Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   



„Este greu să trăieşti, dar să ştii că e greu să şi mori!”
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

MOTTO: „Poate uneori e mai bine, / dacă ştii să treci peste tine. / Poate orgoliosul nu ştie, / că e... un fel de prostie, / dacă nu ştii să strigi!”  

(Aura Urziceanu: Mai rămâi, nu pleca.)  

 

...August: luna cea mai binecuvântată a verilor româneşti, în care soarele ţării ne încălzeşte, parcă, şi mai mult inimile, văzându-ne cum venim acasă în concediu.  

Şi cum să nu te bucuri când intri iar în viaţa ce palpită prin crângurile copilăriei tale? Cum să nu te bucuri când, sătul de aerul poluat şi de apa la sticlă a metropolelor occidentale, respiri iar aerul curat şi să bei iar apa limpede de izvor? Dar eu, mă bucur şi de oamenii care îmi vorbesc graiul strămoşesc în care m-am născut, căruia nu i-am putut aprecia importanţa şi gustul, decât după ce am fost nevoită să mă îndepărtez de el.  

Pe cei mai mulţi dintre noi ne-a împins sărăcia, din păcate, pe drumul îmbolovănit şi gloduros al exilului, pe alţii, mai puţini, bogăţia, sau chiar simpla dorinţă de a cunoaşte această lume minunată. Nu trebuie să fii neapărat un... mai ştiu eu ce „magnat", pentru a te bucura de ea. Numai liber, trebuie să fii, şi suficient de dornic de a investi în astfel de comori de suflet, nu doar în case peste case, terenuri peste terenuri, aur şi platină, valori la Bursă, sau în fiarele lucitoare pe roţi, toate, în fond, nişte otrăvuri născocite spre a ne scurta, lent şi sigur, scumpa noastră viaţă, în schimbul morganicelor satisfacţii de moment, plăceri concepute drept „lux", unde mai pui.  

E criză! Şi colţii ei încep, încet-încet, să sugrume speranţele multora, care şi-ar mai dori să-şi vadă astfel de vise împlinite. Mai greu sau mai uşor, unii, am reuşit să ne cumpărăm un amărât de acoperiş deasupra capului, o căsuţă sau un micuţ apartament, şi am mai reuşit să ne împlinim şi dorinţa de a călători liberi prin lumea largă. N-am stat să ne plângem lipsurile la nimeni sau să protestăm „organizat” împotriva celor care ni le fac, după cheremul celor care aşteaptă să le vină rândul, să ne facă şi ei altele, ci am plecat cu zestrea anilor cei mai productivi ai vieţii noastre, să ne sacrificăm şi să întâmpinăm greutăţile necunoscutului, trăind departe de rădăcinile noastre.  

Într-o astfel de frumoasă lună a anului 2012, mă aflam în vizită la o prietenă. Şi, cu o ceaşcă de cafea aburindă în faţa noastră, câte nu pot discuta două femei, care nu se pot vedea nici măcar din Crăciun în Paşte, ci doar o singură dată pe an? Priveam masa cu cele două ceşcuţe şi mă gândeam că, dacă ar mai fi trăit mama scumpei mele prietene, am mai fi avut şi câte o farfurioară cu puţină dulceaţă de trandafiri sau de gutui. Eu profitam de faptul că ea nu era dintre aceia care-şi „părăsesc” ţara sătui de „salam cu soia” – căci mai sunt încă politicieni dintr-aceştia care judecă astfel −, iar ea, de faptul că eu mi-am lumea-n cap şi am „părăsit-o”. Eram amândouă cu sufletul la gură, să auzim ştiri serioase, eu despre locul meu natal, iar ea despre străinătate, chestiuni ce prin ziarele noastre n-o să vedem că se va scrie niciodată prea mult, după 1990, căci care jurnalist ar lăsa politica pentru aşa ceva?...  

Şi tot trecându-ne noi două viaţa în revistă, după ce ne-am spus una la alta cum ne descurcăm, am ajuns încet-încet să discutam şi despre „acasă”, adică despre vecinii şi prietenii cu care ne-am petrecut copilăria, adolescenţa şi o bună parte din maturitatea noastră, unii dintre ei privindu-ne de mult, de pe tărâmul nemaivăzutului cer, ajungând să aflu o ştire care m-a zguduit...  

─Sărmanul Gelu! La o vârstă atât de frumoasă, n-a mai vrut să lupte pentru viaţa lui...  

Cuvintele acestea mi-au căzut ca un ciocan pe creştetul capului, căci eu, plecată de mulţi ani peste hotare, nu mai ştiiam nimic despre el.  

