Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Evaluari > Mobil |   


Autor: Angela Monica Jucan         Publicat în: Ediţia nr. 209 din 28 iulie 2011        Toate Articolele Autorului

„CĂTINEL, MOARTE, NUMÁ...”
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Iau un vas plin cu apă. Aşez o oglindă şi o expun cu faţa spre soare. / Din fund sau de pe margine, soarele îşi trimite atunci razele de lumină înafară, el însuşi însă nemicşorându-se deloc prin aceasta. Reflectarea oglinzii în lumina soarelui se află în soare; şi totuşi soarele şi oglinda rămân fiecare ceea ce sunt. La fel şi cu Dumnezeu: El se află în suflet... şi totuşi nu-i acolo, ci numai reflexul sufletului e în Dumnezeu. Dar sufletul şi Dumnezeu rămân totuşi ceea ce sunt, iar Dumnezeu devine, prin aceasta, orice creatură”. (Jurgis Baltrušaitis) 
  
Nota distinctivă a poeziei lui Teofil Răchiţeanu este dată de modificarea accentului – a accentului fonologic, a accentului sintactic şi a celui semantic. Prin intervenţii nucleare (asupra accentului propriu-zis al cuvântului), plastice (morfologice), transmutaţionale (contexte insolite) sau cinetice (la nivelul topicii – cuvintele fiind „mobilizate”, făcute să se „mişte” de pe locul obişnuit), poetul aduce în prim-planul atenţiei piese de vocabular care sunt ţinute, de vorbirea curentă, în situaţii şi poziţii bine stabilite şi devenite, de aceea, şterse, incolore, de expresivitate modestă. Urmarea este o lirică adresată, cu prioritate, intelectului. Poetul, profund meditativ, nu este cufundat în sine, ci îşi calculează bine, cu luciditate, expresia – de unde rezultă o poezie (a cărei calitate cu totul elegiacă este discutabilă) limpede şi iradiantă, eufonică, splendidă şi, mai ales, filozofică – mizând mult pe intuiţia lectorului, dar încurajând şi fantezia acestuia. 
  
FONOLOGIA. MORFOLOGIA 
  
Simpla deplasare a punctului de intensitate a unui cuvânt (acţiune de reaşezare în ordinul ponderabilităţii) întăreşte centrul de greutate al semnificaţiei acestuia. Ritmul – element de prin rang în veritabila versificaţie – este dependent, se ştie, de alternanţa silabelor accentuate şi neaccentuate. Pentru susţinerea tempoului, Teofil Răchiţeanu modifică frecvent locul tradiţional al accentului, lucru care reformează şi intonaţia. Se face mai bine observat, în acest fel, un cuvânt (nu în detrimentul contextului, ci în câştigul lui), ceea ce dă şi un efect acustic de o extraordinară muzicalitate. Bizar este că, în loc să lase o impresie de cuvânt neologic, neofonetismul aduce un son de epocă de demult – mai cu seamă în circumstanţa recreării unui accent paroxiton, preferat, de altfel, dintre toate, de limba noastră (aúră sau Vultúrul, de exemplu, sunt, de fapt, aduse mai acasă) sau de regionalism conservat în metrica populară (codrú, gîndú, primăvará, lumeá, icoaná, duminicá, moarteá) – când poetul atribuie cuvântului un accent oxiton – care, de regulă, dar nu neapărat, coincide cu un articol în encliză, deci cu un rudiment de cuvânt care va fi fost cândva întreg şi accentuat. Poetul operează, cum se vede, şi o reabilitare. Eliberarea de constrângerile modernismului centrează interesul lectorului pe valorile strămoşeşti, în care filozofia se afundă în mit şi mitul se extrage din bunele raporturi ale omului cu divinitatea. 
  
