Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Gabriel Dragnea         Publicat în: Ediţia nr. 876 din 25 mai 2013        Toate Articolele Autorului

“George Ivaşcu a vrut să facă din mine un gazetar mare” - interviu cu scriitorul şi omul politic George Muntean (17 noiembrie 1932 – 01 iunie 2004)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Absolvent al Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti în 1959 a devenit în acelaşi an cercetător principal la Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu" al Academiei Române. A lucrat ca redactor la Contemporanul (1959-1968), redactor şef al „Revistei de Istorie şi Teorie Literară” a Academiei Române (1974-1979), membru al Uniunii Scriitorilor, prim-vicepreşedinte al “Asociaţiei Culturală Pro Basarabia şi Bucovina” şi al Asociaţiei Transilvane pentru Literatura şi Cultura Poporului Român „Astra”. Ca om politic a fondat în 1992, Partidul Democrat de Centru, care în 1996 a fuzionat cu Partidul Pensionarilor din România. A îndeplinit funcţia de preşedinte de onoare al Partidul Pensionarilor din România (2000-2001).  
 
Este deţinător al mai multor premii şi diplome printre care: Premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1977) pentru lucrarea colectivă "Independenţa României"; Premiul pentru critică literară al revistei „Literatura şi Arta” Chişinău (1993); Medalia Naţională Eminescu (2000); Diploma de Excelenţă şi Premiul Mihai Eminescu „Teiul de Aur” Botoşani-Ipoteşti (2002).  
 
- Descrieţi-mi, domnule George Muntean, cât de cât cronologic, etapele pe care le-aţi parcurs, până aţi devenit critic literar şi cum s-a realizat această carieră în activitatea de creaţie?  
 
- Orice activitate este creatoare, dacă produce un minim de valoare. Aceasta este una din condiţii. Sigur, există activităţi continue, cum ar fi mâncatul, îmbrăcatul, spălatul, mersul la service chiar, sunt activităţi de rutină. Creaţia începe în măsura în care omul se implică şi ca personalitate. La mine n-aş zice că este un caz aparte, dar este un caz cu mai multe dimensiuni, în sensul că, în tinereţea mea, când eram elev, visam să fac biologie – era îmbinarea asta viaţă-filosofie. Din raţiuni practice aş fi vrut să fac medicină. S-a întâmplat c-au venit la liceu, la Rădăuţi un număr de cadre didactice de la “Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografie (I.A.T.C.)” pentru un fel de examen prealabil de admitere. Culmea este că am fost ales singurul pentru secţia regie de film, din fosta regiune Suceava, care cuprindea şi Botoşanii, ceea ce m-a uimit de-a dreptul. M-am documentat, am venit aici la cinematografie şi am intrat cu excepţional. Erau enorm de mulţi candidaţi, încât mi-am zis atunci că românul nu este născut poet ci artist de cinema. La sfârşitul anului m-au dat afară, nici nu ştiu bine de ce, pentru că, deşi intrasem cu excepţional – mi-au dat şi poza în “Viaţa Capitalei” de atunci – apăruse romanul “Bietul Ioanide” al lui Călinescu, roman care m-a fascinat. Întâmplarea mi-o explic şi nu prea. Şi am făcut un scenariu pentru examenul de sfârşit de an. Romanul a fost incriminat foarte vehement ca simpatizând cu legionarii, ceea ce nu era adevărat, dar acum e altă perspectivă şi, m-am trezit victima acestei afaceri. Venisem îmbrăcat ţărăneşte şi am fost confundat cu cei din “Sumanele Negre” – o organizaţie, de altfel democratică a studenţilor, dar făcută legionară pentru că le trebuiau victime. La momentul aceala eu eram o victimă. Nu aveau, personal, nimic cu mine. Era nevoie de victime. O tâmpenie îngrozitoare a vremii şi m-au dat afară. Cu toate protestele lui Victor Iliu, care mi-a fost professor şi avea un fel de simpatir pentru mine, cu tot “ilegalismul” lui, cu toată competenţa lui, nevoia de victime era mult mai mare decât adevărul. Şi, astfel că, în toamnă am intrat la “Institutul de Literatură şi Critică Literară Mihai Eminescu”. Deci, am ajuns în partea, oarecum, a meseriei mele de astăzi. Am intrat acolo – desigur că m-a durut această eliminare nedreaptă şi, ţin minte că Sorin Titel, care şi el a fost dat afară pe alte criterii, nu pe cele politice, a început să plângă. Şi i-am zis: “Dacă începi să plângi, te bat. Nu trebuie să plângem în faţa călăilor ăstora!” Dar erau don quijotismele vremii. Am terminat institutul acesta, dar nu ca institut separat, ci ca o secţie la “Facultatea de Filologie”. Doar atunci ei s-au trezit: “Ce ne facem cu 50 de scriitori anual?” Cam atâţia eram într-o serie. Tot aici era posibilitatea să fim vărsaţi în învăţământ, cum s-au şi dus mulţi. Pe mine m-a luat Ivaşcu la “Contemporanul”. În toamnă m-a chemat Călinescu la Institut să-mi dau examenele. Ele erau de o severitate îngrozitoare, eram 37 pe un loc. S-a întâmplat că am biruit şi nu era acolo oricine: profesorul Stoleru, Florin Mihăilescu, Dumitru Petrescu, care a murit, şi mulţi alţii. Era o competiţie riguroasă. Aş zice că am avut noroc, fiindcă am intrat în gazetăria de vârf, la “Contemporanul”, care, atunci era gazeta numărul unu a României. Sigur, nu punem la socoteală “Scânteia”, care era numărul unu prin forţa partidului, dar, valoric vorbind, “Contemporanul” era aproape o şcoală. Şi dincolo, la Institut, unde am stat cinci ani în preajma lui Călinescu, a fost un alt mod de formare. În plus, fiindcă m-a luat Călinescu la Institut, Ivaşcu a zis: “De azi înainte, <> o va face George Muntean şi sectorul bărboşi. În sectorul bărboşi erau, în terminologia gazetărească, personalităţile de mâna întâi. Şi aşa se face că, în toţi aceşti cinci ani cât am stat pe lângă Călinescu, îl vedeam pe acesta – pe lângă şedinţele de sâmbătă, ca la „Junimea”, gândea el – uneori îl vedeam şi de cinci-şase ori pe săptămână cu corecturile şi cu micile observaţii venite de la „Direcţia Presei”, cenzura de atunci. Pentru mine a fost extrem de importantă această meserie învăţată cu Călinescu şi cu Ivaşcu. Ivaşcu voia să facă din mine un gazetar complet, îşi imagina el, şi mă muta de la o secţie la alta şi nu mă prea acomodam. În ciuda aparenţelor, mă acomodez greu în adâncime. Şi-atunci, am făcut simultan istorie literară, teorie literară, am inventat chiar şi un sistem de clasificare a artelor, pe care l-am publicat într-un volum. Gazetărie foarte intensă şi multă. Am rămas şi marcat de această gazetărie, dar am cunoscut foarte mulţi oameni datorită lui Ivaşcu şi Călinescu. Adică, aproape oriunde mă duceam, o făceam în numele lor.  
 