─Cum aşa? – am răspuns eu mirată.  

─Trebuia să se înscrie pentru transplant, într-o listă de aştepare, şi a refuzat categoric, cu toate insistenţele încurajatoare ale medicilor.  

─Nu înţeleg de ce? Avea doi băieţi care erau lumina ochilor lui! De ce? Azi sunt şanse mari să reuşească un transplant!  

─Da, tu Maricuţă! Nu s-au înţeles... Ştii? Înainte de a muri, stând cu capul pe umărul sărmanei sale măicuţe, în strădania de a suporta durerile pe care nici morfina nu i le mai putea ameliora, a zis... oftând o vorbă care m-a cutremurat şi pe care nu o voi putea uita niciodată: ,,Mamă: Este greu să trăieşti! Dar să ştii că e greu să şi mori...”  

Ascultam înmărmurită... Nu mă aşteptam ca şi bărbaţii să aibe parte de astfel de semne de „slăbiciune”. În mintea mea exista doar imaginea femeii care trebuie să îndure de la bărbat... ce ştim că poate îndura (şi ce nu vreau să amintesc aici), pentru faptul că este mai slabă fizic. Dar bărbatul? – mă gândeam eu. Şi tocmai azi, în libertate, când un divorţ nu durează mai mult de câteva ore? Doamne fereşte! Ce tot caută „durerea” asta, încă, în minţile naţiunii noastre? De ce „a divorţa”, nu înseamnă şi la noi o despărţire „necesară”, o salvare a celui slab de „cel” sau de „cea” care-i face viaţa amară? De ce înseamnă încă „distrugerea” unei căsnicii şi nu „separarea” legală şi necesară a două firi incompatibile, care au ajuns să nu se mai poată suporta? Mai poate fi familia, acea preasfântă „taină a bisericii”, dacă părinţii ajung să se jignească, să se înşele, să se certe şi să se bată în faţa copiilor lor? Îndoctrinatul, bineînţeles, m-ar contrazice, căci el nici nu ştie altceva să facă, decât să contrazică, gândindu-se doar la... ce-a-nvăţat!!! Şi-atunci ne mai mirăm de unde există atâta violenţă în România de după 1990? Copiilor noştri, încă şi azi, li se mai şopteşte că „au fost părăsiţi” de părintele care a divorţat! „Sfătuitorii” aceştia − lideri de nimic −, ar trebui să ţină cont chiar şi de cea mai mică injurie − dacă tot le place lideratul −, ca să-i curme, celui liniştit, ziua viitoarelor dureri. Iar dacă nu sunt în stare, să tacă, căci orice sfat aleatoriu este neavenit, în astfel de cazuri!  

...M-a trezit prietena mea, din revoltătoarea meditaţie în care căzusem. Şi ştergându-şi lacrimile, continuă:  

─Acumulase destul în suflet: patruzeci şi cinci de ani de viaţă, dintre care ultimii, mai mult de douăzeci şi cinci, i-au adus destule dezamăgiri în căsnicie. Singura lui mângâiere şi împlinire lăuntrică, au fost doar cei doi copii, care l-au ascultat şi de care era mândru. De fapt, abia după ce i-a văzut mari... s-a decis să se ducă în tărâmul liniştii...  

─Puţini!  

─Puţini?  

─Mă refer la cei patruzeci şi cinci, nu la cei din urmă!  

─El zicea mereu că trăieşte „o veşnicie”, pe care nu şi-o poate scurta nici măcar cu alcool, căci nu-i suporta ficatul.  

─Era credincios! Maică-sa nu l-a sfătuit...?  

─Stai cuminte fată! Ea ţinea enorm la el, dar cine se bagă în familie?  

─Da, chiar aşa! Cine să se bage într-o familie, dacă nu manipulatorii care zic că ne „slujesc” cu LEGI CIVILE şi SPIRITUALE??? Căci, pentru ca Poliţia sau Jandarmeria să intervină, ştiu că noi trebuie să mai „aşteptăm”... vreo sută de ani... Ai fost la înmormântare?  

─Nu! I-am fost cumătră... căci el mi l-a botezat pe cel mare... Îi plăceau tare mult copiii... Prefer, ca pe oamenii buni, să-i păstrez în memorie aşa cum i-am cunoscut de la început, până să moară. În ultimii ani nici nu ne mai puteam vizita, înţelegi... Nu mai puteam vorbi, decât cu el, când se mai afla cu serviciul prin cartier.  

