Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Jurnal > Mobil |   


Autor: Ion Untaru         Publicat în: Ediţia nr. 314 din 10 noiembrie 2011        Toate Articolele Autorului

 Caseta cu amintiri I
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Întotdeauna am considerat copilăria, asemenea unui refugiu în care eu cel puţin, mă retrag adesea, ori de câte ori îmi mai dă viaţa o palmă, sau, ori de câte ori mă consider nedreptăţit şi simt nevoia să-mi reprim un sentiment de revoltă al cărui germen îl purtăm cu noi fără să ne dăm seama. 
  
E rezerva noastră de puritate ingenuă care valoraeză mai mult decât tot aurul din lume. Copilăria rămâne sanctuarul individual, pe care nici un intrus nu-l poate atinge sau macula. Domeniul în faţa căruia toate legile omeneşti rămân neputincioase. 
  
Acolo toţi copiii seamănă cu îngerii, într-o lume a lor. Ne trăiesc părinţii, sau chiar şi bunicii, inocenţa are legile ei de care ascultă şi oamenii maturi. 
  
Orice copil reprezintă un univers aparte. Privirea lui senină, visele lui înaripate, îi conduc adesea paşii până la cele mai adânci bătrâneţi. 
  
Şi cele mai importante evenimente care ne marchează la vârste fragede, încep să facă parte din eul nostru interior, să se confunde cu identitatea noastră. 
  
Dar pe măsură ce copilul creşte, pregătindu-se pentru viaţă, puritatea din ochii lui începe să se stingă iremediabil, înnăbuşită de buruieni şi meschinărie, trecând din lumea reală într-una imaginară, asemeni unei comori ferită de privirile şi atingerea profanatoare a neaveniţilor. 
  
câte o întâmplare plină de naivitate şi pe care retrăind-o, ne minţim inconştient că această lume mai este încă a noastră, deşi ea a trecut de mult în amintire. 
  
Un copil îşi imită părinţii, cu convingerea că tot ce fac oamenii mari, este bine. Şi sare întotdeauna în ajutorul lor, din dorinţa de a le fi folositor. 
  
Pus de pildă să lustruiască încălţările tatălui, fără să i se explice îndeajuns cum să o facă, îşi completează nepriceprea cu fantezia şi ai să-l vezi cum va da cu cremă şi pe talpa pantofilor, închipuindu-şi că aşa trebuie. 
  
Un altul trimis de părinţi să cumpere ceva de la băcănie, se întâlneşte cu alţi copii şi când unul din ei se mândreşte cu faptul că părinţii săi i-au cumpărat nu ştiu ce jucărie, spune şi el plin de candoare: „Când mi-o da şi mie tata un ban mai mare, o să-mi cumpăr şi eu...” şi adaugă ce-şi doreşte el mai mult. 
  
Ideea din mintea lui a fost limpede, un ban mai mare însemnând fără doar şi poate de o valoare mai mare, dar el a exprimat-o în funcţie de cunoştinţele şi limbajul care-i stăteau lui la îndemână. 
  
Îmi amintesc şi azi că un copil din vecini, l-a trimis pe un altul să ducă la bucătărie o strachină cu lapte dar acestuia fiindu-i foame, s-a oprit pe drum şi a golit-o, deşi ştia că pentru asta avea să mănânce o chelfăneală zdravănă. Da, dar era sătul! 
  
O bunică dschide geamul şi-şi strigă nepoţica: Georgiana, vino acasă că te cheamă tatăl tău. Ia şi pe Corneliu. Fetiţa ăşi strikgă la râţndul ei frăţiorul spunându-i: Corneliu, vino acasă că te cheamă tatăl tău. 
  
Mai avea să treacă timp până să facă legătura că tatăl ei era şi tatăl ei. 
  
Un copil merge la prăvălie şi cumpără bomboane. Un alt copil alături vine cu o hârtie mai mare şi cere chibrituri. Vânzătorul dă celui de al doilea copil, banii primului şi socoteşte mai departe restul. Primul copil protestează gălăgios: Ăştia sunt banii mei, nu-i da lui că nu vreau. 
  
La şcoală un ţânc stătea în faţa băncii cu pumnişorii la obraz, uitându-se plin de mirare la elevul aşezat în faţa lui şi care îşi scria lecţia cu cerneală. Face o mişcare greşită şi sticluţa cu cerneală se varsă, curgând pe caiet. Elevul care ştia că acum vine doamna şi nu mai are timp să-şi scrie din nou lecţia, strigă înfuriat la el: Ce ai făcut mă'? Iar acesta convins că-şi repară greşeala, întinde mânuţa şi încearcă să şteargă foaia de caiet, întinzând de fapt cerneala pe toată pagina. 
  
