Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Vavila Popovici         Publicat în: Ediţia nr. 434 din 09 martie 2012        Toate Articolele Autorului

 BINELE ŞI RĂUL
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Eu cred că omul e făcut de Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el.” 
  
Petre Ţuţea 
  
La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele şi Răul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este să pui în armonie răul cu binele ... şi totuşi, în lumea asta ele se găsesc laolaltă ... şi această îmbinare produce durere şi fericire”, cunoscând că binele şi răul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament şi convinsă fiind, din experienţa vieţii de până atunci, că binele care aduce folos şi răul - opus binelui - există în viaţa noastră ca principii antagonice. Mai târziu mi-am dat seama că ele coexistând, nu ar trebui să fie într-un permanent conflict deoarece principiul bun n-ar mai fi perfect bun dacă s-ar preta la o continuă luptă, iar un principiu rău care să lupte şi unul bun care să nu lupte ar duce la distrugerea binelui. Problema grea ar fi punerea lor în armonie, pentru a nu fi percepute ca un sunet strident pentru urechea noastră. 
  
Din povestea cu Adam şi Eva în Grădina Edenului ştim că Dumnezeu a poruncit omului: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:16). Am citit mai multe interpretări despre pomii raiului şi am făcut cunoştinţă cu concluziile logice ale Sfântului Maxim. Cei doi pomi reprezintă două căi diferite ale dezvoltării umane, amândouă căile fiind destinate omului. Dumnezeu, inter zicând omului să mănânce din pomul cunoaşterii, ar fi dorit să amâne contemplarea lumii create şi văzute, punând înaintea omului alternati va: cunoaşterea Lui - Cauza omului fiind - prin reflecţie intelectuală şi practică asupra lui însuşi (probabil ca purtător al chipului lui Dumnezeu), cale care ar fi dus „la nepătimire şi neschimbabilitate, întărită în nemurire prin har, şi în final la îndumnezeire.”Atunci, omul asemănător şi unit cu Dumnezeu ar fi fost pregătit să contemple lumea văzută. Dar omul a fost ispitit (îndemnat la păcat), a greşit, nu a ascultat porunca şi „a căzut în labirintul simţurilor. Pomul vieţii, care tre buia să ocrotească nemurirea omului prin har, a fost respins în favoarea po mului cunoaşterii, devenit atunci pom dătător de bine şi de rău.” Dar de ce există astăzi în lume atât de mult rău? 
  
Când auzim că o mamă şi-a ucis copilul, iar în data de 5 martie a acestui an, un poliţist a intrat înarmat într-un coafor din centrul capitalei împuşcându-şi soţia din gelozie, (victimele fiind 8 persoane, două ucise şi alte şase rănite), ne cutremurăm! Păcatul uciderii este identificat cu Răul moral, înfăţişându-se ca o răsturnare de valori ce au fost încadrate într-o ordine ierarhică de însuşi Dumnezeu. „Răul e pur şi simplu absenţa lui Dumnezeu”, spunea şi Albert Einstein. Şi mai susţin unii oameni că fiecare individ are dreptul să definească binele pentru sine ... Iată unde se poate ajunge cu această judecată! Biblia ne spune că omul este creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa şi e dependent de Creator atât în ceea ce priveşte fiinţa sa, cât şi în ceea ce priveşte activităţile sale. În acest fel, omul nu-şi poate fi propriul său legiuitor moral şi nici creatorul orânduirii morale. Alţii nu-şi bat capul să definească binele, susţinând că ei ştiu ce este răul şi le este de ajuns. Oamenii nu vor, în general, să accepte că nu noi am definit binele, ci Altcineva a definit binele pentru noi, că nimeni nu poate cunoaşte binele cu adevărat, dacă nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, dacă nu cunoaşte legile Sale! Relaţia corectă cu binele, implică relaţia corectă cu Dumnezeu! O mai avem?  
  