În 1968, Ivaşcu a vrut să mă oprească, deoarece, la un moment dat, se desfiinţaseră jumătăţile de normă, spunându-mi să rămân, că mă face adjunct. Atunci eu i-am spus: „Dom` profesor, uitaţi-vă, de la „Academie” la „Contemporanul” oricând, dar invers e mai greu”. Şi el a zis: „Bine, ai dreptate, du-te”. Şi am rămas la Institut până m-am pensionat. Acuma, aici intervin mai multe preocupări. Preocuparea mea, aş zice esenţială, s-a axat pe problematica acestor frontiere nedrepte ale României. Mi-a fost cunoscută meteahna de multă vreme. Ţin minte că Ştefan Pascu, academicianul de la Cluj, când am scris un capitol mare dintr-o lucrare colectivă, despre independenţa României, pentru care am primit şi „Premiul de Stat”, mi-a zis: „Nu, te rog, nu numai despre Bucovina”. Adică, mi se lipise cumva această etichetă. Înainte de asta am fost implicat în diverse manifestări culturale şi ştiinţifice, care erau adesea pretext ca să cunosc nişte oameni. De pildă, cu fostul preşedinte al Kirghiziei, care era un bun istoric, am avut o relaţie foarte apropiată. Fiind şi el băgat cu forţa în Uniunea Sovietică, avea şi el, ca şi mine, sentimentul nedreptăţii.  
 
- Consideraţi că acei cinci ani petrecuţi lângă Călinescu au reprezentat o facilitate pentru întreaga dumneavoastră carieră?  
 
- Nu. Un prilej. Întâi , ştiam că monstrul, cum îi ziceam noi cu devotement, mă citeşte. Asta mă obliga la o anume rigoare, la o anume atitudine, caşi exigenţa lui Ivaşcu, care nu publica orice prostii. Ivaşcu ne zicea, mai în glumă, mai în serios, „că un redactor la „Contemporanul” trebuie să scrie de trei-patru ori pe an ca să vadă lumea că n-a murit sau că nu l-am dat afară”. În rest, bărboşi şi tineri, dar zicea: „....tinerii nu mi-i filtraţi”. Avea un geniu al descoperirii, pur şi simplu uluitor. Cam tot ce este valoare, oameni ajunşi la 70-80 de ani, au trecut prin „Contemporanul” sub grija lui. Sigur că mi-a prins foarte bine. Îmi pare rău că nu am prins să mă certe. Vroiam să văd ce mi-ar zice. Ştiu că avea o părere acceptabilă. Când a ieşit Dinu Pillat din închisoare şi l-a adus Călinescu la Institut, a venit acolo după şedinţă, în pauză. Şedinţele începeau riguros, sâmbăta la ora 9. Mai bine mureai decât să întârzii. Rigoarea punctualităţii mergea până-ntr-acolo încât îi dădeam telefon: „Dom` profesor, vreau să vin pân` la dumneavoastră”. El zice: „În ce problemă?” Uneori testam terenul şi-i spuneam: „Eh, vă spun când vin”. Pregătea el ceva, să nu-şi piardă vremea. Îmi ţinea o mică prelegere sau discutam un anume subiect. Era un om foarte riguros. Toate acestea au contribuit substanţial la formarea mea, mai ales că din facultate ieşisem cu o pregătire destul de aproximativă, fiindcă în 1956 vroiam mai puţin marxism, mai puţină limbă rusă şi mai multă cultură universală, cultură română. Am scăpat ca prin urechile acului de puşcărie. Asta am făcut în bună măsură la Călinescu, împreună cu el. Desigur că m-a marcat, nici vorbă, toată isprava asta. De asemenea, de mic m-au marcat foarte intens, nu cu clarviziune, cele întâmplate în `44. Când ne-am întors din evacuare – eu sunt din Bucovina, la o jumătate de kilometru până la actuala graniţă cu Ucraina – mi-am dat seama dintr-odată că locul unde mergeam şi mă jucam, unde păşteam vitele şi oile, cu caii şi-i apăram de muşte cât se-ncărca căruţa, mi-era interzis şi n-aveam nici o explicaţie. Mă simţeam dator să-mi pun întrebarea, la modul unui copil de 12 ani: „Ce s-a întâmplat? De ce comedia asta sinistră, care se joacă cu noi?” În plus, acolo se trăgea ca-n codru. Oamenii vroiau să fugă din partea cealaltă şi, pot să spun că graniţa de uscat a României cu fosta Uniune Sovietică este un cimitir. Iată că este o jumătate de secol de atunci. Încolo, către Uniunea Sovietică n-a trecut decât unul într-o noapte, beat fiind. Zăpada era foarte înaltă, iar el a trecut peste sârmă. Sigur că l-au dat înapoi. De-acolo, mereu au fost tentaţii de a veni şi, pe cei mai mulţi i-au secerat necruţător cu gloanţe. Ori, toate lucrurile acestea te marchează. Pot să spun chiar că, asupra unor colegi am avut o anume influenţă încercând să le povestesc acea tragedie şi oamenii, bineînţeles, îşi puneau întrebarea: „Da` de ce se întâmpla acest lucru?” Până târziu încoace. Asta m-a făcut să intru în „Societatea pentru Cultură şi Literatură Română” din Bucovina. Am contribuit la înfiinţarea unei universităţi la Suceava, pe care o doream complementară cu cea de la Cernăuţi, în nădejdea că se vor uni cândva. Nu mi-a ieşit. Chiar din cauza noastră nu a ieşit chiar foarte bine. Am intrat în politică, am înfiinţat un partid democrat de centru şi n-a mers. Am fuzionat cu „Partidul Pensionarilor”, care, şi acesta, din motive foarte diverse merge foarte încet, dar măcar ţine un steag şi este un semnal pentru oamenii nefericiţi ai acestei ţări, care, din păcate sunt foarte mulţi. Pensionarii sunt foarte greu de condus şi de unit. Fiecare are un partid în capul lui. Pe de altă parte sunt trataţi şi cu un fel de dispreţ de oficialităţi şi de clasele active ale societăţii. Ei nu se pot manifesta. Ce grevă? Să nu-şi ia pensia aia mizerabilă? Aşa, mor de foame. Să-i scoţi în stradă iarna, pe frig sau pe căldură, vara?  
 
