Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   



 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Cronică de Mariana CRISTESCU 
  
„Drumul spre suflet” sau ... fetiţa care şi-a sărit umbra 
  
„Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte.” Perfect adevărată şi verificată de practică această cugetare a filosofului danez Søren Aabye Kierkegaard, pe care, spre plăcuta mea surprindere, am regăsit-o deunăzi ca motto în volumul autobiografic „Drumul spre suflet” al scriitoarei Titina Nica Ţene.  
  
Ce să aibă în comun, în devenirea ei, prietena mea, clujeancă prin... adopţie, la origine vâlceancă get-beget, personaj principal al volumului amintit mai sus, „copilul de corcoduşe” şi „de nevoie” (cum zic ai locului, din satul Uşurei, comuna Şuşani), cu filosoful „chinuit de paradoxul sfâşierii între un Dumnezeu neînţeles, căruia i se supune, şi disperarea individului părăsit într-o lume în care trebuie să existe, dar care i se refuză”? „Disperarea la Kierkegared – spun specialiştii - nu este agonie, ci pierderea individului. Omul trebuie să-şi aleagă, respectiv să-şi determine destinul, lăsat singur, fără speranţă, în haosul existenţei.” 
  
Este, oare, disperare în cartea Titinei? 
  
Fără îndoială, în măsura în care însă până şi disperarea poate fi înfrântă... în văluritul cămăşii copilăriei, brodată cu mărgele de mâinile neostenite ale mamei.  
  
Un destin aparent insurmontabil, sortit din start eşecului, îşi schimbă fundamental traiectoria:  
  
„- Ce făcuşi, Măriţă, născuşi? 
  
- Da. 
  
- Păi, unde este copilul? 
  
- E sub pat, nu a plâns, înseamnă că e mort. Lasă, că mai facem noi! 
  
Tata a luat mătura şi m-a scos afară. Aveam buricul strâns în jurul gâtului şi eram cam vânătă. M-a desfăcut de buric, m-a ridicat, şi am început să ţip, tare.” 
  
Aşadar, din start, avem de-a face cu o carte a regăsirii individului. Nu doar în plan fizic, ci şi sufletesc. Fiindcă aşa cum în fiecare dintre noi există putinţa de a alege, şi în viaţa copilului visător, trăitor într-un ev cvasiateu şi într-un mediu rural cvasianalfabet, se iveşte Divinitatea:  
  
„- Tată, există Dumnezeu? 
  
- Nu ştiu tată, unii zic că există, alţii că nu există. Tu e bine să crezi, că nu pierzi nimic. 
  
Mai târziu am aflat, din cărţi, că tata avea dreptate. Dacă crezi în Dumnezeu, şi nu există, nu pierzi nimic, dar dacă nu crezi în El şi există, atunci ai piedut TOTUL.” 
  
Inevitabil, îmi vin în minte cuvintele lui Petre Ţuţea: „Fără Dumnezeu, omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. 
  
