Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   



 AURUL DIN POEZIA LUI NICOLAE LABIŞ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Poetul înţelege natura mai bine decât savantul.” - Novalis 
  
Creaţia poetului Nicolae Labiş, destul de extinsă având în vedere anii vieţii lui, este astăzi prea puţin cunoscută. „Buzduganul generaţiei şaizeciste”, cum l-a numit criticul Eugen Simion, s-a născut la 2 decembrie 1935, în comuna Mălini (ce nume frumos!) din judeţul Suceava, cu „Pădurile de pini, de zadă şi tisă, cu cerbi, căprioare, râşi, cocoşi de munte şi alte aripate, cu furtuni şi încremeniri ... ”, după cum nota scriitorul argeşean Vladimir Streinu. Fiul învăţătorilor Eugen şi Ana-Profira, Nicolae Labiş a început şcoala primară în clasa mamei sale, apoi, din cauza refugiului din timpul celui de al Doilea Război Mondial, a continuat şcoala într-o comună de lângă Câmpulung-Muscel, iar în 1945 s-a întors cu familia acasă.  
  
A debutat în literatură la vârsta de 15 ani, în ziarul Zori noi din Suceava, în timp ce frecventa liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, şi la 16 ani în Viaţa Românească din Bucureşti, după primirea unui premiu la Olimpiada de nivel naţional ţinută la Bucureşti, fiind remarcat de scriitorii vremii Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi. 
  
În ianuarie 1952 a fost luat din sânul familiei de către corifeii regimului şi transferat la liceul „Mihail Sadoveanu” din Iaşi, în deosebi pentru discuţii literare în spiritul vremii, iar la 15 septembrie 1952 a intrat la şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” din Bucureşti, şcoală organizată după model sovietic. Partidul avea nevoie de scriitori care să construiască o nouă literatură, comunistă şi revoluţionară. Printre profesorii lui de la Şcoala de Literatură au fost Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu şi Camil Petrescu. Acolo fiind, în inima aşa zisului oraş al construcţiei noii societăţi cu o nouă ideologie, adus în „Fabrica de scriitori”, inspirat numită de scriitorul piteştean Marin Ioniţă, fost şi el elev al acestei şcoli, trebuia să muncească în spiritul cerut şi curând, tânărul a îmbrăţişat pe deplin, dar pentru scurt timp, ideile regimului comunist de guvernământ, aducându-i laude într-un număr de poezii.  
  
În timpul celui de al doilea an de şcoală, el devenise chiar un lider de opinie şi o stea în cadrul unicului partid. În februarie 1953 însă, a fost acuzat de „abateri de la moralitatea şcolii şi disciplină”, în primăvara anului 1954 fiind propus pentru expulzare din Uniunea Tineretului Muncitor (UTM).  
  
Stela Covaci - soţia prietenului lui Labiş, mărturiseşte: „Tânărul Labiş, romantic revoluţionar, cum se spunea pe atunci, încercând să scrie în pas cu cerinţele epocii, a înţeles că îndrumarea falsă şi restricţiile care i se impuneau nu pot fi admise”.  
  
Valorile perene ale literaturii române la care s-a raportat Labiş au fost Mihail Sadoveanu şi Mihai Eminescu, în încercarea de redefinire a propriei voci poetice. Admirându-l pe Sadoveanu, i-a făcut un frumos portret: „ E-n faţa mea, cu părul din flăcări de zăpadă, cu ochii plini de pâcle şi plini de-nseninări; o albă înflorire de vişini în livadă, minunea licăririi unei zări. Nu are nici o vârstă. În el sunt mii de oameni, şi-ntr-însul anii proaspeţi cu toţii s-au păstrat ... ”.  
  
În iunie 1954, deci la absolvirea şcolii, a fost angajat de către revista Contemporanul, apoi de Gazeta literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, însă renunţă după doar un semestru. Poemul său cel mai celebru, Moartea Căprioarei, apare în Viaţa Românească din acel an. 
  
Tot în acel an, de ziua lui, aflându-se singur într-un hotel, scrie poezia Am douăzeci de ani: „Am douăzeci de ani şi mă exprim. / Într-o odaie de hotel, spre seară / Stăm împreună cei ce ne iubim / Înfioraţi de iarna de afară. / De ce să mint, prietenii mei nu-s, / Dar vuiet la fereastră dă târcoale ... / Închipuirea-mi numai, v-a adus / Prieteni dragi, pe scaunele goale,/ Dau un ospăţ, am douăzeci de ani”. Avea dreptate filozoful Kierkegaard când spunea că poetul este „o fiinţă nefericită a cărei inimă este sfâşiată de suferinţe secrete, dar ale cărei buze sunt atât de ciudat alcătuite încât atunci când suspinele şi ţipetele le scapă, sună ca o muzică frumoasă”. 
  