- Aţi avut parte de dificultăţi în activitate, piedici puse de alţii?  
 
- Dificultăţile au venit de la mine, din dezordinea mea interioară, pur şi simplu sau din dezordinea vieţii. Piedici majore nu am avut, de ce să spun... Ca să-ţi dau un exemplu, Adela Popescu, adică soţia mea, şi cu mine am fost de-o sărăcie ultra lucie, ca să nu zic mai mult. Poate că asta ne-a şi ţinut unul foarte aproape de celălalt. Asta, însă, ne-a împuţinat timpul şi viaţa, pe care să le dăruim, nu neapărat literaturii, ci realizării noastre ca persoane. Asta a fost o piedică majoră în viaţa noastră. Ani de zile am stat într-o cămăruţă de zece metri pătraţi, cu complicaţii, cu părinţii bolnavi şi cu alte lucruri care ne-au măcinat. Numai Dumnezeu ne-a ţinut deasupra. Asta a fost, să zicem, o piedică substanţială. Ani de zile cumpără medicamente, caută doctori, internează, externează...s-o lăsăm mai încet.  
 
- Dar şi-au pus amprenta şi asupra activităţii literare?  
 
- Da, în sensul că ne-au mâncat o mare parte din timp. Şi sărăcia, pe de-o parte şi boala membrilor de familie, pe de altă parte. În plus, m-am manifestat în poate prea multe direcţii. Am început ca folclorist. Am publicat prima culegere de folclor românesc inedit după cel de-al doilea război mondial datorită, în mare măsură, lui Mihai Şora care era atunci redactor şef la Editura pentru Literatură. Cartea a avut un efect neaşteptat. Sabin Drăgoi, Zeno Vancea, folcloristul Mihai Pop, pe toţi i-a încântat. Ea a apărut şi în „Biblioteca pentru Toţi” ceea ce era aproape de necrezut pe atunci. Lucrarea a avut şi meritul de a fi inedită şi de a fi curată, cu texte de la un singur informator. De la mama mea. O ţărancă analfabetă foarte hărăzită şi cu o memorie funambulescă. Ştia să culeagă, să adune. Ea a fost o culegătoare, iar eu un înregistrator, într-un fel.  
 
Deci am debutat ca folclorist. Asta mi-a pus oarecum amprenta sau pecetea pe felul meu de a fi. Am scris mult, de altfel, despre raportul dintre natură şi folclor mai cu seamă. Pe de altă parte, sigur că erau dificultăţi cu cenzura, dar am învăţat să trişez. Cred că în jurul anului 1980 scriam din când în când nişte eseuri, reportaje în „Contemporanul”, despre Bucovina sau, pe urmă în „România literară”, ducându-mă cu Ivaşcu, fiind colaboratorul lui. Asta pentru că el îmi cunoştea durerea, fusese cu noi în Bucovina şi văzuse dragostea de graniţă din curtea părinţilor mei şi m-a lăsat să scriu la limita posibilului. Spuneam mereu: „Bâlca, un sat situat în mijlocul Bucovinei”. Nu mai spuneam de graniţă că se ducea dracului afacerea. Şi, la un reportaj-eseu din acestea, care se numea „Caii Bucovinei”, îmi dă noaptea telefon Ivaşcu şi-mi zice: „Dragă George, foarte frumos. M-ai făcut să visez. Îl pun în paginile din mijloc, dar trebuie să mănânci nişte bomboane”. Astea erau citate din tovarăşu`. Şi-i zic: „Dom` profesor, dacă n-am mâncat 15 ani ar fi păcat”./ „Cum 15 ani? Ia vin` la mine! Tu n-ai dat nici un citat!? Cum ai scăpat!?”/ „Fiindcă toţi aţi crezut c-am dat”. Era Alexandru Raicu, un poet care, la Uniunea Scriitorilor scotea nişte antologii dintr-astea omagiale cu tovarăşu`. Şi-i zic: „Nea Alecu...- stătea pe-aici pe la Piaţa Iancului - ...am un eseu foarte frumos despre ceramica neagră de la Marginea”. Iarăşi era un pretext. Şi-a apărut acolo. Mă cheamă Macovescu: „Dragă George, dă-o dracului! Cum să mă duc eu la tovarăşu`, care e plin de superstiţii, să-i arăt că tu ai scris despre ceramica neagră un omagiu!”/ „Dar nu e un omagiu pentru el!”/ „Ştiu eu asta, dar îmi strici micile socoteli”./ „Fiţi liniştiţi, că n-o să ajungă el să citească”. Ceea ce s-a şi întâmplat. Dar era un fel de spaimă şi-i spun lui Ivaşcu: „Nu i-am pus citate pentru că dumneavoastră credeaţi că le-am pus şi nimeni nu m-a controlat”. Zice: „E formidabil. Ascultă George, dacă mă mai prinzi că-ţi mai cer să mănânci bomboane, să mă scuipi...” Zic: „Nu trebuie s-o luăm aşa”. Mai târziu scriam textul şi zicea: „Uite, îţi pun eu un citat din tovarăşu`, dar nu în text, în afara lui, undeva pe lângă titlu...pe-acolo”. N-am fost viteji, dar...oricum au fost destul de multe. Era s-o şi încurc odată când era o comisie mixtă de istorie româno-sovietică. Mihnea Gheorghiu, cu care am avut o relaţie bună, m-a numit – ştia bine ce gândesc – să ţin o comunicare în Kirghizia despre relaţiile culturale ruso-române 1877-1917. Am primit tema, dar când am trecut la lucru mi-am dat seama că e o eroare. În definitiv, eu eram român şi prezentam o lucrare din partea delegaţiei române. Cât pentru noi 1917 a fost o catastrofă, cu ăia care au vrut să-l împuşte pe Ferdinand, cu jafurile din Basarabia... Adică, cine ar scrie despre aceste momente negre, a prezenţei trupelor revoluţionare bolşevice în Basarabia şi-ntr-o parte a Bucovinei s-ar îngrozi. Sunt lucruri, din păcate trecute sub tăcere. Dar nu voit. Se uită. Şi mă duc la Mihnea Gheorghiu – era preşedintele Academiei de Ştiinţe Sociale – şi-i zic: „Fac referatul ăsta, dar pentru noi anul 1917 ştiţi bine ce a însemnat. Anul 1918 este fundamental”. / „Da, măi...zice...ai dreptate! Ia, hai la Burtică”. I-am explicat şi Burtică zice: „Da, e limpede...” Atunci îi spun: „Îmi daţi mandat?” El de colo: „Fii serios, cum să-ţi dau mandat! Îţi garantez că nu ţi se va întâmpla nimic. Vii acasă şi nu te dăm afară, dacă de asta ţi-era teamă”./ „Mi-ajunge, zic eu, în definitiv”.  
 