Captarea atenţiei şi dirijarea ei spre un verb prea banal altfel se realizează prin încă câteva mijloace de accentuare lexical-morfologică: afereză (Miresmează-n nori grădine; [...] plinind cea soarte; Aripi tinse; Coperişul de argint; Podobeşte-a lui cunună; ochi păienjeniţi; Rusalim), apocopă (străluce; luce; Năluce-n adînc şi-nfloare; Calul hohotă), poliptoton (Cu argint viu argintată; Nimeni pe nimeni la nimica nu cheamă), singular particularizat – singular de restrânsă circulaţie (margină; genună; soarte; neauă; steauă), plural tămâiat de vechime (fîntîne; dumbrave; grădine; misteruri; stînce; văi adînce). Proteza (soluţie expresivă tot De din alt timp venind [...]) este mai puţin exploatată de poet, dar nu inexistentă (aridică; alăută). Ignorarea convenienţelor morfologice actuale produce şi ea un paradox. În mod normal, eludarea regulilor generează haos. Dar, în cazul poeziei lui Teofil Răchiţeanu, cititorul se pomeneşte într-o lume mult mai sigură şi mai bună decât cea din viaţa lui curentă, de dincoace de poezie. Reînvie, prin puterea evocativă a unor forme lingvistice reconstituite (care au fost sau nu au fost, cândva, în uz), un context social necunoscut (netrăit în realitate), dar ştiut (din poveşti, legende, hronice). 
  
Efecte stilistice de accentuare obţine poetul şi din exprimări perifrastice (S-a fost pus la hodinitu), din cultivarea apocopei (Cin'le vede, cin'le ştie / Dorul meu, de drum truditu'), din reînsufleţirea infinitivului lung în aspect clar verbal (Duce-m-aş şi l-aş aflare; Oi muri şi n-oi aflare), din conversiuni (Nici mă brumă. Nici mă rouă, / Nici mă lună, nici mă soare / Nici mă umbră pom ori floare) sau din formaţiuni hifenice (nicipeunde; preatîrziul ceas; de nicideunde) – care, toate, impresionează puternic (şi pozitiv) printr-o scoatere din umbră. 
  
SINTAXA 
  
O accentuare şi mai plastică este obţinută din diverse specii de inversiune, inversiune care aparţine sintaxei, dar are efect semantic, informativ. Asocierea acestei maniere cu filozofia se poate face foarte uşor. Pentru că inversiunea, ca şi filozofia, creează probleme. Antepunerea, devansarea, anticiparea derivă din faptul că gândirea o ia înaintea cursului obişnuit al vorbirii şi pune devreme sau chiar cu urgenţă, în faţă, elementul hotărâtor pentru receptarea mesajului poetic. Care, în construcţii anastrofice folosite des în vorbirea populară (Duce-m-oi; Duce-l pasul; Strigatu-te-am cu-amare, lung-tînguioase guri, / [...] / O, plînsu-te-am, în sfinte şi argintate lire!..., sau: Uită-şi mamă, uită-şi tată, / Uită-şi drumul spre cerúri...), ori nemaiîntâlnite (Ce lumină-mă şi doare), poate fi o parte principală de vorbire. Foarte numeroase sunt şi ridicările în rang a unor părţi secundare de vorbire pe care poetul le face să răsară de cu vreme, în frază, în formulări spectaculoase – realizate prin deplasări de la dreapta la stânga (În de-argint nalte dumbrave; Să-şi în ele-oglinde chipuri; Cu în el Ardealul rană; În suite-n cer preluce; Cu de nori cuşmă pe frunte; Basm care se singur spune). 
  
SEMANTISMUL 
  
Este, evident, o gândire laterală, neinteresată să se exerseze în liniaritate. Totul este absolut logic, lipsindu-i, însă, atributul tern. Şi poetul obţine, în felul acesta, o expresie utopică, în raţionament de Sfinx, urzită perihoretic – pentru că se împleteşte, în poezia lui, în „împreună-petrecere”, o sfântă triadă: natură (însemnată de Aer) – biologic (Apă) – divin (Foc-Lumină) – în care elementele particulare sunt interşanjate, încât cosmosul rămâne – după firea lui (unde nu există, între ele, întâietate) – permanent întreg – într-un cuvânt, dumnezeiesc. 
  