„Când eram mică – scrie Titina -, să tot fi avut vreo opt-nouă ani, l-am cunoscut pe Dumnezeu. Era prin anii 1952-1953. Fratele meu cel mare, care era la liceu, mi-a spus că, de fapt, noi, oamenii, animalele şi florile suntem făcuţi de Dumnezeu. Eu vroiam să fiu făcută doar de mama şi de tata. (...) Pe atunci ne duceam la Biserică doar la Paşti şi la Crăciun. Nu ştiam prea bine de ce ne duceam. Ba ... eu ştiam. Mă încânta îmbrăcămintea preotului. Avea un fel de şorţ în faţă şi în spate, galben-auriu, cusut cu arnici roşu. Nu eram atentă la ce spunea. Îmi plăcea că, la Paşti, ciocneam ouă roşii, iar mama ne făcea, din toată sărăcia, cum spunea ea, rochiţe noi. Le aşezam pe un surcel, adică băţ de lemn, legat cu aţă, pe dos, ca să nu se murdărească, şi le atârnam în cui, pe perete. Nu aveam voie să le îmbrăcăm decât în ziua de Paşti. Aşa că mă jucam ce mă jucam pe drum, şi mereu mă duceam în casă, să mă uit la rochiţa plină cu floricele de toate culorile. În Sâmbăta Paştelui ne spăla pe toţi, la rând, în albia cumpărată de la rudari. Plângeam că ne intra săpun în ochi şi ne ustura. Dar suportam orice, cu gândul că o să îmbrăcăm rochiile noi. În ziua de Paşti ne punea, în cană de pământ, un ou roşu în apă, şi ne spălam pe faţă, apoi îmbrăcam mult visatele rochiţe cu floricele. Dacă era cald era bine în rochiţele de stambă subţiri, dar dacă era frig, tremuram, de mama focului. Era prea mult pentru mama şi tata să ne mai facă ceva de luat peste rochiţe, la atâţia copii. (...) La Biserică, zarvă mare, ciocneam ouă şi ne întâlneam cu alţi copii, care mai de care mai bine îmbrăcaţi. Nu ne gândeam la Dumnezeu. De fapt, nici popa nu ne spunea nimic despre El. Am început să-l descos pe fratele meu cel mare, nenea, cum îi spuneam noi, cei mici. Nenea ne-a spus că Dumnezeu e bun şi are grijă de oamenii credincioşi şi de cei care iubesc tot ce este în natură. Ce înseamnă să fii bun? Adică să nu „dăm dracu'”, să nu rupem copacii, florile, că şi ele au viaţă şi sunt făcute tot de Dumnezeu. Să nu chinuim animalele. Şi multe ne mai spunea nenea. Eu m-am speriat, pentru că aveam obiceiul să număr furnicile de pe malul pârâului Beica şi, când una nu intra în pluton, o striveam. Ba, mai mult, prindeam şi fluturi. Îi ţineam în mână, le luam puful de pe aripi, şi mă bucuram când vedeam că nu mai puteau zbura, că astfel îi priveam în voie. Dar, din ziua aceea, mi-am propus să mă schimb. Eram mult mai cuminte şi le spuneam şi celorlalţi copii să nu mai facă rele, că ne pedepseşte Dumnezeu. Ei mă priveau miraţi. Ziceau că sunt cam nebună şi râdeau de mine.” (...) Crăciunul, pentru noi, copiii, însemna carne de porc, colinde şi zăpada cu bucuriile ei. Nu-i dădeam o semnificaţie religioasă. Nici nu ştiam că de Crăciun s-a născut Iisus Hristos. Nu ne spunea nimeni. Moş Crăciun nu exista. Exista numai Moş Gerilă, care, de fapt, nu ne aducea nimic, că nu avea de unde. Aşa că îl ignoram. Nu împodobeam niciodată brad de Crăciun. Nu aveam brad, nu aveam becuri, nu aveam globuri. Ar fi fost prea mult pentru imaginaţia mea de copil să văd atâtea lumini. Eu mă delectam cu pâlpâitul lămpii cu petrol şi cu lumânările pe care le aprindea mama când dădea de împărţit. Ba, din păcate, în nopţile lungi de iarnă, mă mai delectam şi cu luminiţa din capătul ţigării pe care o fuma tata cu noi în camera de dormit. Orice luminiţă, oricât de mică, mă bucura în nopţile cenuşii ale comunismului. (...) Mama nu mânca. Ţinea post. Când se întuneca, în Ajunul Crăciunului, pe uliţele satului se auzeau colindătorii. Mama nu ne lăsa. Zicea că oamenii sunt săraci şi că nu au ce să ne dea. Avea dreptate. M-am dus şi eu odată, şi oamenii ne-au alungat. Eu nu m-am supărat. Mă delectam cu zăpada care scârţâia tare şi sclipea în bătaia lunii. Unde sunt acum zăpezile?În dimineaţa Crăciunului ne trezeam într-un miros plăcut de sarmale, caltaboşi şi friptură. Pentru prima dată geamurile nu mai aveau flori de gheaţă pe ele. Mama nu dormea în noaptea de Ajun. Pregătea bucate alese. Mie îmi părea rău că nu mai sunt pe geamuri florile de gheaţă cu care mă jucam, topindu-le cu degetul. Ne spălam pe faţă. Urma cel mai frumos ritual. Pe turtiţe mici şi rotunde din făină de mălai, scoase din cuptor chiar în dimineaţa Crăciunului, mama punea o sarma, o bucată de caltaboş şi una de friptură. În mijloc înfigea o lumânare, pe care o aprindea. Mirosul de tămâie şi plâlpâirea lumânării mă încântau nespus. Parcă mai mult decât miile de beculeţe puse acum prin pomii din Cluj. Ne duceam la vecini cu turtiţele. Mama zicea că asta e pomană pentru cei morţi.” 
  