Şi-atunci am constatat un lucru uluitor.  
 
La Moscova şi în avionul până în Kirghizia, apoi în oraşul acela Frunze, toţi acei sovietici erau de acord cu punctul meu de vedere. Când ne-am adunat la masă şi am ţinut comunicarea, să mă sfâşie. M-au făcut pulbere. Revanşist, trădător, revizionist, antisovietic...tot ce-ţi puteai imagina. Şi mă uitam la ai noştri, care nu erau oricine, Ion Ioniţă, Dan Berindei – el avea o situaţie specială, nu era cel mai indicat – Ştefan Ştefănescu... Oamenii ăştia au tăcut. N-au scos o vorbă, să mă apere cumva. Am trăit un moment de însingurare îngrozitoare, neînţelegând mecanismul. După ce şi-au făcut numărul, când am ajuns la masă mi-au zis: „Sper că nu te-ai supărat. Noi rămânem oricum de acord”. Adică era joaca de-a socialismul, de-a convingerile. Erau oameni fioroşi printre ei, unul Vinogradov, mai ales unul Spivakovski. Până şi fiara aia a noastră de Roller spunea: „Când aud de Spivakovski, tremur!” Deşi unul era la Moscova şi celălalt la Bucureşti. Evrei amândoi, asta era culmea. Dar Spivakovski prinsese un fel de simpatie pentru mine încât, altădată când am mers la Moscova îmi dădea insignuţe – pentru că la ei medaliile şi insignele erau sărbători. Deci, iată că, în acest orizont, care e mult mai complex şi cu lucruri dureroase trebuia să ne-nţelegem şi adesea, cu nevoia de a te strecura pe lângă lege... Au fost multe, dar nu m-am simţit oprimat. Am vrut să-nving, să merg înainte. Am avut de-aface şi cu „sfânta securitate”, mă rog...  
 
- Dar după `90 încoace aţi mai avut probleme, invidii, râci, jocuri de culise?  
 
- Astea sunt, dar minore. Ceea ce în continuare mă nelinişteşte este că, pe de o parte, nu mă pot devota, să zicem, literaturii în primul rând... Sunt colegi care încă trăiesc şi pot să depună mărturie. După moartea lui Călinescu a devenit un fel de director neuns Vladimir Streinu. Unde vreau să ajung? Până să moară Călinescu, după şedinţă vine Dinu Pillat: „Cine-i George Muntean?” Eu zic: „Da` ce s-a-ntâmplat?”/ „S-a-ntâmplat un lucru rar”./ „Adică cum!?”/ „Am fost la prietenul Călinescu şi a vorbit despre tine foarte bine şi a zis că eşti povestitor ca Creangă şi onctuos ca Blaga!” Mărturisesc că nu ştiam ce-i aia onctuos şi m-am uitat uşor cu îngrijorare. Bineînţeles că după aceea am descifrat şi mi-a plăcut.  
 
Călinescu avea, într-adevăr, o opinie bună şi a fost preluată şi de Streinu. Scriam nişte proze despre care Adela, soţia mea, spunea că atunci când i le citesc îi schimbă ritmul inimii. Unele sunt într-o frază de cinci pagini, un fel de combinaţie între basm şi operă suprarealistă. Ieşea ceva special. Şi, într-o zi i-am citit lui Dinu Pillat vreo patru-cinci. Dinu a făcut un caz nebun. La încurajările lui Alecu Paleologu şi ale lui Streinu, scriind şi versuri, am început să le citesc şi la Institut. Asta, pentru că, Streinu mi-a zis:”George, dacă nu aduci o dracovenie din asta să ştii că nu te primesc la şedinţă”. Aveam şedinţă o dată la două săptămâni. Şi mă duceam, fie cu o poezioară, fie cu câte o schiţă mică. Alecu Paleologu era redactor la Editura Cartea Românească, unde era director Marin Preda. Şi reuşisem să termin un volum care se chema “Tocmai terminasem de căzut în greşeală”. I l-am dat lui Preda să îl citească şi i-a plăcut. Tocmai trebuia să apară, când au venit tezele din iulie, o tâmpenie politică şi m-am trezit că sunt chemat de Marin Preda, care-mi zice:”Monşer, ia-le...Aşteptăm vremuri mai bune!” Asta a fost pentru mine o oprelişte, pentru că nu le-am mai publicat. Şi acum sunt pe undeva, pe aici, prin casă. Erau un fel de prevestire a optzecismului sau a postmodernismului. Dar, fără să mă gândesc. Eu inventasem chiar un alt termen, şi mai şi, transmodernism. La poeziile astea am trei sumare făcute de trei oameni celebri: unul făcut de Vladimir Streinu, alt sumar făcut de Al. Philippide şi celălalt de George Ivaşcu. El mi-a zis odată, cu o mare simpatie: “George, ştii cum eşti tu? Ca un haplea genial”. Împerecherea de cuvinte îmi plăcuse, chiar nu m-am simţit deranjat.  
 