 

Suferinţa lui Gelu, chiar dacă a fost barbat, iată că tot de la vechiul regim i s-a tras! Calvarul unei căsătorii nefericite, începe chiar din ziua în care unul dintre soţi, nu mai poate răbda „lanţul” unei vieţi oneste şi civilizate de familie, şi-şi dă arama pe faţă. Iar de căzut, acest dureros calvar, cade exact pe capul partenerului său smerit şi cu bun simţ, bine educat de părinţi, cum a fost şi el.  

Un şuvoi întreg de sentimente nedefinite mi-au readus în memorie o iubire sinceră, închisă într-un sipet cu multe lăcate, peste care am aşezat cu grijă aproape trei decenii de rugină, pentru ca nu cumva cel viclean să poată pătrunde cu şiretenie spre a-i strica liniştea ancestrală. Prin ea, pentru că am trăit-o, îmi pot permite a măsura cu exactitate distanţa ce mă separă azi de inocenţa primului „te iubesc”. Norii acestor atât de dragi amintiri încep a se cerne, prinzând chip ca o nălucă în mintea mea şi, ca într-un vis, retrăiesc frumoasa mea poveste de dragoste, shakespirianizată, din păcate, peste ani, prin tristul ei final...  

 

...Era în toamna lui 1983 când, într-un vagon de tren, am cunoscut „iubirea vieţii mele”! − aşa gândeam eu pe-atunci. Era un tânăr frumos, căci îmi plăcea mie, ce călătorea spre Arad, acolo unde mai avea de satisfăcut ultimile două-trei luni de serviciu militar obligatoriu, caracteristic zonei est-europene comuniste! Eu, o proaspătă absolventă de liceu, călătoream plină de interes, către o mătuşă din Cehoslovacia – o soră de-a lui tata, stabilită acolo de mai bine de patru decenii −, iar el, alternând între posomorâre şi nerăbdare, către „două luni şi restul zile”, de cătănie, ce o mai avea de suportat în Arad. Această frumoasă călătorie îmi venea mie ca un cadou, pe care părinţii, în tăcere, au hotărât să mi-l facă, ori pentru rezultatele la învăţătură, ori pentru gândul ce i-l împărtăşeam mereu mamei mele dragi, de a continua la Filozofie, ori pentru că eram pe-atunci singura lor fată majoră? Mai repede asta, căci de învăţat, chiar dacă nu excelent, învăţam bine toate trele. Oricum, o ieşire „în afară” pe timpul Dictaturii Ceauşiste, nu era ceva de ici-colo, ca să se poată uita! Mi-ar fi imposibil, chiar dacă nu l-aş fi întâlnit atunci şi pe Gelu...  

Am încrucişat noi, câteva priviri fireşti, în acel compartiment clasa-doua, printre momentele de aţipire ale lui tata, şi-apoi am ieşit amândoi, ca la „comandă”, pe holul vagonului. El, ca militar, ştia sigur de comandă, era chiar sătul! Dar Eu? Chiar: cine ne-o fi ridicat atunci de pe scaune, pe-amândoi de-odată, fără să ne fi făcut niciun semn discret măcar? De fapt, cred că, atâta i-ar fi trebuit: să îndrăznească să-mi facă vreun „semn”, că nu ne-am mai fi cunoscut în veci!  

Multe impresii frumoase, am avut noi doi atunci de schimbat, dar mai ales adresele şi numerele noastre de telefoane, care au trecut iute de la unul la altul. Aşa am aflat că depărtarea dintre casele noastre era... doar de 30 de kilometri. Nimica toată! – am gândit eu repede. O jumătate de oră cu trenul, cu autobuzul sau cu o ocazie...  

Tata dormea! Sau... mai ştii? Poate că o fi mai deschis câte un ochi, din când în când, dar ne-a lăsat în pace, căci Gelu, de cum a intrat în compartimentul nostru şi s-a aşezat pe scaun, chiar faţă-n faţă cu el, i-a inspirat multă corectitudine şi bun simţ, o creştere părintească şi o educaţie, care refletau mult mai mult decât „cei şapte ani de-acasă”.  

Şi, după ce am revenit eu din călătorie, într-una din zile, Gelu m-a sunat să-mi spună că este internat chiar în Spitalul din cartierul meu, lângă mine. Am luat o carte din bogata noastră bibliotecă şi m-am dus să-l revăd. Cartea nu o luasem atâta pentru cât îmi plăcea mie, ci pentru cât doream să îl „testez”. După două zile m-a sunat să-i mai aduc una şi am discutat despre ea. Am înţeles că nu este omul care să-şi piardă timpul aiurea şi am dedus că citea pentru că-i plăcea, nu de plictiseală sau ca să-i treacă timpul altfel.  