Umanul 
  
„Rîul este Demiurg”... Lumea biologică se întreţine din apă şi – în segmentul ei uman, în special – se consumă în lacrimi (În Tărîm de Rouă / La fîntîne – nouă – / Să sting jarul patimii / Şi amarul lacrimii; Apele-n fîntîni amar, / Soarele palid şi stîns, / Ochi al meu, prin nouri, plîns... / Fără dînsa lîngă mine, / Mi-s stelele-n cer streine, / Gîndurile tot suspine; Lin te, codrule, clatínă... / Şi sufletul mi-l alină, / [...] / Limpeziţi-mi-l, izvoare). 
  
Într-o suită de rime catalectice, se accentuează mai mult lumescul decât finalul de vers: Şi, lîngă el, mîndră,-n şa, / Şedea dragă Dragosteá, / Văi şi munţi se luminá / Şi se-nroura lumeá). 
  
În versurile acestui Poet, iubirile sunt umane, reflexe, desprinse (parcă sau aievea) din realitate (Cînd amăgiri în mine-s toate / Şi-aievea toate cîte-mi par...), din care cauză sunt şi extrem de trecătoare: Ci, aşa mi-i mie dor... / De-o părere de izvor, / De-un tumult duios de ape, / De-o clipire de pleoápe. Aici, pentru ca clipirea să sugereze mai sensibil efemerul pe care-l desemnează, a fost nevoie ca pleoápele (care o realizează) să se evidenţieze printr-o sacadare improprie în mod „normal”, în hiat. Desigur, şi pentru a rima cu ape. Dar şi apele sunt o sugestie a trecerii. 
  
Neputinţa de a ameliora destinul pământesc este accentuată paronomasic prin cumul de elemente care impun ideea unui regim aspru (foarte potrivit pământescului): O, bătrîn sufletul meu / Rătăcit pe-a vieţii cale, / Mai amar decît amarul / Mărilor pline de jale // [...] / Mai pustiu decît pustia / Pustnicilor din nelume. 
  
Bucuriile fac mariaj cu suferinţa – care domină, în acest registru, poemele (Iubire nu, o, nu cari să nu doară... / Nici bucurie, nu făr' de tristeţe) şi lecţia se însuşeşte temeinic pentru că e propusă antimetatetic (altă formă de mise en relief): Tremurat crîmpei de cer / Care vine să mă-nveţe / Că tristeţea e iubire / Şi iubirea e tristeţe... 
  
Neumanul 
  
Dar cea care l-a sedus iremediabil şi faţă de care autorul versurilor are sentimente puternice şi de neşters este fascinanta Doamnă cu Coasa (Şi-a cu coasă, a cu coasă / Mă tot caută pe-acasă...) pe care poetul vrea să se creadă că n-o iubeşte deloc, dar căreia-i trimite, statornic, complimente în stoluri de pitoreşti injurii şi blesteme (torsionate, desigur, stilistic; mai puţin în exemplul ales aici: Venişi, Moarte ticăloasă, / [...] / Dracu-n patru să te crape!...), îi face, cu fidelitate, declaraţii de afurisenie (Ci lacomă şi flămîndă, / De cînd lumea stai la pîndă, / Nu-nghiţi piatră, nice pom / Nu-ma sufleţel de om... / Nu-ţi ajunse pîn-amu / Cîtă lume mîncaşi, nu? / Usca-ţi-s-ar gîtlejú / Şi-nghiţi-te-ar pămîntú / Şi-ar da Domnul Dumnezeu / Să-nvii cînd oi zice eu!...), o ţine întruna, cu plecăciune, în ton de blam (Caut, de cînd sînt, mereu / Urme de-a lui Dumnezeu... / [...] / Un' mă uit, în orice parte, / Urme doar, de-a tale, Moarte...; De-acum zeea asta rea / Mă ţine tot lîngă ea, / Tot în umbră şi-n răcoare / Ca mai mult să nu văd soare) şi nu reiese de undeva că ar avea de gând s-o refuze (încearcă numai temporizări) când Ea îi va face marea surpriză, de-o viaţă-ntreagă, special pregătită (Ci sînt eu însumi un poem / Scris de chiar Domnul Dumnezeu, / [...] / O hieroglifă-n Marea-i Carte, / La potrivit soroc, odată, / Să îl „citească” Doamna Moarte...; Moarte, cînd mă vei lua, / Să nu vii primăvará / [...] / Să fie-n tîrziu de seară / Şi totul un vis să pară...; Şi,-mplinindu-se cea soarte, / Să îmi pari mai blîndă, Moarte!...). Şi-atunci, versurile cad, exclamativ, încărcate de deferenţă: În infinita lumilor roire, / Oh, nimeni nu-i ca să te-nfrîngă, Moarte!... 
  