Aşa că, nu am publicat nicio poezie şi nici prozuliţele astea. Sigur, din aceleaşi motive, ale unei eterne anarhii interioare, determinată de condiţia material mizerabilă. Pe urmă s-a întâmplat să fac rost de o bursă în India, de şase luni cu posibilitatea de a prelungi la un an şi jumătate. Călinescu avea ce-avea cu Mircea Eliade, care fusese în India şi trebuia sa mă duc la Călinescu pentru a-mi da aviz. Zice:”Fii serios, domnule! La ţiganii ăia, să îţi strici mintea c-alui Mircea Eliade!Uite ce a devenit!” Sigur că era o glumă ... acceptabilă, nu cumplită. Şi m-am trezit că, după vreo două luni mă cheamă şi zice: “Uite, ai aici o documentare de două săptămâni în Bulgaria”. Ăsta este un fel de a te necăji, de a te întrista în viaţă. Dintr-astea au fost destul de multe, dar nu vreau să fac acum o listă a suferinţelor pentru că, dacă stau să mă gândesc că puteam rămâne în satul meu Bilca, să ajung un dulce C.A.P-ist, cu ani de puşcărie în spate din cauza firii mele necontrolate sunt un om plin de noroc. Aşa că depinde de unde priveşti. Partea goală a paharului sau partea plină. Plăcerea mea este să mă uit la cea plină, chit că este covârşitoare cea goală. Covârşeşte în sensul că nu am izbutit să mă realizez cât aş fi crezut. Unii şi-au pus mari speranţe în mine. Mihai Pop, de pildă, vedea-n mine un mare folclorist. Nu s-a adeverit. George Ivaşcu a vrut să facă din mine un gazetar mare. Tot aşa, adică am produs şi mari dezamăgiri. Pentru încrederea pe care au avut-o oamenii în mine au fost şi multe bucurii. De pildă, imediat după 1990, după ce o cam păţisem în vara lui 1989 cu “Doina ” lui Eminescu. L-am rugat pe Ion Caramitru s-o spună acolo, în Bucovina. Şi era pe atunci un prim secretar afurisit care a aflat şi a folosit pretextul să mă radă. Norocul meu că am avut replică. Am zis: “Domnule, am făcut acest gest ca să nu se creadă că ceea ce se spune la Chişinău – adică ce spunea poezia Doina – e interzis în România”. A prins nada şi am scăpat. M-am dus apoi la Suceava să-ncerc să stimulez un pic fenomenul cultural de-acolo. Şi-am zis: “Ne trebuie o universitate aici ... ” Parcă îl laud pe istoricul şi senatorul Mihai Iacobescu: “Crezi că se aprobă?” Şi zic: “Mihai, dacă nu cerem, sigur nu se aprobă. Îmi daţi mandate?” / “Sigur, îţi dăm.” Şi-am venit aici – era Ministrul Învăţământului Miha Şora şi Paul Cornea, adjunctul său. Şi le-am explicat amândurora făţiş: “Domnule, treaba asta are ochii îndreptaţi spre Cernăuţi.” / “Bine, fă o propunere.” Am făcut propunerea şi m-am ţinut de capul lor, dar ei mi-au zis: “Dar te duci rector.” / “Sigur că mă duc!” În momentul ăla ştiam că nu am să mă duc dar, mă interesa să meargă mecanismul. La 6 martie 1990 a ieşit aprobarea. Ţin minte că secretara lui Petre Roman, sătulă de telefoanele mele, nu a mai aşteptat să sun eu şi mi-a telefonat ea. “Domnule Muntean, mâine va fi o zi mare.” / “ Da, 6 martie 1945 ... ” / “Nu, nu, nu ... iese hotărârea. Să le spuneţi celor de la Constanţa şi de la Sibiu să vă numească printre ctitori.” / “Dar, ce treabă am eu cu ei!?” / “S-a hotărât să nu fie aprobată numai Universitatea de la Suceava ci aprobarea să fie pentru toate trei.” / Zic: “Bogdaproste!” Şi m-a chemat Şora şi cu Paul Cornea, am băut un pahar în cinstea evenimentului şi zice: “Acum îţi facem decretul şi te duci rector la Suceava ... ” / “Nu, nu mă duc. În definitiv, mă interesa să puneţi niţel suflet şi, având în vedere prietenia noastră, care a fost şi este în continuare reală, să grăbiţi procesul. Cer iertare pentru minciună, dar, pentru postul de rector, deja am pe cineva. Este la Suceava un profesor, Diaconescu, un savant. Acolo este zeul absolute, englezii, de pildă, se-nchină la el.”  
 
Dacă în viaţa obştească ţinta de adâncime este înlăturarea frontierelor nedrepte, ţinta cealaltă este că, dacă nu pot face bine, măcar să nu fac rău. Sigur că am avut şi norocul de a fi contactat foarte devreme de francmasoni. Aveam cunoştinţe despre ce este francmasoneria încă de prin anii `50, dar nu foarte bogate. Am scris prin `63 un articol care se numea “Folclorul meşteşugăresc francez”, în care am scris că mason=zidar, în franceză, de unde a derivat noţiunea de francmasonerie. Când Alecu Paleologu, Steinhardt şi Dinu Pillat au ieşit din puşcărie mi-au cerut să le dau să citească ce am mai scris. Şi le-am dat şi textul ăsta cu “Folclorul meşteşugăresc francez”. Dintre toţi, numai Alecu era mason şi ulterior am aflat de la el: “ ... am început să facem socotelile. Este un om tânăr care scrie despre francmasonerie în plină interdicţie, probabil nu ştie despre ce este vorba. A apărut într-o revistă a Academiei condusă de un nefrancmason, Călinescu. Deci, se întâmplă ceva.” De fapt, nu se întâmpla nimic. În `90 mi-a dat telefon Nicu Filip – fusese avocatul Uniunii Scriitorilor. De când le atrăsesem involuntar atenţia cu acel material ei au început să îmi spună: “Salut, frate George.” Noi, francmasonii ne adresăm cu apelativul “frate”. Eu, atunci, am crezut că este o chestie de prietenie. Mărturisesc că nu-mi trecea prin cap că urma să fiu cooptat în rândul lor. Târziu am aflat că eram vizat. Şi Nicu Filip îmi zice: “Dragă George, împlinesc 80 de ani, la 21 martie” – echinocţiile şi solstiţiile sunt sărbători masonice. Când m-am dus la el, acolo, pe la prânz, erau câţiva. Între timp se mai adunaseră şi mi-am dat seama după anumite gesturi, pe care le ştiam teoretic, dar nu le văzusem, practic, că este ceva la mijloc. Zic: “Nea Nicule, esta nu e ziua matale, cum nu sunt eu mitropolit”/”Păi, n-am 80 de ani, dar eşti arhivă masonică”. El se referea la textul meu. “Care arhivă?”, îl întreb eu./ “Eşti singurul care a scris în perioada interdicţiei”. Se făcuse că era venit atunci, ca din întâmplare un sas de la Braşov, cetăţean american, dar bun ştiutor de limbă română ... Occidentalii socoteau că aici masoneria este egală cu zero, nu există. Era pe aproape, dar nu chiar zero. La un moment dat îi zic: “Nea Nicule, eu ştiu că masoneria e internaţionalizantă. Eu am o chestiune de care nu mă pot dezlega, problema teritorială. Să nu-mi cereţi că nu vă merge nimănui. Mai bine întrebaţi-mă care îmi este rolul, ca să ştiu, să nu vă încurc.” Şi ăsta, sasu de la Braşov zice: “Da, e o idee! Poţi să îmi dai ceva în scris?” Şi i-am dat în scris, destul de detaliat problema dramei în România. Peste o lună, o lună şi ceva m-a chemat Nicu Filip. “George, e un lucru important.”/ “Ce este?”/ “A venit din America un răspuns”, care era foarte bun, dar şi perfid, într-un fel. “Mulţumim presupusului frate pentru onestitatea mărturisirii lui. Datele pe care ni le-a furnizat le ştim şi noi.” Şi i-am zis: “Vasăzică, ştiţi tot şi tăceţi!?” Şi, mă rog, în scrisoare mai scria că “ ... în măsura în care va fi primit în rândul nostru şi va avea nevoie de ajutor, îl va avea cu discreţia cuvenită.” Şi-atunci am zis: “Nea Nicule sunt al vostru – eram deja, dar acum sunt şi mai mult.”  
 