Au urmat doi ani de vis, cu telefoane, scrisori şi cu întâlniri de sfărşit de săptămână, toate simple, la început, doar de câteva cuvinte, dar care, după câtva timp, au devenit nesfârşite şi pline de declaraţii de dragoste. Scrisorile ni le citeam şi reciteam fiecare cu mare pasiune până în miez de noapte, când ne sunam şi continuam a vorbi la telefon în şoaptă. Lumea întreagă era numai a noastră! Nu simţeam nici frigul muşcător până la os al iernii, nici căldura sufocantă a verii dogoritoare, caracteristice climei sucevene. Pe străzile aglomerate ale frumosului meu oraş, eram doar noi, depănând frumoasa noastră poveste de dragoste. Ne înţelegeam doar din priviri şi ne zâmbeam complice, la fiecare traversare a îngustimilor provocate de tumultul promenadelor orăşeneşti, sau la intrarea în cofetării, unde eu, invitată fără vorbe, aveam întâi-etatea cavalerului care-mi sorbea privirile, de câte ori mi le prindea cu ochii săi celeşti. Universul discuţiilor noastre cuprindea toate categoriile: de la geografie – materia mea cea mai dragă −, alunecam la toate categoriile muzicii, ale sportului, la ale nelipsitelor bancuri şi la orice situaţie hazlie care putea prinde loc în orizontul nelimitat al privirilor noastre...  

Dar, despre ce vorbeam? Şi acum mă văd domnişoară ţinută de mână şi hoinărind dealurile Sucevei cu el, preţ de câteva splendide ore. La tinerii de atunci, relaţiile intime erau ca şi inexistente înaintea căsătoriei. Iubirea noastră era sinceră şi de neconceput a atinge pragul obscenului. Exista, în generaţia noastră, „ceva”, ca un clinchet cristalin de clopoţel, care ne ţinea simţemintele cuminţi. Lucrul acesta dădea, celor care ajungeau la căsătorie, un har deosebit „marii întâlniri”. Când mă conducea acasă, ne despărţeam cu pătimaşe sărutări, care se încadrau instinctual în jocul naturalului nostru, căci impertinenţa nu pusese încă stăpânire pe mintea umană, folosind căile de comunicare în masele de oameni. Feriţi de clarul dezvăluitor al lunii şi de ochii clevetitori, tremuram şi eu odată cu frunza copacului, la întunericul căruia mă îmbrăţişa el, iar inima din piept îmi duduia anarhic, ca o nebună, direct într-a lui, amândouă dorind a ne sparge piepturile pentru a se uni. Gelu era un om din cale-afară de întreg la minte şi de deschis, pe cât de tânăr, pe atât de serios. Se putea citi în el cu claritate, tot ce semănaseră părinţii săi cu mare grijă.  

La aproape un an de când devenisem prieteni, l-am vizitat acasă să mă prezinte părinţilor, pe care şi eu ardeam de nerăbdare să-i cunosc. Aşa i-am cunoscut şi prietenii. Dar, atunci – chiar atunci, fir-ar să fie! −, felul în care se purta una dintre fetele vecine lui, m-a făcut să bănuiesc că, între ei, ar exista mai mult decât o simplă „amiciţie”, lucru ce m-a făcut să devin imediat circumspectă...  

Mai târziu, când noi rupsesem prietenia, am înţeles că, într-adevăr, ea încerca să-l cucerească, dar, pentru că în gândurile lui existam doar „eu”, n-a reuşit nici atunci, nici după aceea. Asta s-ar putea numi „subiect de gelozie” pentru un film prost, căci scene dintr-astea sunt cel mai uşor de realizat de orice regizor: un fel de a dori să fii aleasă de cineva care nu te vrea. Şi pentru ce? Numai în mintea oamenilor mărunţi la minte, compatibilitatea a doi oameni se poate mărgini doar la sex. Altă fată a reuşit însă, dar abia după ce s-a scurs un timp destul de lung, de la aşa-zisa „ceartă” a noastră...  

Şi el a simţit atunci că în mine se schimbase ceva... „Mia – îmi zicea el −, când ne vom căsători, eu nu vreau nimic să iei cu tine, decât certificatul de naştere, buletinul şi diploma! Nu vreau nicio amintire măcar să-ţi iei ca zestre. Nimic... Doar pe tine te vreau!”Se vedea clar în el hotărârea de a-şi întemeia o familie. Şi eu simţeam că fără el nu aş putea trăi, dar nici ochii aceia „rivali” nu-mi ieşeau din minte. Chiar dacă îl iubeam şi m-aş fi căsătorit cu el, îmi doream să urmez şi o facultate. Priveam la vecinele mele mai mari şi vedeam că o căsătorie nu poate fi şi piedică în calea împlinirilor profesionale, ci mai degrabă un ajutor necesar.  