O fetiţă primeşte cadou o rochiţă de ziua ei, se înnoieşte, se admiră în oglindă, apoi se adresează tăticului: Îţi plac, tată? Cochetărie tipic feminină şi incipientă? Pentru că fetiţa nu întrebase: Îţi place rochia mea, tată? Nici: Îţi place cum arăt? Ci: Îţi plac? 
  
Un altul mai mărişor din provincie, venit în Bucureşti, îşi sună o mătuşă de la telefonul public şi pus de cineva mai mare să spună că vorbeşte de acasă, întrebat de unde sună, face ochii mari, persoana îi face disperată semn că de departe, iar copilul răspunde candid: Eu sun de acolo, nu de aici. Naivitate plină de poezie a unui copil nevinovat, pusă în slujba unui neadevăr. 
  
M-am născut într-o lume care nu-şi revenise încă de pe urma celei de a doua conflgraţii mondiale, trecuse cu greu seceta lui patruzeci şi opt, fiecare sat îşi plângea flăcăii plecaţi pe front şi care nu mai apucaseră să se întoarcă la vetrele lor şi, încet încet viaţa se reaşeza în matca ei, cu bune şi rele, indiferentă şi surdă la durerile oamenilor. 
  
Părinţii mei îşi câştigau pâinea din truda zilnică, uitându-se spre cer dacă plouă sau nu plouă şi socotind mereu dacă ne va ajunge bruma de recoltă a celor trei pogoane şi jumătate de pământ pe care le deţineau la deal şi în ţarină. 
  
Mama era o femeie nu prea înaltă şi care nu putea sta o clipă locului. A dus tot greul gospodăriei, mai ales în a doua parte a vieţii când tata a fost nevoit să se angajeze la oraş că nu mai făceau faţă cheltuielilor. 
  
Tata era mai aşezat, cumpănit, cu vorbă domoală, cu mâinile aspre şi faţa ridată înainte de vreme. Cred că aveam numai câteva luni, în orice caz nici nu apucasem să mă ridic pe propriile mele picioare când am făcut prima ispravă din viaţa mea. Mi s-a povestit cu lux de amănunte cum ieşise mama cu fuiorul de tors dar şi cu mine pe malul şanţului unde se adunau cumetrele la o vorbă, fiecare cu lucrul ei. O mişcare neprevăzută şi am căzut din poalele mamei peste vecina de alături, dar cu ochiul în fusul acesteia. 
  
S-au ridicat femeile speriate, au încercat să mă oprească din plâns şi apoi s-a dus fiecare la casa ei. 
  
Mama a observat apoi că tot duceam mânuţa la ochiul drept scărpinându-mă dar nu şi-a dat seama de ce. Mă' cutăriţo, nu cumva s-a rupt, Doamne fereşte, fusul şi a rămas ceva în ochiul copilului? Nu, Anico, vino să vezi că fusul e întreg. Nu ştiu de ce se scarpină copilul tău la ochi mereu. 
  
Pentru ca peste numai câteva săptămâni unul din verii mei mai mari, m-a luat în braţe, a văzut cum stau lucrurile, a strâns, a stors, am icnit, dar şi vârful rupt al fusului care făcuse puroi, a ţâşnit afară ca un intrus mizerabil şi de neluat în seamă. 
  
Şcoala, biserica, primăria, jandarmeria, două prăvălii în locul cărora a apărut mai târziu cooperativa, două hanuri, brutărie, două potcovării, o fierărie, o filială bancară, cizmari, croitori, dulgheri, zidari, căminul cultural, biblioteca şi meşterul Balaban care monta în fiecare an de Paşte o comedie cu lanţuri şi un stâlp pentru încercarea puterii, cam acestea erau instituţiile şi protagoniştii lor, aşa cum le-am cunoscut eu. 
  
Eram mic de tot, să fi avut numai câţiva anişori când, într-una din zile am trecut gardul la vecina Safta şi înainte să mă dumiresc eu ce se întâmplă cu mine, o cloşcă aflată prin apropiere, punând în seama mea toate intenţiile agresive ale lumii înconjurătoare, a sărit cu vehemenţă să-şi apere puişorii pândiţi de un pericol imaginar. Ştiu numai că am ţipat până când a venit mama să mă scoată din ghearele ei nemiloase. 
  