Am cultivat, ca să nu zic că am introdus această linie naţională şi patriotică în masonerie. Am constatat în Japonia, India şi în Bulgaria şi la greci cam aceeaşi voinţă ca, francmasoneria să aibă notele ei naţionale. Adică, dacă vrei este cam cum arată acuma integrarea în Uniunea Europeană. Să ne integrăm dar să nu ne omorâm specificul. Cam aceasta este linia pe care eu o susţin, pe cât pot şi în masonerie.  
 
- Cum erau relaţiile între generaţii în comparaţie cu cele de acum? Ştim că, dintotdeauna au existat divergenţe, chiar certuri aprige, mai mult sau mai puţin argumentate între cei din generaţii diferite.  
 
- Sigur că da. Întotdeauna au existat. Probleme este ca acest conflict să nu devină război. E firesc ca eu să fiu din ce în ce mai înlăturat, să fiu depăşit de alţii. Totul este ca această depăşire să nu se facă pe căi mizerabile, ci să fie o competiţie obiectivă. Ştiu multe asemenea momente, chiar dureroase din vechiul regim când, oameni plini de merite – nu vorbim de zona aceasta a detenţiei politice care, uneori a avut şi acest aspect. “Dă-l dracului de boşorog” deşi boşorogul ăla avea 40 de ani, dar fiindcă ăla care conducea afacerea era un cioban cu patru clase şi poate era şi colonel de securitate, ăla decidea asupra “boşorogilor”, care erau în plină creaţie.  
 
La noi, conflictul dintre generaţii mai ascunde câteva lucruri. Pe de o parte diversitatea de cultură, şi în bine şi în rău pentru că, şi din vechile generaţii sunt oameni plini de dogmatism care. Bine, nu îţi poţi schimba convingerile ca mănuşile dar, cât de cât, poţi să te reexaminezi şi să vezi cam ce ar trebui curăţat.  
 
Tinerii, unii sunt inapţi să asculte. Sunt şi bătrâni, destul de mulţi care cred că numai ei au dreptate. Eu am constatat asta la Partidul Pensionarilor şi Protecţiei Sociale. Dumnezeule, fiecare are un partid al său. De-asta este foarte greu să-i aduni la un loc. Conflictul ăsta este o realitate, totul e să nu devină război şi să nu înlesnească dispreţul. Eu acum am 70 de ani, o bucurie, un triumf asupra biologicului. Nu uita că jumătate din cultura română, din oamenii de cultură români s-au sfârşit înainte de 70 de ani. Aproape că mi-este ruşine dacă mă gândesc la câţi au murit mai tineri decât mine. Datoria mea este să încerc să atenuez aceste lucruri, să nu devin de o intransigenţă stupidă. Sigur că există o intransigenţă morală, există nişte lucruri pentru care nici chiar Dumnezeu nu mă poate întoarce din drum. Asta este altceva. Dar să nu mă dau ca exemplu, că eu sunt modelul absolut, eu sunt Buddha. Aşa ceva nu se face. Eu sunt un muritor de rând, cu păcatele mele. Şi-atunci tranzitul acesta de convingeri, de idei, de moralitate în cele din urmă se face mai uşor către cei tineri şi, văzându-te flexibil, oamenii devin mai înţelegători. Eu am în faţa ochilor şi câteva modele de oameni pe care eu le-am prins la o anumită vârstă, cum a fost Călinescu, Vianu – care mi-a fost profesor, Edgar Papu, Ivaşcu, toţi oamenii aceştia erau despărţiţi de o generaţie, cel puţin, adică de 25 de ani, deoarece generaţiile de cultură şi de spiritualitate sunt din ce în ce mai puţin biologice. Nu există un drept al bătrânilor şi un drept al tinerilor. Este un drept al oamenilor de a convieţui între ei.  
 
- Ce efecte are această luptă în plan literar?  
 
- În general, în plan literar, orice luptă, dacă e dusă cu talent are efecte bune. Uite, Maiorescu avea o vorbă: “ ... e de dorit ca artiştii, ca oamenii de cultură să aibă şi caracter”, dar e hotărâtor talentul.  
 
Se zice că Francois Villon ar fi strâns oameni de gât. Ei şi? E un mare poet al Franţei. Sunt exemple dintr-acestea, catastrofale pentru omul comun.  
 
Deci, când lupta este necinstită şi domeniul în care se manifestă este în suferinţă. Dacă un tânăr are şi harul creator şi un fel de intemperanţă el trebuie sprijinit chiar dacă aparenţa este de a o lua razna.Dar, doar dacă eu ştiu că este un tip creator şi nu un nebun, pentru că sunt destul de mulţi oameni la limita dintre normalitate şi nebunie. Dar e greu să plasezi. Dincolo sau dincoace de gratii.  
 
- Dar asta nu scoate mai mult în evidenţă ideea conform căreia, scopul scuză mijloacele?  
 