Au urmat alte luni, în care totul decurgea la fel de frumos, dar ideea că el m-ar putea înşala, în lipsă, continua să existe în mintea mea. Cei 30 de kilometri dintre casele noastre, începuseră să nu mai fie pentru mine chiar „o nimica toată”...  

Într-o frumoasă zi de vară, abia terminasem de cinat la un binecunoscut han, situat la poalele frumoaselor noastre dealuri bucovinene. Voia bună domnea între noi. Deodată, Gelu, se posomorî puţin, pătruns, probabil, de cauza reţinerilor mele, cauză ce el nu mi-a putut-o desluşi niciodată. L-am văzu că se schimbă la faţă şi, neştiind cum să înceapă – poate pentru a nu mă face pe mine să mă simt cumva jignită? −, începu a-mi zice, pe un ton cam tare:  

Mia, aşa nu mai merge! Când ne căsătorim?  

Am rămas surprinsă! Nu ştiam ce-i putuse strica buna dispoziţie şi m-am uitat la mesele din jur. Eu observam de mult privirile turiştilor aţintite asupra mea. Cosiţele mele blonde, prinse în spic deasupra capului, asortate cu un costumaş superb „deux piece” maroniu închis, dansau, parcă, atunci când râsul îmi mai scăpa de sub control la glumele lui şi atrăgeau, desigur, atenţia celor din jur. Acum însă, ochii lor, la fel de surprinşi ca şi ai mei, priveau direct spre el. Ochii aceia, tot timpul blânzi, mă scrutau acum „părinteşte”, ca la un interogatoriu patern.  

Am înţeles că sosise momentul adevărului şi că de răspunsul meu depindea viitorul nostru. Dar nici că puteam răspunde... După un timp de lungă tăcere, încercă tot el să continue, dar, privind în jur şi sesizându-şi gafa, de la acel ton grav, în ochii celorlalţi, tăcu şi lăsă capul în jos. Atunci abia, am hotărât să continui eu subiectul deschis de el, dar „împrumutând” tonul său veşnic liniştit şi caracteristic, care-i împodobea frumos personalitatea. Şi, prinzându-i palmele în ale mele, i-am zis:  

─Ce-ai zice dacă, Duminica viitoare, ar veni părinţii tăi la mine şi, în faţa lor, ne-am logodi?  

Am simţit dintr-o dată cum toată acea atmosferă apăsătoare s-a destins, iar faţa lui Gelu prinse pe loc o strălucire angelică. Privirea lui a revenit iar într-a mea şi, mâinile noastre unite, primeau iar şocurile acelea puternice ale inimillor înzvăpăiate, care ne băteau cu putere piepturile. Mă simţeam atât de fericită! Iar Gelu − nu ştiu nici cum să spun −, intrase, fără să realizeze, în rolul tânărului fâstâcit de momentul de fericire sosit prin surprindere, care îl făcea incapabil de a se mai pronunţa şi de a-şi manifesta bucuria.  

Greu de descris în cuvinte! Se străduiesc săracii regizori să dea imagine unor astfel de scene, dar niciodată nu va reuşi un film să redea spectatorului ceeace se petrecea atunci cu noi. Actorii se străduiesc din răsputeri să intre în pielea personajelor, dar, din păcate, o realitate nu poate fi realizată mai mult decât o singură dată în viaţa celor două fiinţe îndrăgostite...  

Următoarele ore au fost ceva de vis. Ne ţineam de mână, cutreierând parcul natural care împrejmuia hanul acela, sorbindu-ne iar priviri pătimaşe, între care nu ar fi mai avut loc nici măcar un fir de praf, darămite sfatul părintesc al unei persoane mature.  

Dar a veni şi seara acelei zile... Şi, deşi au trecut aproape trei decenii, mi-o amintesc de parcă a fost ieri. Nu ştiu ce-l determinase, chiar cu câteva secunde înainte de a merge fiecare la casele noastre, să-mi pună acea întrebare scânteietoare, legată de „feciorie”, care a aprins butoiaşul în care eu strângeam tăcută pulberea singuraticelor mele bănuieli. Neavând încă nicio discuţie atâta de „intimă”, nu i-am putut înţelege sensul. Erau timpuri sănătoase, în această privinţă, în care ideia „educaţiei sexuale” se mărginea îndeajuns la ce se învăţa în cărţiile de biologie, iar de la părinţii noştri, nu se putea scoate aşa ceva pe masa discuţiilor cu noi, copiii lor. Singura atenţionare ce o primeam în repetate rânduri noi, fetele, era aceea că „relaţiile intime” trebuiau să înceapă odată cu căsătoria şi că, băieţiilor, nu li se impunea acest lucru. Crescută în ideea „castităţii”, în care cea mai de preţ avere este păstrată de o fată drept cadou de nuntă pentru soţul ei, m-a făcut să reacţionez brusc şi pe neaşteptate.  