Când m-am făcut ceva mai mare, mă trimiteau părinţii fie cu Joiana la păscut, fie să adun burean pentru hrana ei de seară, fie să o duc dimineaţa la izlazul comunal pentru păscut, mă luau cu ei la muncă pe câmp, la cules de porumb, la tăiat coceni, sarcina mea fiind în principal să nu mă mişc de lângă haine şi traista cu mâncare. Mai bine să stau acolo degeaba dar în ochii lor, decât acasă, departe de ei, de teamă să nu mi se întâmple ceva neprevăzut. Culesul avea loc toamna târziu, după căderea brumii şi la plecare trebuia să ne îmbrăcăm gros de tot. 
  
Asemenea la secerat de grâu: îşi legau leliţele colţul zuvelcilor la brâu să nu le incomodeze, luau secerele în mâini, prindeau cu hărnicie spicele cu mâna stângă, se aplecau şi tăiau grâul de la rădăcină, până când dădeau gata snopul. Şi mai departe clădeau câte o claie dintr-un număr aproape mereu acelaşi de snopi. 
  
Curtea casei părinteşti era destul de mare, mai ales după ce tata cumpărase de la vecina o fâştoacă, lărgind aria mea de joacă. 
  
În anii imediat după război, ne plăcea să căutăm gloanţe care zăceau cu duiumul pe câmp şi asistam plin de neastâmpăr la trasul lor de către cei mai mari. 
  
Aveam în curte o pompă de apă şi când era demontată pentru reparaţii, găurile pentru şuruburi ale flanşei parcă erau făcute pe măsura acestora, gulerul lor oprindu-se pe marginea ei. Venea atunci nenea Gică, un văr mai mare de-al meu, bătea un cui într-un lemn, fixa cuiul în rotundul de percutat, ţinea lemnul cu o mână, iar cu cealaltă lovea cât putea de tare cu ciocanul, bucurându-ne de bubuitul care urma unei lovituri bine aplicate. 
  
Nimeni nu s-a gândit vreodată că plumbul putea să ricoşeze din cauza pietrelor aşezate în jurul pompei, oricăruia dintre noi putându-i-se întâmpla ce era mai rău. M-a chemat o dată la gârlă un copil de seama mea, Sandu al lui Budină, am trecut podul şi mi-a arătat ce armă găsise el şi de care era tare mândru. Când stau acum şi mă gândesc, mare noroc am avut amândoi, era vorba de un automat pe care îl ţăcănea întruna, noroc că nu era încărcat! 
  
De teamă să nu mâncăm bătaie de la părinţi dacă-l duceam acasă, l-am ascuns în primul tufiş, ţin minte ca acuma, iar pe poteca pe care ne aflam, am pus un bolovan mare ca semn. Primul om care a trecut pe acolo, cred că şi-a dat seama de aceasta, nu i-a trebuit decât să se aplece, să ridice arma şi să plece cu ea, că la întoarcere nu mam mai găsit nimic în tufişul nostru. Nu strică una ca asta la casa omului şi-o fi zis el, cam aşa gândeau oamenii în timp de război. 
  
Mama se ducea în timpul verii foarte des la pădure împreună cu mai multe vecine strângând lemne mai subţiri, mai groase, rămase în urma tăierilor, ca să avem iarna cu ce face focul. O însoţeam deşi nu puteam să îi fiu de nici un ajutor. O vedeam cum pune lemn lângă lemn, unele petrecute şi lega crosnia în mai multe locuri, pe urmă o ridica în picioare după care şi-o aşeza pe creştetul capului şi porneau toate legănându-se spre sat şi oprindu-se din loc în loc pentru odihnă. Eu îmi vedeam de joaca, de ţopăiala mea dar cât de greu trebuie să le fi fost lor tuturor. 
  
În zilele în care părinţii mă lăsau totuşi acasă, mă zbenguiam cu alţi copii, jucându-ne cum ne cădea mai uşor la îndemână. 
  
La purcea lua fiecare câtre un toiag pe măsura sa, făceam câte o gropiţă pe marginea unui cerc imaginar, bibă îi ziceam noi, prin tragere la sorţi unul dintre noi devenea porcar şi el îşi avea biba în centru, alegeam o piatră mai acătării, purceaua, pe care porcarul se voia să o aducă la biba sa, iar noi ceilalţi îl împiedecam, regula de fier fiind ca la orice atingere a purcelei, trebuia imediat să duci toiagul la biba proprie, iar dacă porcarul făcea asta înaintea ta, trebua să îi iei locul. 
  