Talentul de povestitor al Titinei Nica Ţene are forţă emoţională, este cuceritor. Cartea are caracter autobiografic, sunt redate cu fidelitate secvenţe de viaţă trăite, portrete de prieteni şi ... duşmani, de buni şi răi ... , analizaţi şi judecaţi cu mintea ageră a unui copil care evoluează surprinzător şi care, deşi se maturizează rapid, obligat de vicisitudinile existenţei, nu-şi va pierde candoarea şi sinceritatea nici măcar atunci când, matură devenind scriitoarea, laurii gloriei publice îi vor încununa fruntea.  
  
„Tata se ocupa, pe lângă serviciul de la Sfatul Popular din comuna Şuşani, cu alfabetizarea. Mama, care era analfabetă, era tare mândră de el. Pe ea a învăţat-o să se iscălească, atât a reuşit. Scria: Nica Mâria. Nu făcea deosebirea între ă şi â.”  
  
Există o dinamică interioară a cărţii, autoarea conducând-o cu talent nativ, din instinct, aş spune, marcată de prea-plinul existenţei sale tumultuoase, la ceasul unui bilanţ în egală măsură lucid şi sentimental. Din Hadesul întunecat (fundul subpatului în care lipsa strigătului primordial o hărăzise morţii), fetiţa „de nevoie” se ia la trântă cu exponenţii unui regim concentraţionar ce avea s-o izbească din plin, fără s-o îngenunchieze însă, reuşind să-şi „domesticească” suferinţele, cu înţelepciune şi fermitate, abia la maturitate.  
  
Rar mi-a fost dat, în ultimii ani, să întâlnesc un asemenea talent epic! Povestea se deapănă simplu, firesc, personajele, gesturile lor, situaţiile, simptomatice pentru acea lume a satului strivit de sărăcie, cenuşiu şi lipsit de speranţă, sunt descrise cu tandră nostalgie şi duioasă înţelegere: „Leana, sora mea mai mare, care se lăsase de şcoală, era fericită. Avea o frumuseţe de păpuşă. Îi făcuse rochiţă roşie de stambă cu floricele. Îi pusese în cap mătase de porumb, ochii erau din două mărgele albastre. Altă prietenă de a ei, Lenuţa lui ţaţa Floarea, avea un băieţel făcut tot din coceni de porumb, cu cămaşe cusută de ea şi pantaloni albi cusuţi cu mărgele. Aşa că s-au gândit să facă nuntă între păpuşi. A fost pe drum alai mare, format din copiii de pe uliţă şi din ceva căţei şi pisici. Luna se lăsase peste sat, dar noi tot pe afară eram. Moşul lui Ilie al Ioanei chiar ne-a cântat din caval.  
  