Eram chiar în uşa scării blocului în care locuiam. M-a durut atat de tare întrebarea lui, încât am luat scările la urcat plângănd şi spunându-i printre lacrimi:  

─Ai să afli asta în seara nunţii! Până atunci vei şti tot atâta cât ştiu şi eu despre tine şi vecina ta. Dar mai bine NU! Hotărât NU !...  

 

*  

 

Revenind în Spania şi amintindu-mi de revederea prietenei mele dragi, care m-a făcut să mă gândesc iar la acei ani minunaţi ai inocenţei mele − ce nu-i pot concepe simplist, ca un fapt „consumat” −, mă întreb: Oare cât m-ar fi costat să-i spun Da? Mai ales că acesta era adevărul! Cu mintea omului matur, nu pot crede nici că asta a fost voia „destinului” sau „a lui Dumnezeu”. Înţeleg doar, că, uneori, noi alegem calea complicării lucrurilor: întâi le-a complicat el, atunci când eu venisem să-i cunosc părinţii, nicidecum prietenii şi prietenele, iar apoi eu, când nu mi-am putut stăpâni gândurile năvălitoare cu bănuieli neîntemeiate pe fapte reale.  

Într-o dragoste adevărată teoria spune clar: se discută fără ascunzişuri tot şi, unde nu se poate ceva, îndrăgostiţii trebuie să caute împreună soluţiile, consultându-şi în primul rând părinţii, lucru pe care nu-l prea mai făceam nici noi, tinerii de pe-atunci, darămite cei de azi. Dar practica? Cu asta-i mai greu! Alunecându-mi ochii, din când în când, pe la emisiunile de scandal televizate, care provoacă greaţă părinţilor şi, în mod paradoxal, interes tinerilor, oare ce aş putea spune? Sunt convinsă că, în clipele de cercetare a conştiinţei sale, chiar şi o mare stea a cinematografiei, îşi regretă palavrele referitoare la prima sa iubire, înşirate moderatorilor creatori de show-ri pentru „gură cască”.  

Eram amândoi tineri şi fiecare aveam scepticismul nostru. Cine ar fi trebuit să ne spună atunci de partea cui este ADEVĂRUL? Într-o dragoste curată, EL nu stă nici la unul nici la celălalt, ci la mijloc, căci acolo este locul LUI dintotdeauna?  

Uneori sufletul omului este ca abisul unui ocean: când te aşepţi mai puţin, din el se ridică valurile uriaşe ucigătoare. Ziua aceea, care decursese atât de frumos, poate cel mai frumos din tot acel întreg lanţ de zile ale prieteniei noastre, se terminase tragic, punând punct, printr-o întrebare stupidă, care nu îşi putuse afla rostul, precum o cloanţă-cotoroanţă din poveste, ascunsă în desişurile mirificei păduri de basm, care, când iese la iveală... strică tot. Chiar eu eram aceea care voiam ca alesul meu să se bucure de puritatea mea la căsătorie, căci aşa mă educase mama şi, chiar eu, am explodat distrugător.  

 

Nu am mai revenit nici unul din noi, el crezând, probabil, că i-am jucat vreun teatru, iar eu întărind în mine gândul că, dacă nu va reveni, înseamnă că „într-adevăr” mă înşela în ascuns.  

 

La câteva luni, Gelu mi-a bătut la uşă, ţinând în mână o invitaţie la nuntă:  

Mia, ştii cât te-am iubit! Te-aş ruga să vii, pentru că nu ştiu dacă o iubesc pe această femeie, cu care mă voi căsători şi, necăsătorit, nu vreau să stau...  

Bineînţeles că nu m-am dus. După un an de zile, abia-abia, m-am lăsat înduplecată de o prietenă şi, tot într-o Duminică, am intrat iar în orăşelul lui Gelu. Abia acum cred că îngerul negru al sorţii, a intrat în joc, căci atunci, a fost să fie, ca tot acolo, chiar în orăşelul lui Gelu, să-mi cunosc viitorul soţ, chiar în ziua de naştere a lui Gelu.  