Dacă porcarul reuşea să-şi ducă purceaua acasă, avea loc o rapidă schimbare de locuri şi cine rămânea afară din joc, lua fără nici un chef, locul de neinvidiat al porcarului. 
  
La cicirâde, aşezam trei patru pietre mari una peste alta, cel pe care cădea beleaua era de pază, îşi punea piatra lui alături, ceilalţi aruncau câte o piatră de la cinci-şase metri, încercând să dărâme cicirâdele. Dacă reuşea, pietrele la loc una peste alta şi prinde-l pe cel care făcuse isprava, îşi luase piatra şi fugea să mai arunce o dată. Dacă aveai ghinionul să loveşti piatra singulară, luai de bunăvoie şi fără pic de entuziasm, locul păzitorului. 
  
Ne mai jucam de-a v-aţi ascunselea, noi îi spuneam mija, ţurca sau glia mică, glia mare pe echipe de câte patru, mai ales băietanii care se întâlneau cu vitele la păscut, capra care în alte părţi se mai numeşte şi lapte gros, jocuri „inteligente” de genul bâza sau fripta în care puteai să mănânci bătaie să te usture palmele două săptămâni, fără să-l prinzi pe făptaş dacă era iute de mână, şotronul sau altele şi mai năroade ca: zi peşte – peşte; lipeşte – lipeşte şi te pomeneai cu o palmă zdravănă peste obraz: de ce dai mă'? N-ai zis tu: lipeşte? Aşa că fără supărare – toate astea făceau parte din arsenalul nostru instructiv: petreceţi-vă timpul liber cât mai agreabil!  
  
Aducea cineva de acasă o minge făcută din câlţi şi legată cu sfoară şi nu ne mai trebuia nimic altceva. O morfoleam prin praf până când ajungea să semene cu o pisică moartă şi ne întreceam care marcă mai multe goluri în poarta cealaltă. 
  
E greu pentru copiii de astăzi care navighează pe internet să înţeleagă că generaţia noastră de atunci nu avea altceva la dispoziţie. 
  
Părinţii erau ocupaţi cu alergătura pentru bucata de pâine care trebuia pusă seara pe masă iar copiii rămâneau în plata Domnului.  
  
Cine avea mai mulţi copii şi nu-i putea hrăni, îi lua un gospodar mai înstărit, de suflet şi aceştia slugăreau pentru haine şi mâncare până le venea timpul să plece în armată sau să se mărite dacă era vorba de fete. 
  
În timpul foametei veneau din Moldova grupuri de tineri, băieţi şi fete care se ofereau să muncească numai pentru mâncare. 
  
Şi nimeni nu se gândea atunci să blocheze şoseaua naţională, până când avea să trimită guvernul alimente şi apă minerală pentru săraci. 
  
Nimeni nu-i întreba pe gospodari dacă mai au sau nu puteresă-şi lucreze pământul, ori dacă au cu ce să iasă din iarnă. 
  
La început tata a lucrat la SAR Telefoane Bucureşti iar mai târziu s-a angajat ca paznic pe şantierul Casei Scânteii de unde, când venea acasă ne aducea şi nouă pâine neagră de doi lei, de care îmi amintesc că era foarte gustoasă. 
  
Oamenii găseau la cooperativă cafea Franck, destul de ieftină, făcută cred dintr-un amestec de orz prăjit şi nu mai ştiu ce, fie poate numai din orz, toată lumea o ştia de Francafea, iar cine avea o vacă în curte o îngrijea ca pe ochii din cap fiindcă ea putea să ţină o casă întreagă la nevoie. 
  
Seara, tata îmi umplea inima de bucurie când îl auzeam spunând: Eu mă culc cu ăsta micu' că e cald ca o sobiţă. 
  
Crescusem mai măricel, o cloşcă de-a noastră rămăsese numai cu un puişor, a călcat-o cocoşul şi ea l-a părăsit ciugulindu-l chiar, deşi câteva minute mai înainte nu ştia cum să aibă mai mare grijă de el. 
  
Mi s-a făcut milă văzându-l cum piuie după o găină care-i era acum străină. L-am prins, l-am hrănit, l-am alintat, se lipea de obrazul meu şi simţindu-se ocrotit, tăcea chitic. 
  