Şi-ţi, Moarte, răvaşe scriu // Şi-ţi, Moarte, răvaşe scriu... 
  
Temă eminamente romantică, Moartea (cu drag, personificată) se sustrage frumuseţii (valoare clasică) pentru că nu are aspect. Din niciun punct de vedere, ea nu e trecătoare şi aparţine lumii naturale, lumii în semn de aer, lumii continuu primenite (unde învierile se petrec, cu sigură ritmicitate, la nesfârşit) a codrului, a muntelui, dar şi a grădinii raiului. Unde nu mai sunt păreri. Veni Moartea să mă ia, / Nimeri primăvará, / Cînd codrul, dragu',-nfrunzea / Şi-n el cucul cucuiá / Şi-mi era dragă lumeá... / Ci ea în cumpănă sta, / Se-ndura şi mă lăsa / Pîn' ce codrul ruginea / Şi frunza toată-i cădea / Ca să cad şi eu cu ea... Unde rămâne singur sufletul – singur el compatibil cu Focul din Rug şi mutat aici de Marea Doamnă care îşi simfonia-nalţă. E de observat cum pronumele reflexiv îşi nu numai că este locotenent al obiectului – Suverana Lumilor Stăpînă – ci este şi preeminent în text. Deci, o formă neaccentuată a unui pronume (simplu înlocuitor) e izolată (aici dislocarea este de la stânga spre dreapta), căpătând, astfel, accentuaţie, şi, totodată, o parte secundară de propoziţie (îşi este complement indirect) ocupă locul şi preia rolul părţii principale de propoziţie (fără ca, gramatical, să se şi întâmple aşa ceva), menţinându-şi forma de dativ! Această complicaţie este, însă, foarte firească pentru un loc de tangenţă (care e această poezie) a două moduri de existenţă – cu semnificaţia şi cu importanţa răsturnate (conform Psalmului din Litii, să ne amintim că „Bogaţii au sărăcit / Şi au flămânzit / [...]”). 
  
O, cîte fluvii, mări adînci, oceane / Îşi plînsul lor amar în mine-ngînă! / Ci-n glasul lor îşi simfonia-nalţă / Ea, Suverana Lumilor Stăpînă... 
  
Divinul 
  
O, cîte lumi în hău, arzînd, căzură, / O, cîte zeci de sori de-acum vor arde / Şi vor cădea, la rîndul lor, în hăuri, / În alte zeci de mii de miliarde!... 
  
