, apoi verificările făcute de cei cinci securişti asupra a tot ce li se părea suspect, nimic nou. Intelectuali de renume ai ţării, veniţi din temniţele comuniste, lucrau pe şantierele hidrocentralei, fiind în evidenţa şi urmăriţi de ochiul vigilent al partidului, Securitatea. Alimentarele erau bine aprovizionate. Găseai tot ce voiai. Era o cantină modernă, muncitorească, unde un prânz costa 4,50 lei, în condiţiile în care un kilogram de brânză costa 6 lei, iar un kilogram de carne bună, 8 lei. Salariile erau bune, dar şi munca era destul de grea, periculoasă. Se zvonea, la sfârşitul lucrărilor, că tributul de vieţi omeneşti a fost mare. Circa patruzeci de jertfe. Şi această mare lucrare, acest edificiu imens, ca şi altele din istoria noastră, şi-a cerut jertfa, mitul jertfei pentru construirea a ceva durabil a funcţionat din nou, „pe Argeş în sus”. 
  
O întâmplare tragică este edificatoare. Spre sfârşitul primăverii anului 1965, după o zi de pescuit, se încinsese un chef la B. Z.-ul unde locuia cumnatul meu, Iuliu Curta şi sora mea, Felicia. Familia Susan, nişte moldoveni deosebiţi, distractivi şi simpatici, ce ne deveniseră prieteni, familia ing. Sporea, inginerul Guţă, toţi erau prezenţi şi au întreţinut petrecerea până noaptea târziu, sâmbăta spre duminică. Domnul Susan era schimbul trei, el fiind maistru la puţul Corbeni. A plecat în şut seara, duminică spre luni. Eu am plecat la facultate la Piteşti, de unde, pe la ora prânzului, am dat telefon la redacţia „Făcliei...”, să-l anunţ pe cumnatu-meu că am ajuns cu bine. De la celălalt capăt al firului aud cuvântul tragedie. „A murit Susan, îmi spune cu durere în glas cumnatul meu, împreună cu ortacii lui, zece la număr, în puţul Corbeni, în urma exploziei unor acumulări de gaze. Mare durere. Şi câte astfel de dureri nu au mai fost! Munca îşi continua cursul, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Viaţa îşi continua şi ea cursul. Nici nu terminase bine cu doliul, şi tânăra soţie a lui Suşan s-a recăsătorit cu un ofiţer de Miliţie. Se auzea, de asemenea, despre maşini „Tatra” de mare tonaj ce zburau peste parapet şi cădeau în hăul de dedesubt, de muncitori îngropaţi de vii în galerii şi câte şi mai câte. Tragedii ce au scris cu sânge istoria unei gigantice construcţii, înfăptuită de poporul român, pentru nevoile lui. 
  
Edificiul acesta, construit cu atâtea sacrificii, cei de azi îl includ în „greaua moştenire”, alături de combinate, uzine, institute de cercetări în diverse domenii, clădiri de patrimoniu, locuri de agrement, termocentrale, hidrocentrale, regularizări ale albiilor râurilor, autostrăzi, muzee de interes internaţional, pieţe moderne, şcoli (unde cărţile erau gratuite), cămine şi case de cultură, spitale, universităţi (unde chiar se „făcea carte”), biblioteci, adevărate tezaure de cultură şi civilizaţie, toate au devenit componente ale „grelei moşteniri”. Şi pe care, după cum susţin aceşti domni, le-ar fi făcut dictatorii. Cu riscul de a mă repeta, susţin că toate acestea au fost făcute de poporul român căruia, din bun simţ, ar trebui să-i respectăm munca, pentru că, chiar cu burta goală, n-au precupeţit niciun efort, n-au contenit a munci pentru ţară, fie în agricultură, sănătate, învăţământ sau cercetare. Cu ce ne lăudăm noi astăzi? Cu intrigi, cu corupţie, cu şpăgi, cu şomeri, cu prăduire, cu înavuţire peste noaptea neagră a aşa-ziselor reforme, cu jocuri şi scheme politice mefistofelice, cu noncultură, cu emigraţie, cu împrumuturi din afară care îngenunchează ţara străinilor. Vorba lui Anton Pann: „Cine bea apă din pumni străini, nu se satură niciodată!” Astăzi nu-i acelaşi popor, nu-s aceiaşi oameni? Da, dar nu sunt aceiaşi lideri! 
  
Ion C. Hiru 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Greaua moştenire , hidrocentrala de pe Argeş de Ion C.Hiru / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 379, Anul II, 14 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!