Dar nici prea multă dragoste şi nici dorinţa de a aface un bine cuiva cu orice preţ nu e bună, fiindcă seara m-am culcat cu el în sân, numai că în timpul nopţii l-am strivit în somn şi l-am găsit dimineaţa mort. Săracul puiuţ! 
  
Când mă durea vreun dinte, semn că trebuia schimbat, răbdam cu stoicism să-mi lege cineva o aţă de el şi odată ce începuse să se mişte, nu mă lăsam până nu-i veneam de hac. 
  
Sau legam celălalt capăt al aţei de clanţa uşii, închideam ochii şi deschideam brusc uşa. Vedeam stele verzi dar în clipa următoare şi dintele se legăna insignifiant şi neputincios în faţa mea. 
  
Apoi fugeam în curte şi-l aruncam peste casă zicând cu năduf: „Na cioară un dinte de os şi dă-mi tu, unul de oţel!” după care aşteptam să crească, celălalt în locul lui. 
  
Când n-aveam cu cine mă juca, îmi confecţionasem o pereche de catalige sau picioroange şi aram cu ele bătătura de la un cap la altul, strigând la câte-un cunoscut care se întâmpla să treacă atunci pe drum: Ia uite ce mare am crescut eu! 
  
Unul din verii mei mai mari îmi arătase cum se face un cadran solar pe care urmăream, atâta timp cât se afla în soare, cât este ora. 
  
Fratele meu care era cu unsprezece ani mai mare, începuse să lucreze la o fabrică de cherestea Trafag din Bucureşti şi de bine de rău, reuşeam să o scoatem la cap. 
  
Ca să macine, oamenii se duceau la moara lui Tite la Becheneşti pentru mălai şi la moara lui Şireanu pentru făină. La moara lui Tite am văzut prima şi ultima oară de fapt, două pietre mari de moară, de mărimea unui cauciuc de camion, aşezate una peste cealaltă. 
  
Prima era fixă iar cea de a doua era pusă în mişcare printr-un excentric iar boabele de porumb curgeau prin mijlocul primei şi dansul lor de sute de chilograme, ne asigura nouă mălaiul pentru mămăliga de fiecare zi. Cred că motorul era destul de vechi că lua foc foarte des, şi atunci focul se vedea de la noi din sat, mai ales noaptea. 
  
La moara lui Şireanu, lucrurile păreau mai bine puse la punct, ţin minte ca acum motorul uriaş pe care scria cu litere mari în relief: Schulzer Frères 1908 şi acesta mai funcţiona încă prin anii cincizeci şi... 
  
Din timp în timp poposea în sat o caravană cinematografică din care se descărcau sumedenie de aparate, pornea cineva un motor care bâzâia tot timpul, se monta un ecran pe peretele prăvăliei lui Vasile Boroi, se aduna lumea ca la bâlci şi rulau mai multe jurnale agricole îndemnând ţăranii la colectivizare sau câte un film rusesc, eu îmi amintesc numai de submarinul PK 8. Dar şi altele de război pe care nu le mai ţin minte. 
  
Apăruseră primele radioreceptoare cu galenă şi detectoare de cuarţ, îmi luaseră şi mie părinţii o pereche de căşti, Ionică al lui Boloată urcase o antenă lungă de tot de pe casă până în vârful nucului şi ascultam ore întregi, deşi durata de emisie nu acoperea ca acum tot timpul zilei, acaparându-i pe cei mai expuşi dintre noi. 
  
Apoi au început să asfalteze drumurile principale, s-a introldus curentul electric, radioficarea, aproape fiecare casă avea acum un difuzor care transmitea muzică populară şi îndemnuri la munca înfrăţită pe ogoare. 
  
Ţin minte că la vârsta de şapte ani, m-au dat părinţii la şcoală dar nu ştiu cum se face că mâncând o papară de la cei mai mari ca mine, am venit acasă plângând iar tata vorbind cu mama - parcă-l aud şi acum: Hai să dăm copilul la şcoală la anul, uită-te la el cât e de mic săracul! - atâta mi-a trebuit că am început să plâng cât mai convingător cu putinţă şi lacrimile mele de crocodil au înmuiat inima părinţilor. Aşa se face că am mai beneficiat de prelungirea copilăriei cu o gratificaţie de un an. 
  