La câteva luni m-am căsătorit şi eu şi m-am mutat la familia lui, soţul fiind unicul copil al familiei. Au urmat nouăsprezece ani, în care am cunoscut, tot ce nu putem crede că voi ajunge să cunosc şi eu vreodată cu adevărat, cum auzeam că trăiesc unele femei: gelozii, bătăi, foamete şi multă-multă umilinţă. Din dragoste pentru copiii mei, am răbdat tot, de-a lungul acelor ani, uitându-mă numai şi numai la ei, căci eu nu mai contam nimic, nici măcar pentru mine. A fost să am şi eu o familie nefericită, care... nu se poate numi „familie”! Toate încercările mele de a le păstra măcar copiilor acest gând (de familie), s-au dovedit zadarnice. Ba din contră, aş putea zice că le-au adus şi lor multă durere şi remuşcări. Fata care visa în adolescenţă de multe ori cu ochii deschişii, se transforma încet-încet într-o femeie luptătoare cu duhurile tuturor tipurilor de nebunie bărbătească. Devenisem cameleonică, pentru a putea supraveţuii şi a-mi creşte copiii. Într-un ultim efort de demnitate şi liberate, după nenumăratele mele încercări de a-mi salva matrimoniu, am înţeles că trebuie să ajung şi la divorţ, act din care cei mai prejudiciaţi au fost tot copiii. De altfel, mi-au şi reproşat cu blândeţe, ce-i drept, chiar, după ce tatăl lor murise în alcoolism, iar eu m-am recăsătorit: „Trebuia să o faci mai de mult, că şi noi am suferit la fel de mult, când pumnii tatei te doborau. Şi noi, aşa mici cum eram, auzeam din cealaltă cameră! Tu, ce credeai: că nu auzim sau că nu înţelegem? Uite, mamă, azi ai aflat că ştim tot! Ţi-ai pierdut cei mai frumoşi ani din viaţă, exact cu cine nu trebuia...”  

 

Târziu, după mulţi ani, paşii mei s-au întâlnit, pentru două minute doar, cu ai lui Gelu, pe strada principală, deşi locuiam de mult în acelaşi orăşel. Atunci am auzit o întrebare retorică, care ar fi fost bine venită, dacă ar fi fost pusă la o săptămână, o lună sau o jumătate de an măcar, după seara acelei zile nefaste:  

Mia: De fapt, de ce ne-am despărţit noi, atunci?  

Am zâmbit trist, fără a-mi ridica privirea din pământ, căci mă apropiam de patruzeci de ani şi amintirea tinereţii mele frumoase, abia mai licărea în mine, de undeva, din acel ungher secret al inimii, de unde, ce-i drept, m-a făcut, totuşi, să şi tresar şi să-i răspund:  

─Să lăsăm amintirile aşa cum sunt, în acel colţişor, în care nu pătrund răutăţiile lumii, căci au fost prea frumoase!  

Atât... şi nimic mai mult! Ce mai puteam zice? El ştia că sunt nefericită, dar eu nu ştiam nimic despre familia sa, nu pentru că nu m-ar fi interesat, dar prin forţa împrejurărilor, am căutat tot timpul să mă ţin departe, cât mai departe posibil, de gura lumii. Ne-am respectat mutual şi reciproc poziţiile de oameni serioşi între oamenii ca şi noi, căci între ceilalţi, nu cred că ne-ar interesat pe niciunul să fim, nici măcar din curiozitate, dacă am fi fost atunci, când trebuia, puţin mai copţi la minte.  

 

Am plecat în Spania să lucrez, pentru a-mi ajuta copii să-şi termine şcoala. Dezinteresul politic se oglindea tot mai pregnant în decadenţa economică naţională şi în sensul catastrofal în care ţara era direcţionată, în sensul libertinajului. Se vedea lucrul acesta în nivelul de trai al marii majorităţi a celor neangrenaţi în politică.  

Şi, când nu mai speram nimic deosebit de la viaţă, Dumnezeu şi-a reamintit de mine şi mi-a scos în cale un alt om adevărat − ca o recompensă, poate, pentru durităţile de care am avut parte. Braţele lui mă ocrotesc de toate intemperiile vieţii, căci şi rădăcinile sale educative sunt la fel de bine înfipte în pământul stâncos al realităţii, iar pe umărul lui îmi voi găsi mereu liniştea pe care mi-am dorit-o, după ce prima căsătorie mi-o răpise. Azi, abia, pot spune că simt această siguranţă, fără să mă mai pot înşela. Discuţiile noastre abordează iar, ca pe vremea adolescenţei, atâtea şi-atâtea domenii: economice, sociale, politice, apariţia şi evoluţia vieţii, religie, viaţa şi moartea, violenţa în societate şi familie... Dar ce subiect nu abordăm noi dincolo de cel nelipsit al istoriei? Ne face plăcere a filozofa, mai ales că fiecare venim cu o experienţă de viaţă, ceeace la noi prea puţin diferă una de cealaltă. Rând pe rând, imediat ce m-am recăsătorit, am reuşit să-mi aduc copiii şi chiar dacă acum locuiesc în ţării diferite se ajută între ei şi cand pot se vizitează.  