- Mulţi cred asta şi am văzut adesea mâncători de oameni şi chiar printre oamenii de cultură pe care i-am cunoscut de-a lungul vieţii. Dar, aici ar trebui să intervină rolul celui mai în vârstă. Să ştie să predea şi, la nevoie să se şi predea. Uite, de pildă erau poetul Al. Phillippide care, ti-am spus, venea la noi în casă, Vladimir Streinu, Petru Comarnescu, oameni foarte diverşi şi cu hachiţe biologice, ca să nu zic mai mult, dar de o moralitate şi de o voinţă de a comunica, şi în cazul lui Phillippide de a şi asculta. El mi-a şi dat o dedicaţie: “Lui George Muntean cu urarea de a-mi mai spune poveşti frumoase, de-ale pune pe hârtie ... ”, ceva de genul ăsta. Şi-atunci, de ce să fac eu, acum, pe deşteptul? Cine-i vinovat că eu am îmbătrânit? E un flux al vieţii. Totul este să nu îmbătrânesc prea urât. Mă rog, îmbătrânire frumoasă ... este discutabil.  
 
Există un conflict între generaţii. Există adesea oameni care doresc să scuture copacul şi să cadă cei slabi şi cei bătrâni.  
 
- În urmă cu aproape o săptămână (n.a.- interviul a fost realizat în 04 decembrie 2002) atinsesem cu dumneavoastră, în fugă, la telefon, subiectul referitor la inteligenţa românească. Mai poate stabili ea anumite norme în societate, mai poate fi un factor de echilibru pentru societatea românească, în ansamblu?  
 
- L-am întrebat odata pe Călinescu: “Dom` profesor, cine fixează, în definitiv, norma în societate?/Cum adică, cine? Eu, geniul.” Era convins că este genial şi nu se sfia s-o afirme şi, eu cred că a fost genial, cu toate câte i se pot reproşa. Aşa de multe încât nu-l pot întuneca dar, în sfârşit, este o altă poveste. Dar zice: “De-aici începe nenorocirea pentru că eu o fixez la nivelul bunului simţ imaginat de mine, normă la care ceilalţi nu ajung. Şi se naşte o stare conflictuală şi ajungem nebuni.” În cele din urmă, oamenii ajung la această limită, că nu îngheaţă umanitatea, dar, se naşte altul şi zice că în eternitate norma este fixată de nebuni, din punctul de vedere al omului comun, în eternitatea-i mişcătoare şi în eternitate un fel de dialectică a geniilor de la o generaţie la alta. Cred într-o asemenea teorie şi se poate argumenta, aproape la îndemâna oricui. Cum cred, de asemenea că, în perspectiva vremurilor care vin, nu ştiu cât de tari vom fi în economie, în economia industrială, în agricultură, dar avem ceva imprescriptibil: inteligenţa românească. Asta nu este o vorbă-n vânt. Când au polemizat, Lucian Blaga a făcut o glumă sinistră la adresa lui Constantin Rădulescu-Motru căruia i-a spus “mortu`.” Iată, că şi oamenii înzestraţi pot face asemenea comedii îngrozitoare.  
 
Cred că vom fi în spiritualitate, în creaţie, în forţa spiritului românesc. Constantin Rădulescu-Motru are, prin 1912-1913, un studiu despre specificul naţional, în care spune cam aşa – n-am cartea la îndemână, dar încerc să reproduc din memorie: “dacă n-aş fi român, aş spune că românii sunt cei mai inteligenţi din Europa.” Şi, omul avea studiul bine făcut, comparativ, nu era aşa, o afirmaţie în vânt. Şi el a continuat spunând: “Dar fiindcă sunt român afirm numai că suntem printre cei mai inteligenţi din Europa.” Până aici lumea jubilează, citează numai că, el mai adaugă câteva informaţii. De aici încep dramele fiindcă devenim urechişti, leneşi, cu caracterul cam fluctuant şi el zice: “de ce n-am avea şi noi un pic de mediocritate germană, adică de inteligenţă medie.”  
 
Eu cred că, această inteligenţă, fiind etern generată biologic va fi salvarea noastră. Adică, vezi, noi am visat mereu, bazându-ne pe fapte adevărate la statul independent, pe care îl avem dar, acum suntem în situaţia statului parte. Parte la un întreg european. Noi pierdem din independenţă, o delegăm ca stat şi ca forţă de administrare. Băncile intră tot mai mult în combinaţie cu străinii, unele care vor intra în mâinile lor. Inteligenţa nu va intra, cred, în mâinile lor şi, dacă ne vom face bine datoria de parte, în sensul de a ne afirma punctul de vedere şi de a nu boci pe la colţuri cred că de aici va veni salvarea noastră, din învăţământ, din cultură, din educaţie, din grija pentru sănătate, prin depoluarea acestei ţări. Această poluare este un dezastru. Trebuie găsită o formulă de depoluare, în primul rând a minţii pentru a putea depolua şi restul.  
 
- De cele mai multe ori se întâmplă ca un tânăr, deşi are talentul despre care vorbeam mai devreme să nu poată reuşi şi, să i se închidă uşile în nas din cauza unora cu teama nemăsurată de a-şi pierde scaunul de privilegiat sau o anumită poziţie ocupată.  
 
- Şi ajung chiar să gândescă cu scaunul. Asta este o dramă. De aceea am spus întotdeauna că eu am fost un norocos. Deoarece am intrat repede într-o competiţie, oarecum protejată. Oarecum. Inclusiv politic. “Ah, ăsta-i din grupul lui Călinescu, ăsta-i din grupul lui Ivaşcu ... !” Iată că, ăştia erau, într-un fel, nişte oameni de temut şi cu trecere la oficialitate. Să nu fiu înţeles greşit ... n-au fost nişte agenţi, pentru Dumnezeu! Ivaşcu a stat cinci ani la puşcărie, deşi ilegalist comunist.  
 
- Şi cum tinerilor le lipsesc modelele, valorile autentice, îndrumătorii dezinteresaţi material ... .  
 