Acesta era un fel de bunic al satului, nu avea pe nimeni, şi trăia din mila oamenilor şi din pomenile morţilor. Nu răbda de foame, fiindcă în sat mureau oamenii pe capete. Nu existau doctori. Trăiai numai dacă aveai zile, cum zicea mama. Moşul Ilie al Ioanii stătea într-o casă mică, lângă o coastă. Coasta este şi astăzi, şi se numeşte coasta lui Ilie al Ioanii. Noi ne jucam pe ea şi ne apuca frica, fiind izolată de alte case. Seara, când luna era cât roata carului, cum zicea mama, nea Ilie al Ioanii venea pe lemnele din bătătura casei noastre şi ne cânta din caval. Eu priveam la stele şi mi se părea că jucau în ritmul cântecului. Lemnele erau puse în bătătură, pentru că din ele vroia tata să facă o casă. Casă nu au ajuns niciodată, ba, din cauza cântecului din caval, începuseră să lăstărească, se trezise în buştenii tăiaţi viaţa. Şi azi mă urmăreşte cântecul din caval al moşului. Chibrituri nu se găseau, dar moşul lui Ilie al Ioanei ţinea în vatra casei lui sărăcăcioase focul întotdeauna aprins. Învelea cărbunii în cenuşă şi împrumuta, pe oricine cerea, foc. În schimbul focului, noi îi dădeam câte un ou fiert. Mult timp după ce a murit moşul, a bântuit fantoma lui prin curtea căsuţei înconjurate de buruieni. Chiar se auzeau nişte zgomote, dacă treceai prin dreptul casei părăsite. Deşi i-au băgat în burtă un ac mare când l-au înmormântat, lumea vorbea că s-a făcut moroi. Eu nu ştiam ce înseamnă acest lucru, şi nici nu mă interesa. Când auzeam vorbindu-se despre asta, îmi treceau fiori plăcuţi prin stomac. Ceva necunoscut şi misterios mă atrăgea.”  
  
„Drumul spre suflet” al Titinei Nica Ţene este similar dictonului „Per aspera ad astra”. Este o carte a individului învingător, a aceluia care, chiar dacă a pierdut o luptă, nu a pierdut războiul. 
  
„Aşa cum spune Marcel Pagnol «Oamenilor le este greu să fie fericiţi deoarece întotdeauna văd trecutul mai frumos decât a fost, prezentul mai rău decât este, şi viitorul mai dificil decât va fi». Eu cred că cine se consumă mai înainte de a se întâmpla un eveniment se consumă mai mult. Acum suntem fericiţi că putem să ne ducem, în fiecare zi, indiferent că plouă sau ninge, în Parcul Central, să ne plimbăm. Acolo, de multe ori ne întâlnim cu prieteni.” – notează autoarea cărţii cu care vine în întâmpinarea aniversării a jumătate de veac de la căsătoria cu scriitorul Al.Florin Ţene – „Suntem fericiţi că putem să ne trezim dimineaţa mai târziu, dar noi tot la şase dimineaţa ne trezim, că nu mai stau la coadă ca pe timpul lui Ceauşescu, şi, chiar dacă am puţini bani, merg şi cumpăr imediat ce vreau, că ne ocupăm de Liga Scriitorilor Români, pe care am fondat-o cu prietenii noştri, iar soţul meu iubit este preşedinte, că ne bucurăm de apariţia unei cărţi la fel cum ne-am bucurat când au au sosit pe lume copiii etc., etc. Deci, fericirea nu e peste mări, nici pe sus adusă de vreun zeu, ea e aici în lucrurile simple, care sunt în jurul tău, mereu ... ” 
  
Copil plecat dintr-un sătuc uitat de lume al Vâlcei, scriitoarea Titina Nica Ţene a urcat, cu tenacitate şi cu îndrăzneală, scara cunoaşterii, impunând timpului contemporan scrisul ei luminos şi curat.  
  
Mi-e dragă această olteancă micuţă, „de nevoie”, pentru demnitatea cu care şi-a înfrânt temerile şi durerile, purtându-şi obârşia ţărănească precum un titlu de nobleţe, pentru mândria cu care şi-a sărit umbra, răzbunându-şi întregul şir de necăjiţi înaintaşi, punându la icoană, împreună cu busuiocul sfinţit, marea ei iubire pentru Ţară, Neam şi Limba Română. 
  
La ceasul împlinind jumătatea veacului de iubire alături de Florin Ţene, cartea ei este un dar minunat oferit nu numai Fiinţei dragi - pereche, ci tuturor trăitorilor acestui timp în căutare de suflet. 
  
La mulţi ani şi casă de piatră mereu, dragii mei Titina şi Florin!  
  
„Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!” 
  
MARIANA CRISTESCU 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Drumul spre suflet sau...fetiţa care şi-a sărit umbra / Al Florin Ţene : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1146, Anul IV, 19 februarie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Al Florin Ţene : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Al Florin Ţene
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!