Începând din primăvara anului1956, în Ungaria s-au produs evenimente importante. În anumite cercuri, în Uniunea Scriitorilor, dar şi in presă au început să apară critici din ce în ce mai vehemente la adresa Regimului, iar în toamna aceluiaşi an, populaţia Ungariei s-a răsculat împotriva regimului Comunist. Revoluţia, chiar dacă a fost înfrântă, a avut o importanţă deosebită pentru întregul mers al istoriei din această parte a lumii, culminând cu evenimentele din 1989, care au adus răsturnarea regimurilor comuniste din sud-estul Europei. În tot acest timp al anului 56, a avut loc trezirea completă a lui Labiş el dându-şi seama de adevărata situaţie a ţării, a întregului lagăr comunist. Întrucât Securitatea la noi era „mâna de fier” a partidului, împreună, partidul cu securitatea, au reuşit să ţină în frâu evenimentele din ţară. Labiş scrisese nişte poezii care au apărut în Ungaria, traduse în limba maghiară. Se spune că şi pe patul de moarte a fost întrebat cine îi tradusese poeziile şi cine le trecuse peste graniţă. Ce n-a ştiut Labiş, sau nu a vrut să ţină cont de faptul că „libertatea este primejdioasă şi a o trăi este la fel de dur pe cât este de ispititor”, după spusele scriitorul Albert Camus. 
  
Ecourile evoluţiei din Ungaria au fost auzite şi de studenţii din ţara noastră, de la Timişoara, Cluj, Bucureşti, Braşov şi Iaşi, ei solidarizându-se cu cei din Ungaria. Apăruseră foi volante şi inscripţii de solidaritate în anumite oraşe ale ţării, apoi s-a trecut la iniţierea unor adunări şi mitinguri, dintre care cel mai mare s-a organizat la Timişoara. Au fost arestaţi în ţară mii de studenţi, anchetaţi, unii şi condamnaţi. Oamenii puterii s-au folosit de acest prilej pentru a lichida pe toţi adversarii regimului, chiar dacă nu au avut legătură cu revoluţia din Ungaria. 
  
Tot Stela Covaci, una dintre puţinii martori care se mai află în viaţă, a dat multe amănunte în legătură cu moartea poetului şi a declarat: „Perfid şi cinic construită şi dusă la îndeplinire din ordine nescrise, nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completă. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durată nelimitată în seifurile care ascund secrete murdare « de interes naţional ». Să ucizi un viitor foarte mare poet al ţării, înzestrat cu daruri celeste, adăpându-se cu lăcomie din sevele pure ale acestui pământ, brusc dumerit asupra jugului, minciunii şi ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu şi mereu la suprafaţă şi, ca în basmele ezoterice, sângele tânăr cere izbăvirea”. 
  
De asemenea ziaristul şi apropiatul prieten până la moarte, Imre Portik, în memoriile sale postume, apărute abia în anul 2005, scrie: „Labiş a fost ales pentru a exemplifica urmările posibile ale nesupunerii”.  
  
În noaptea de 9-10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii a 21 de ani, Labiş s-a dus la restaurantul Capşa, apoi la restaurantul Victoria, a plecat să ia un tramvai pentru a se întâlni cu Maria Polevoi, o dansatoare în trupa Armatei pe care o întâlnise în acea seară şi despre care nu se ştie dacă nu a avut de jucat un rol în această „piesă”. Labiş a fost împins din spate de către o persoană, îmbrâncitura l-a proiectat pe grătarul dintre vagoane, a căzut cu capul pe caldarâm, măduva spinării i-a fost secţionată. Trupul fiindu-i paralizat, la spital mai era conştient, dar chirurgii nu l-au putut salva. Acolo, a şoptit un poem prietenului său Aurel Covaci, importantă mărturie a morţii sale: „Pasărea cu clonţ de rubin / S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. / Nu mai pot s-o mângâi. / M-a strivit, / Pasărea cu clonţ de rubin, / Iar mâine Puii păsării cu clonţ de rubin, / Ciugulind prin ţărână, / Vor găsi poate / Urmele poetului Nicolae Labiş / Care va rămâne o amintire frumoasă...” 
  