Legea morală este tocmai expresia voinţei lui Dumnezeu - Creatorul, pentru realizarea binelui; ea este dată omului din fire, deci firescul omului este calea de a urma binele. Păcatul se săvârşeşte prin voia liberă a omului. Însuşi Jean Jacques Rousseau afirma că omul se naşte bun punând toată responsabilitatea înrăutăţirii stării omului pe mediu, societate, educaţie precară. Omul cât trăieşte învaţă şi este învăţat. Lui i s-a dăruit şi conştiinţa morală - glasul lui Dumnezeu în sufletul omului - glas care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui şi răului, adică regula conştiinţei", ea fiind judecătorul veşnic treaz şi aspru. Conştiinţa morală poate fi adormită prin nepăsarea omului, întunecată prin păcat, dar nu poate fi nimicită niciodată, fiindcă ea este de la Dumnezeu. Dar omul poate hotărî pentru o faptă bună sau una rea, aceasta fiindcă are voia liberă (liberul arbitru), acea putere sufletească chiar de la creare, şi care poate influenţa comportamentul. Libertatea aceasta este şi ea un dar cu care este înzestrat omul, el putând deveni stăpânul faptelor sale, apelând la cunoaştere, judecată şi discernământ. Faptele bune sau morale sunt faptele săvârşite în cunoştinţă de cauză şi voie liberă şi care sunt după făcute după voia lui Dumnezeu, arătată prin legile Sale, iar cele rele, imorale sau păcate, sunt acelea care nu sunt săvârşite după voia Lui. Oare, voia liberă, această libertate oferită omului, nu poate fi o modalitate de perfecţionare morală? Nu învăţăm de atâtea ori din greşeli? De ce ni se cere a nu repeta greşelile? Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor ... "(Învăţături 7). Uneori, însă, este prea târziu, omul distrugându-şi viaţa prin săvârşirea răului. 
  
Binele poate fi definit ca sumă a iubirii, puterii, inteligenţei, frumuseţii, bunătăţii, gentileţii. Omul trebuie să respingă răul, să se cureţe de patimi, să capete deprindere în săvârşirea faptelor bune, să fugă de ispite. Iisus ne-a învăţat cum să ne rugăm Dumnezeului nostru: „ ... şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”. A acţionat discernământul în cazul acestor crime? 
  
De la primii filozofi greci etica n-a însemnat decât unul şi acelaşi lucru: „studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rău în această parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai puţin, responsabil în mod personal”. Filozofii antici aveau opere care constituiau adevărate izvoare de înţelepciune. Socrate spunea că „Suprema înţelepciune este a distinge binele de rău”. Cunoaşterea căilor virtuţii la Socrate şi la alţi filozofi antici a fost posibilă prin iubirea de înţelepciune ( philein – a iubi, sophia – înţelepciune) şi lumina avută în sufletele lor. Toţi au avut ceva „extraordinar, romantic, quijotesc, nebunesc ... ”, toţi au fost preocupaţi de soarta omenirii, fiindcă neliniştea majoră a spiritului îl scoate pe om din mediocritate şi îl înalţă. 
  
Morala creştină are câteva puncte de convergenţă cu etica filozofică. Ambele au în comun faptul că în preocupările şi observaţiile lor se află omul şi manifestările sale morale. Etica filozofică propune ca scop al vieţii omului fericirea pe care o obţine aici pe pământ, firea decăzută a omului refăcându-se numai prin mijloace umane. Morala creştină are tot fericirea ca scop al vieţii omului, desăvârşirea însă, sfinţenia, dobândirea mântuirii în sensul adevărat al cuvântului începe aici pe pământ, este un proces îndelungat şi se continuă în viaţa de dincolo. Atât morala creştină cât şi etica filozofică cer săvârşirea binelui şi evitarea răului. Binele este de foarte multe ori în legătură cu adevărul şi frumosul. Platon spunea că principiul existenţei, al adevărului şi al frumosului este însuşi „binele”. Frumosul devenise idealul de prim ordin al elinilor; frumuseţea şi în aceeaşi măsură bunătatea - virtuţi majore - au fost şi rămân pe mai departe atributele fiinţelor superioare. Filozofii antici au căutat şi au cunoscut căile virtuţii, dar le-a lipsit cea mai mare virtute: iubirea. Morala creştină însă, pune accent pe sufletul omului, de aceea virtuţile culminează în iubire. Fericitul Augustin considera că Dumnezeu este frumuseţea supremă şi creatorul de frumuseţi. Dacă privim icoanele, lucrările marilor pictori executate de-a lungul secolelor, din chipul lui Dumnezeu şi al tuturor sfinţilor iradiază o lumină deosebită, fiindcă: „Dumnezeu este Iubire!” Iubirea este izvorul existenţei noastre, este fluidul de care nu ne putem dispensa. Mircea Eliade scria în „Încercarea labirintului” că numai prin iubire putem suporta răul din jurul nostru.  
  
Binele şi răul, Sacrul şi profanul, viaţa religioasă şi cea laică se opun şi coexistă în cadrul culturii şi spiritualităţii umane. Omul religios este acela care crede în originea sacră a lumii şi a vieţii, nu doreşte distrugerea vieţii ci evoluţia ei, cu ajutorul Binelui. Renunţând la sacru, la religie, omul modern îşi asumă, voit sau inconştient, o existenţă tragică.  
  
Filozoful francez Alfred Fouillee (1838-1912) considera că triumful binelui moral se află totuşi în mâinile noastre. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
BINELE ŞI RĂUL / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 434, Anul II, 09 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!