În clasa întâia, aveam tăbliţe de ardezie, condei, burete de cârpă şi ceva mai târziu am trecut la scrisul cu cerneală. Nu ştiu cât costa atunci o sticluţă cu cerneală dar intrase în noi o febră de a face cerneală în casă din te miri ce şi fiecare se lăuda la şcoală cu ultima lui inovaţie. 
  
Eu am încercat cu chinoroz, cărămidă pisată şi vopsea de ouă dar cel mai bun rămânea vârful de creion chimic dizolvat în apă caldă. Am încercat să scriu şi cu pană de gâscă pe care, după ce o umpleam cu cerneală, îi puneam un beţişor să nu curgă toată dintr-odată dar de fiecare dată mă murdăream de cerneală pe mâini. 
  
În ce priveşte peniţele, aflasem de la un altul cum poţi să confecţionezi un stilou ad-hoc, că de cele adevărate încă nu se pomenise pe la noi atunci 
  
Făcusem rost de sârmă subţire de aramă, din acelea bune pentru siguranţele electrice, pe care o înfăşuram în jurul peniţelor pe care le aducea cineva de la Bilciureşti că la noi lipseau, mai mult spre toc, mai puţin spre vârf şi era destul să înmoi o singură dată în cerneală, că puteai să scrii mai mult de o pagină. 
  
Când m-am făcut ceva mai mare, îmi aducea tata de la Bucureşti, din târgul de vechituri „Taica Lazăr” stilouri adevărate de care eu eram tare mândru, ieşeam să le arăt copiilor lăudându-mă, dar de fiecare dată mă întorceam acasă fără ele. Tare rău mi-a părut mai ales de unul din ele care, avea o peniţă de sticlă, brăzdată spre vârf de o serie de şanţuri minuscule pentru scurgerea cernelii şi pe care l-am pierdut jucându-mă pe uliţă cu el. 
  
Şcoala elementară avea numai două săli de clasă la început şi era ţinută de familia Niţescu, soţ şi soţie, care educaseră înaintea mea, multe generaţii de elevi. 
  
La şcolă se străduia domnu' învăţător cu noi toţi să deprindem buchisitul slovelor, ne învăţa să compunem propoziţii mai scurte, să citim cu intonaţie. Şi când avea ceva treabă pe la cancelarie, ne punea să scrim atâtea propoziţii în caietele noastre, din care prima era obligatoriu: vaca mugeşte urmată invariabil de: porcul guiţă. 
  
- Vaca nu mugeşte mă', ci muge. 
  
- A mea mugeşte domnule! 
  
- Porcul tău guiţă mă' Năîtăfleaţă? 
  
- Aoleu, ce guiţă dom'le! 
  
- Dă-i mă' să mănânce să nu mai guiţe. 
  
N-aveam voie să facem propoziţii cu catedra şi piedestalul, unde am fi dat greş fiecare dintre noi. 
  
La ar'metică ni s-a părut mai greu să deprindem cele patru operaţii dar ne-am obişnuit repede. 
  
- Cât fac mă' trei plus cinci? 
  
La care noi nu răspundeam decât cu: trei şi cu cinci, face opt. Da' cinci plus trei? Socoteam din nou pe degete şi răspundeam net: cinci şi cu trei face opt. 
  
Şi-cu în sus, şi-cu în jos, că ajunsesem să-l exasperăm, mai ales la tablă când nu ţineam creta bine şi scârţâia de mama focului. 
  
Ne-am deprins apoi şi cu tabla înmulţirii, cu primele poezii, mai greu a fost când ni s-a cerut să povestim cu cuvintele noastre ceva din carte. Ni se părea mult mai uşor să învăţăm pe dinafară şi să debităm totul pe nerăsuflate. De ce să mai fie nevoie de cuvintele noastre când puteam să le luăm pe cele din carte? 
  
La dictare: Moşneagul se dusese acasă, mai mulţi elevi au scris Moş Neagul se dusese acasă şi erau tare contrariaţi când li s-a atras atenţia că nu este bine. 
  
În materie de poezii, citeam şi învăţam cu uşurinţă, îmi plăcea să recit, la serbări aveam întotdeauna poezii lungi că la un moment dat, în timp ce se pregătea o serbare, Cornel, unul mai mic ca mine, ţinea în mână o bucată de ziar cu poezia dată lui, i-am cerut să-mi arate şi mie dar m-a refuzat categoric: Ce, vrei să o înveţi şi s-o spui tu în locul mneu?! 
  
M-am mirat pentru că nimeni nu ar fi fost în stare să înveţe o poezie la vedere şi l-am lăsat în pace. 
  