Nu ştim dacă la egalitate şi nu credem că în concurenţă cu Moartea, Dumnezeu (chiar dacă nu totdeauna e numit în mod expres) este omniprezent în poemele lui Teofil Răchiţeanu – Şi din slava lui înaltă / Dumnezeu binecuvîntă... –, dar interogaţiile omeneşti rămân fără răspuns concret pentru că limbajul dumnezeiesc este intraductibil în limbajul lumii imanente stăpânite de Rîul-Timp. Singura certitudine este: Pururea nedezlegată / Taină eşti fără hotare!... Sunt condiţii diferite, peste care („deocamdată”) nu se poate trece. De aceea De ce viaţa? De ce moartea? rămân înafara înţelegerii omeneşti, dar, deşi pare că poetul afirmă neputinţa lui Dumnezeu în a elucida problema, premisa este cât se poate de falsă. În faţa imposibilelor întrebări care aşteaptă, despre şi din transcendent, răspunsuri concrete, Dumnezeu îşi menţine etanşeizat misterul, ceea ce Teofil Răchiţeanu spune foarte pe-nţeles: Domnul faţa-n mîini şi-ascunde, dând prioritate cuvântului faţa, urmată (tot „nelalocul” lor) de mîini. Trebuie să remarcăm că mâinile nu se ascund, ci ascund. În „traducere”, aceasta ar însemna că, înainte de orice, fizionomia lui Dumnezeu (profilul Lui perceptibil în lumea vizibilului şi palpabilului), „faţa” Lui, este ocultă, dar universul (opera Lui – realizare deopotrivă a voinţei şi a „mâinilor” Lui de „olar”) este accesibil senzorial. Sau: Se Dumnezeu întoarce cu faţa de la lume. Dumnezeu nu trimite răspunsuri exprese. El operează numai prin revelaţii (Gîndul meu, biet, nu Te află / Şi-mi grăieşti numai în vise...). Care înseamnă iluminare. Şi... puţinii percep lumina, mulţii – nu. Incompatibilitatea dintre întrebare şi răspuns de aici provine. Şi nu ştie a răspunde // Şi nu ştie a răspunde... Punctele de suspensie comunică, şi ele, foarte mult. Ştiinţa umană este experimentală şi totdeauna incertă. De aceea e nevoită să fie evoluţionistă. Şi nu va atinge vreodată creaţionismul. Fiindcă nu termină niciodată de creat. Sacrul şi profanul vor fi având afinităţi, dar, între ele, nu sunt concordanţe. Timpul e o apă numa, / Dumnezeu în valu-i – spuma, / Întrebări şi taine grele / Şi nici un răspuns la ele... 
  
Dumnezeu e unic (singur) şi veşnic (bătrîn): Şi-i singur şi el şi bătrîn, şi cunoaşterea Lui e nesfârşită „cât” hăul (Şi gîndul lui e o genune) şi a rânduit să nu aibă rost (şi nici nevoie) să ţină cont de asalturile pământene. Şi Dumnezeu, uitînd de noi, / S-a rătăcit demult prin stele. 
  
Iar, de dincoace, – Te, de-o viaţă-ntreagă, o, Fericire, caut... 
  
Dar fericirea este cerească, ea nu e ceva material, deci nu e nici „găsibilă” şi nu poate fi nici „prinsă”. Himeră eşti, comoară ca-n visul nibelung, / La care niciodată eu n-am să pot s-ajung!... Cât ţine viaţa, fericirea trebuie numai căutată. Căutarea Fericirii (o strălucire) este chiar calea către Dumnezeu, cale care trece prin tărâmul amar al iubirii. Or, iubirea e făcută din incandescenţă – calitate proprie şi infinitului. Ca jarul care, stins, din nou se-ncinge, / Ca soarele ce,-apus, din nou răsare, / Ucisă azi şi mîini din nou trezită, / Ea foc e de cel sfînt ce moarte n-are. 
  
E „Cea Care Este”. 
  
„Ce-adînc adîncul şi ce nalt înaltul!...” 
  
Această imperială poezie, de mare adâncime (E un abis sufletul meu / Adînc cît nimenea nu ştie), nu este făcută din prăpăstii, ci din înalturi: 
  
„Trecea prinţul Eminescu, / Gîndurat, prin cea pădure. / Pîndea Moartea-n jur, flămîndă, / Fiinţa lui de prinţ s-o fure... / [...] / Şi trecea, trecea-nainte, / Tot prin umbra codrulúi / Şi prea drag fiind el Morţii, / Murea ea în locul lui...” 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
„CĂTINEL, MOARTE, NUMÁ...” / Angela Monica Jucan : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 209, Anul I, 28 iulie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Angela Monica Jucan : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Angela Monica Jucan
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!