- Din acest punct de vedere, într-adevăr, chiar acum trăim această dramă fiindcă tinerii sunt tot mai lipsiţi de mijloace, şcoala este departe de ceea ce ar trebui să fie fiindcă, uite, cum era în vechiul regim se dădeau manualele gratuit. Acum şcoala începe să coste şi costă din ce în ce mai mult. Discrepanţa socială este vizibilă. În tinereţea era discrepanţa politică, aia a dracului, fioroasă, dar, cel puţin, în aparenţă, fiul doctorului şi cu mine – care sunt fiu de ţăran – pluteam cam pe aceeaşi apă. Nu era setea de îmbogăţire, de a avea maşini sau de a călători, care, în fond este utilă dacă este văzută raţional sau pervertitoare, dacă este făcută cu un scop în sine. Dacă aş fi un om cu bani aş publica o revistă gratuită pentru tineri.  
 
- Spuneaţi mai devreme că, înainte, fiecare, aparţinând din categorii sociale diferite, cu toate acestea pluteau pe aceeaşi apă. Din păcate, acum ...  
 
- Acum au crescut ziduri. Pe aceeaşi apă sunt ziduri, nu numai tuneluri. E dramatic. Această breaslă a creatorilor de literatură sau, mai bine zis, a creatorilor, în general este suferindă. Diferenţa nu-I prea mare între muzicieni, arhitecţi ... fiecare dintre aceste bresle, ca să folosesc un termen masonic are zmeii ei. Zmei, care nu sunt întotdeauna nişte valori. Adesea, banul creează valoarea. Sigur că, cel mai trist lucru pe care ni-l putem imagina aici este “creatorul” care-şi supravieţuieşte operei. Ştiu atâţia care şi-au supravieţuit operei ... “Înjură-mă dar scrie despre mine să vadă lumea că exist!” Adică, aceşti oameni fără talent sunt factori de corupţie. Iată cum este la Uniunea Scriitorilor, la ASPRO există această mâncătorie, care, deocamdată, nu este violentă, dar ea există. Pentru mine este de neînţeles. Sigur că, dacă mă gândesc la cîţi îmi cer într-un an de zile recomandări să intre în Uniunea Scriitorilor şi cîţi ar trebui să fie scoşi din Uniune, fiindcă sunt supravieţuitorii propriilor lor opere ... Cernerea este foarte grea. Am constatat asta şi la Partidul Pensionarilor şi în ASTRA (Asociaţia Transilvană pentru Literatura şi Cultura Poporului Român) şi-n francmasonerie. Setea de valoare este în diminuare.  
 
- O sete de valoare diminuată vizibil din cauza promovării anumitor oameni, din prietenie sau pentru situaţia lor financiară.  
 
- Da, prin relaţii ... uite, eu sunt un om cu venituri reduse, ca să nu zic mai mult. Încerc să supravieţuiesc. Pentru că există un miros al pseudovalorilor, dacă aş fi pus pe avere, cum sunt unii, probabil că acestea ar mişuna în jurul meu. Metaforic vorbind, Adela şi cu mine suntem foarte bogaţi. Am amenajat amândoi gospodăria părinţilor mei din Bucovina, care reprezintă chiar o valoare arhitectonică. Şi, deci, de curând am donat această gospodărie Complexului Muzeal Bucovina. S-a făcut, astfel, un inventar. A fost chinul dracului, în primul rând pentru că trebuia să fim şi noi acolo. Eu am crezut că le dăm cheile şi la revedere. Şi am numărat de la linguri la opinci până la lucrurile de valoare. “Şi preţurile?/Preţurile...puneţi-le voi că, oricum nu ne daţi nimic.” Cum-necum s-a ajuns la suma de un miliard şi jumătate. Şi s-a aflat în sat: “Doamne, ce bogaţi trebuie să fie ăştia, dacă au aruncat un miliard şi jumătate pe fereastră!” Deci, iată cum se fabrică ideologia din mers.  
 
- Dincolo de tabloul creat de alţii, cum vă promovaţi dumneavoastră propria imagine?  
 
- Încercând să fiu cinstit. E prima condiţie. Nu vreau să par omul absolut cinstit. Adela Popescu, soţia mea, are o anumită intransigenţă. În tinereţe, recunosc, mai trăgeam câte o minciună. Şi, într-o zi, ea mi-a zis: “Ascultă, dacă te mai prind, eu le spun că minţi!” Sigur că m-am potolit. Imaginea mea se conturează prin relaţia cât mai activă cu oamenii, care mă ajută să nu devin un însingurat şi un mizantrop. Pe de altă parte, prin ceea ce fac. De pildă, se apropie sfârşitul anului, vineri şi sâmbătă am la Braşov o şedinţă de Comitet Central al ASTREI, o asociaţie transilvană cu o tradiţie de 141 de ani în spate. Săptămâna viitoare sunt invitat la o emisiune la Realitatea TV, invitaţie care mă cam nelinişteşte puţin ... trebuie să vorbesc unor oameni, să am grijă ce spun. Mi-a zis cineva un lucru foarte frumos: “Domnule Muntean, cel mai cinstit dintre toţi candidaţii la Preşedinţie ai fost dumneata.” Am încercat întotdeauna să nu mint. Într-un interviu acordat unei televiziuni de la Iaşi m-au întrebat: “Presupunând că ai ieşi preşedinte al românilor, ai un guvern?” Zic: “N-am./Şi-atunci, ce faceţi?/Postul de prim-ministru este un post politic. Pe ăsta îl am” Să zicem că îl aveam ... “Şi restul?/Voi încerca să nominalizez nişte oameni, îi chem şi fac concurs./Cum, concurs de miniştrii!?/Da, ce-i ruşinos în asta? E vorba de nişte posturi pentru 20 de miniştri. Am dat destule concursuri la viaţa mea şi mi-este ruşine deloc. Vorbim despre ideea de competiţie. Nu iese, nu ştiu ... `om vedea ce facem.” Bineînţeles că nu aş fi luat-o la fugă dacă aş fi fost ales Preşedintele României, mă interesa, însă, să atrag atenţia asupra pensionărimii, handicapaţilor şi a şomerilor, acestei lumi enorme a necăjiţilor. Îţi spun sincer, uneori îţi este şi ruşine că poţi mânca, faţă de alţii care n-au.  
 
interviu realizat în data de 04 decembrie 2002 şi prezent în lucrarea „27 DIALOGURI - Construcţii incomplete”, Editura Tiparg,Piteşti, 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
“George Ivaşcu a vrut să facă din mine un gazetar mare” - interviu cu scriitorul şi omul politic George Muntean (17 noiembrie 1932 – 01 iunie 2004) / Gabriel Dragnea : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 876, Anul III, 25 mai 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Gabriel Dragnea : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Gabriel Dragnea
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!