Grădina şcolii avea câteva brazde pe care noi le săpam, le îngrijeam: mazăre, fasole, bob, dar de cules nu am apucat niciodată să culegem ceva. 
  
Lecţiile nu mi se păreau grele, cred că mai degrabă prindeam din zbor lucrurile esenţiale dar mai citeam şi acasă, de regulă luam note bune şi cu toate astea domnul Niţescu m-a pedepsit o dată pentru nu ştiu ce năzbâtie să iau banca în braţe, nu ştiam cum se face asta, m-a scos în faţa băncii, m-a aplecat peste ea întinzându-mi mâinile si silindu-mă să mă apuc de picioarele ei, de parcă ar fi trebuit s-o scot din ţâţâni şi mi-a ars câteva la spate cu nuiaua scuturându-mi bine de tot pantalonii de praf. 
  
În clasa a patra trebuia să învăţăm şi ruseşte, materie pentru care ne-a venit doamna Natalia Şireanu. Apoi a luat naştere şi ciclul doi până la a şaptea. La limba română domnişoara Ana Vlăsceanu m-a simpatizat chiar de la început şi-mi împrumuta cărţi din biblioteca proprie să citesc, din care acum îmi amintesc numai de Cuore. 
  
Şi cu toate acestea când m-a prins mâzgălind cu creta pe spatele unui coleg, m-a pedepsit să-i aduc la lecţia următoare caietul cu de o sută de ori propoziţia: Nu mai scriu cu creta pe spatele colegilor mei. Şi ca să-mi fac pedeapsa mai uşoară, scriam o dată textul punitiv, după care puneam ghilimele până în josul paginii. 
  
În recreaţii eram gălăgioşi, când se suna de ieşire, se declanşa aproape instantaneu un vacarm ca la năvălirea popoarelor migratoare şi care nu se domolea până când ultimii mohicani nu ajungeau în curtea şcolii. 
  
Într-una din zile la nu ştiu ce ciondăneală, unul din copii, al lui Petre Ciocea a luat o piatră şi mi-a dat cu ea în cap. Ţin minte că s-a mişcat pământul, întâi ridicându-se şi apoi coborând odată cu mine. Mă lovise deasupra tâmplei stângi dar mulţumesc lui Dumnezeu că lovitura a rămas fără urmări, deşi putea să-mi fie chiar fatală. A curs ceva sânge, pielea crăpată s-a prins la loc, fără nici o dezinfectare sau intervenţie chirurgicală. 
  
Astăzi când stau şi mă gândesc, îmi dau seama că de multe ori m-am aflat la un pas de moarte, pe muche de cuţit cum se spune, dar de fiecare dată îngerul meu păzitor, m-a tras înapoi salvându-mă. 
  
Altă dată nu mai ştiu ce greutate mi-a căzut pe picior că mai tărziu, una din unghii s-a desprins şi a căzut toată. Rămăsese locul acoperit cu sânge, ţin minte ca acum, fără să mă fi sfătuit cineva dar şi fără să mă vadă cineva, am presărat ţărână şi unghia a crescut la loc. 
  
Poate şi inconştienţa, poate şi lipsa unei educaţii medicale elementare, dar şi faptul că oamenii erau în general mai sănătoşi şi mai rezistenţi, hrana provenea aproape în întregime din grădina sau ogorul propriu, fără nici un fel de prelucrare indusntrială sau adaos de chimicale, ne făceau să trecem cu bine aceste încercări de care toţi am avut parte. 
  
Iar astăzi dacă mă zgârii undeva, alerg imediat să pun spirt care, între noi fie vorba nu mai este bun de nimic atât e de slab sau eventual ţuică dacă am la îndemână, pentru dezinfectare. Tot eu care în copilărie puneam ţărână peste rănile mele deschise. 
  
Eram încă mic de tot când am auzit o poveste petrecută de curând şi care făcuse vâlvă. Plecase un şofer cu camionul să ia un mort de la spital, ploua mocăneşte, pe drum l-a oprit cineva cu: ia-mă nene şi pe mine până la Ploieşti, bine urcă sus dar vezi că în camion e un coşciug, să nu te sperii, că e gol, merg să iau un mort de la spital, bine, nu mă sperii şi a plecat mai departe. 
  
Peste câtva timp alt călător murat până la oase: ia-mă şi pe mine până la oraş, plătesc, bine urcă sus, fără să-i mai explice că acolo era un sicriu gol şi încă un călător, doar avea să-l vadă, nu? 
  