Despre acele zile de coşmar, vorbeşte sora lui Lae (aşa îi spuneau prietenii şi cei din familie) - Margareta Labiş: „Anunţat telegrafic, tata a venit imediat direct la spital şi timp de 11 zile şi-a îngrijit copilul cu o tărie rar întâlnită, înfruntând nesomnul, oboseala şi suferinţa. Fusese chemat la Comitetul Central al partidului, unde a suportat reproşuri nemeritate. S-ar fi cuvenit ca el să le facă, deoarece îi fusese luat copilul fără să i se asigure o locuinţă. A răbdat fără să scoată o vorbă”. În ultimele clipe ale vieţii lui Lae, Margareta a intrat din nou în salon şi a relatat acele momente: „La micul aparat de radio de pe noptieră se auzea destul de tare romanţa „La umbra nucului bătrân”. Am încercat să dau mai încet ca nu cumva aluziile textului să-l întristeze. A strigat, aproape, la mine: „Nu, nu, nu închide, lasă...”. Avea ochii închişi şi buzele roşii aproape aprinse de temperatură. După ce s-a terminat melodia, a avut imaginea plaiurilor natale cu fâneţele înflorite în plină vară. Numea pe rând toate florile de câmp, le admira culorile şi parfumul. După o mică pauză, a continuat: „Viaţa este atât de frumoasă numai dacă ştii s-o trăieşti”. Simţind parcă deodată fiorul iernii, a deschis ochii, şoptind: În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneşi/ Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri/ Şi caprele de munte...” 
  
Pe 22 decembrie, la ora 2 dimineaţa, a murit. Două zile mai târziu, la amiază, persoane îndoliate s-au adunat la Casa Scriitorilor, unde mai mulţi scriitori proeminenţi au citit şi poemul său Moartea Căprioarei. A fost înmormântat la cimitirul Bellu, după ce procesiunea funerară a trecut prin faţa mormântului lui Mihai Eminescu. 
  
Unii contemporani sau martori oculari susţin că ar fi putut fi vorba de un asasinat politic, dat fiindcă în acea perioadă nu era „în relaţii cordiale cu Securitatea”. Talentul excepţional al lui Labiş a provocat invidii pe măsură, în rândul colegilor, dar şi în cele ale oficialităţilor, care se temeau de viziunea sa, de scrierile sale şi era urmărit pas cu pas, el mărturisindu-i acest lucru surorii sale Margareta. Labiş se trezise din „fumul” comunismului, îşi dăduse seama curând de poluarea în care se trăia şi de pericolul care ne pândea, fiindcă aşa sunt poeţii, de cele mai multe ori – vizionari. Într-un articol am găsit scris: „Nu are importanţă că Labiş era sau nu beat, temă recurentă de discuţie, el ar fi avut aceeaşi soartă, dacă acceptăm că a fost îmbrâncit”. Stela Covaci afirmă cu certitudine că Labiş a fost „lichidat" de Securitate. Părerea ei se bazează pe campania orchestrată de Securitate, atât printr-o supraveghere continuă a poetului de către agenţii ei, cât şi prin intermediul unor colegi sau profesori scriitori, care îl criticau în toate împrejurările pentru comportamentul lui rebel şi pentru poeziile lui neconforme cu doctrina realismului-socialist.  
  
Dar, personal, nu cred că adevărul va fi aflat vreodată, fiindcă Securitatea lucra „cu mănuşi”, oamenii ei erau şcoliţi după ultima „tehnologie” a crimei. Lucrau psihologic, aflau punctele slabe ale individului şi loveau în punctul cel mai slab. Nu cred că le-a fost greu să lovească un adolescent cuprins de efuziuni tinereşti, fiindcă la 21 de ani, Nicolae Labiş era un adolescent, un adolescent genial. Despre adolescenţă scria Marquez că este vârsta marilor valori, când se produc erupţii vulcanice, „când ai revelaţii de o intensitate cu care nu te vei mai întâlni. Apoi eşti tânăr, intri în viaţă şi guşti din ea, din amărăciunea şi dulceaţa ei, din înfrângere şi izbândă. Este vârsta la care încă mai poţi să alegi, încă mai poţi prinde trenul spre destinaţia perfectă. Timpul nu este, încă, pierdut. Trebuie, doar, să te gândeşti bine, trebuie să fii inspirat, trebuie să ai noroc”. Labiş păşise spre tinereţe, a gândit, a fost inspirat, dar nu a avut norocul de a putea merge pe drumul pe care ar fi vrut, fiindcă nu i s-a permis ... Protipendada comunistă care se credea „zeitate” când afla de la informatorii securităţii că individului îi plac femeile, hotăra: „Să i se dea femeia!” Şi i se trimetea femeia; dacă afla că îi place băutura, hotăra: „Să i se dea băutură!” Şi i se oferea băutura. Şi totul până la „terminarea” individului, căderea lui în mlaştină sau lichidarea fizică. Perfidia şi cruzimea erau trăsăturile de caracter care se cultivau, încercându-se estomparea trăsăturilor nobile ale poporului român. 
  