 

Într-una din zile, văzându-mă cufundată în gânduri, m-a întrebat:  

─La ce te gândeşti Puşa?  

─Ei... la nimic!...  

─Cum la nimic, când eu am auzit „bubuitura”?  

─Ce „bubuitură”? – am întrebat eu tresărind.  

─A căderii tale... pe gânduri!  

L-am privit cu ochi triştii şi, luându-mi inima în dinţi, i-am povestit... Am început cu concediul anului trecut, exact aşa cum a fost, şi cu acea „noutate” dureroasă ce am aflat-o de la buna mea prietenă şi vecină. Şi el − cum nici nu mă aşteptam −, după ce am terminat, făcând o micuţă pauză, mi-a spus:  

─De ce nu scrii povestea asta a ta? Ar ajuta, în mod sigur, fetelor de azi, zăpăcite de mass-media asta jegoasă şi de audio-vizualul execrabil de care „beneficiază” sărmana generaţie de azi a României! La tinereţe facem greşeli cu consecinţe grele pentru toată viaţa. Poate chiar aducându-i un ultim omagiu − benemeritat, simt eu, din ce mi-ai spus −, te vei linişti şi tu.  

Am reflectat şi mi-am analizat, într-o străfulgerare palpitanta mea viaţă, animată de aceste două mari iubiri şi de cei trei copiii ce-i am. Părăseam, parcă, pentru totdeauna o lume a prejudecăţilor, pentru una reală, după care au tânjit de mică, dar pe care acum abia începeam să o trăiesc cu adevărat. Greşeala pe care o făcuse Gelu – căci am aflat că a fost şi o „greşală”, până la urmă (poate din ambiţie) −, a fost că înţelegea iubirea doar prin prisma castităţii– eu gândeam la fel, dar nu o şi mărgineam neapărat, doar la aşa ceva, ca el. Nimic mai fals! Dragostea adevărată înseamnă pasiune nemărginită pentru a acorda respect şi înţelegere celui de lângă tine, implicând, de multe ori, toleranţă şi compasiune ascunsă! Aceasta este temelia compatibilităţii dintre indivizi, căci simţământul DRAGOSTEI nu poate exista la oamenii fără caracter: acesta, ori îl avem, ori nu-l avem, indiferent de câtă psihologie sau religie ne-am însuşi. Tocmai de aceea tinerii trebuie să se consulte cu părinţii şi să asculte de sfaturile lor, căci doar ei pot avea plusul de experienţă de care avem nevoie la acea vârstă, când... cam tot ce zboară, credem noi că se şi mănâncă. Dacă ne corectează uneori, cu glas blând sau aspru, ei nu vor decât să ne îndrume pe calea binelui, după care toţi tinerii tânjesc instinctual, dar fără discernământ. Astfel se poate explica cum doi tineri pot transforma o frumoasă poveste de dragoste într-o amintire dureroasă, pentru că, din orgoliul acela specific vârstei inocenţei lor, au refuzat să revină la drumul comun ales.  

 

«De câte ori mă voi întoarce în ţară, Gelu, îţi promit că, la ,,casa ta”,o luminţă se va aprinde şi din partea noastră, pentru că iată, Dumnezeu m-a binecuvântat cu un om exact ca tine. Ştiu că este prea puţin acum, pentru tine... dar nu pot face mai mult: Când se stinge o lumânare, o poţi aprinde şi ea va începe să ardă din nou. Dar, când se stinge o viaţă, noi nu mai putem face nimic. Ne mai putem aminti, doar, de ea, şi atât!...  

Acolo, în nemărginire, gândul meu, sper să-ţi dea o tresărire de aducere aminte a acelor clipe de neuitat, a căror valoare nu am ştiut-o preţui niciunul prea mult, la acei ani, dar care ar putea, într-o viaţă viitoare, să ne fie înţelepciunea necesară începerii unei noi poveşti, la fel de frumoasă şi cu acelaşi tainic ei mesaj de început:,,A fost odată, ca... niciodată! Căci, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!...”»  

 

Maricuţa Manciuc-Toma  

 

***  

Referinţă Bibliografică:
„Este greu să trăieşti, dar să ştii că e greu să şi mori!” / Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 793, Anul III, 03 martie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Alexandru şi Maricuţa Manciuc Toma
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!