Ceea ce nu ştia însă şoferul, este că primul, văzând sicriul gol, se adăpostise înăuntru. Pe drum părându-i-se că nu mai aude picăturile de ploaie, a ridicat capacul, cel de al doilea a crezut că are de a face cu vreun mort care n-a murit definitiv, s-a pierdut cu firea, a sărit din camion şi a murit şi el. 
  
Când a venit timpul să plece militar fratele meu, rămăsesem singurul pui de bărbat în casă, mă simţeam şi eu cu mai multă greutate, primeam scrisorile, redactam răspunsurile şi le duceam la poştă şi chiar vecinii mă chemau adesea pentru alte servicii asemănătoare. 
  
Într-una din zile, pe izlazul comunal au avut loc nişte exerciţii aviatice, salturi cu paraşuta la punct fix, pe care le efectuau militarii veniţi probabil de la aeroportul din Strejnic. Avioanele nici nu au încercat să aterizeze, fie să nu ne sperie vitele, fie de teamă că o păşune nu seamănă nici pe departe cu pista unui aerodrom. S-a întâmplat că unul din soldaţi a pierdut în zbor un port-hart şi atunci am fost chemaţi şi noi cei care căscam gura la ce se întâmplă şi ne-am dat mare importanţă când am fost rugaţi să căutăm împreună cu un instructor port-hartul cu pricina pe la marginea izlazului şi prin zăvoiul din apropiere. 
  
Nu mai avea importanţă că ne zgâriem în tufişurile de cătină, nu mai avea importanţă că ne înţepau mărăcinii, cei mai mulţi dintre noi fiind desculţi, nu mai avea importanţă că părinţii ne credeau stând acasă cuminţi, dar ni se ceruse ajutorul la fel ca unor oameni mari. 
  
Şi eram tare mândri de asta. Numai că aşa cum se zice, aman bre, ioc port-hartul! În cursul serii, soldaţii s-au îmbarcat într-o maşină şi s-au dus să-şi vadă mai departe de treburile lor. 
  
În cadrul unei campanii de îngrijire a sănătăţii, câţiva ani la rând s-a distribuit în şcoli untură de peşte şi fiecare din noi trebuia să vină cu o bucată de morcov de acasă, înghiţeam o lingură de untură de peşte şi mai departe ronţa-ronţa cât puteam de repede să nu ne prindă greaţa, că era grasă şi uleioasă. 
  
La răstimpuri ni se făceau diferite injecţii şi cadrele medicale erau în stare să ne spună şi poveşti, numai să nu ne apuce plânsul: uite la băieţelul ce curajos este, nici nu plânge, nu-i aşa că nu te doare deloc? Altul la rând. 
  
Noi ne temeam mai mult de seringa aceea cu ace multe şi mici cu care trebuia să ne înţepe pe fiecare în pulpă. Dar toate, toate au trecut de parcă văd un film în care este vorba de altcineva. 
  
Cred că eram prin clasa a cincea când unul din tinerii învăţători, domnul Călin din Bilciureşti, a venit la şcoală cu o motoretă nouă-nouţă. De fapt o bicicletă având roţile puţin mai groase pe care se montase un motoraş nou-nouţ şi care sforăia monoton. 
  
Şi cum căscam noi ochii plini de admiraţie, nu ştiu cum face domnul Călin că se fâstâceşte, nu mai ştie pe ce să apese, îi venea să strige: opreşte-te fă' că am ajuns! Şi nu poate să mai oprească, ţine drumul drept spre Suseni, noi dăm alarma în tot satul şi iese lumea ca la urs. 
  
- Ce e, ce e? Don Călin, don Călin nu poate să mai oprească motoreta. Încotro s-a dus? La Suseni. Hai că venim şi noi să vedem. 
  
Şi la întoarcere, ditamai grămada de gură cască îl întâmpină pe don Călin cu aplauze şi încurajări de tot felul, se deschide un culoiar de onoare, arcul de triumf mai lipsea şi coroanele de flori. Don Călin ţine drumul drept spre Becheneşti şi dus a fost! 
  
Cine ştie pe unde o mai fi călătorind şi astăzi domnul Călin, aşteptând să i se termine benzina şi să vină la şcoală! 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Caseta cu amintiri I / Ion Untaru : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 314, Anul I, 10 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ion Untaru : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ion Untaru
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!