Chiar dacă el nu a fost asasinat, Labiş a fost cu siguranţă un ghimpe în coasta regimului. După Revoluţia română din 1989, Gheorghe Tomozei a scris, „Labiş este primul poet român disident. [...] El a anunţat o pauză feroce între poezie şi ideologia zilei. Mai mult decât sigur, închisoarea nu era prea departe pentru el”. Securitatea a făcut notă din convorbirile sale private, notând că a „defăimat regimul comunist”, iar poemele lui conţineau prea multe teme voalat anti-comuniste. La data de 03 noiembrie 1956, ni se spune, la o nuntă la care au participat aproximativ o duzină de oameni, el a cântat imnul Regatului din România, Trăiască Regele. La Capşa, în timpul unei discuţii anti-sovietice privind revoluţia maghiară – recentă atunci -, s-a ridicat şi a recitat cu voce tare Doina lui Eminescu, poem patriotic interzis. De asemenea el a participat la reuniuni în cursul mişcării studenţeşti în Bucureşti, din 1956, care au fost urmate de represiuni viguroase. Având în vedere popularitatea lui în creştere, un proces ar fi fost incomod”. 
  
George Călinescu scria despre el: „eu nici un mă întreb ce ar fi devenit dacă trăia, pentru că îl consider un poet pe deplin exprimat, de la care au rămas câteva poeme încântătoare ... ” 
  
În urma lui s-au editat volumele de care ştiu: Primele iubiri (1956) în care trăirea lirică este intensă, cuprinsă toată „între prospeţimea candorii infantile în receptarea lumii şi conservarea acestei ingenuităţi până la o crispare tragică”; Lupta cu inerţia (1958) în care recunoaşte existenţa compromisului, a duplicităţii ori a indolenţei, detestând aceste atitudini ale oamenilor. 
  
În poezia Primele iubiri, de exemplu, lirismul confesiv te subjugă: „Azi sunt îndrăgostit. E un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu / Vin cerbii mei în goană să se-adune / Şi către el privirile-şi ţintesc - / Un codru nesfârşit de coarne brune / În care mii de stele strălucesc ... ” sau în poezia Biografie : „Ştiu eu, mama şi-a zis ca mă nasc într-o zodie bună; / Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună. / Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună. / Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună ... ” Nu a scris „mama a zis”, ci „mama şi-a zis” ... Genial! 
  
În „Lupta cu inerţia”: „Tot ce-am iubit, niciodată / N-am mistuit într-al timpului paşnic trecut. / Tot ce-am putut să privesc / Mi s-a părut din cale afară / De crunt ori Dumnezeiesc - / Nu i-am dat voie să moară”, remarcându-se frenezia trăirii poetice a existenţei , ceea ce este AUR în poezia lui Labiş. 
  
Sau, cum vorbeşte George Călinescu despre candoarea lui autobiografică, în versurile: „Mângâie-mi părul. Astăzi mi-i aspru şi sărat, / Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare ... / De colburi nins, cu vânturi şi ploi amestecat, / În zgura de la trenuri scăldat şi-n stropi de mare. / Ce larg mă simt şi lacom şi niciodată plin! / Sorb prin pupile lumea şi-n taină cu auzul, / Nepotolit ca-n faţa paharelor de vin / Ce-mi scapără-n mustaţă stropi limpezi ca hurmuzul. / Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem, / Tam-tamuri de copite în mine aspre sună / Dar tot mi-e dor de ducă, spre mine încă chem / Acele panglici albe pudrate-n colb de lună.” 
  
Entuziasmul său juvenil a alunecat, consecinţă a îndoctrinării din acea şcoală de scriitori, exprimându-se convingător şi naiv în versuri: „ ... Viaţa ni se cheamă-n încleştarea / Supremei bătălii pe câmp deschis. / Şi-aşa ea ni-i revoltător de scurtă / Ca s-o mai dăm pe lene şi plictis.[ ... ] O clasă ne-a născut – cea proletară - / Ea ne-a născut, ori ea ne-a renăscut. / În numele natalei noastre clase / Stârpi-vom jaf, şi lepră, şi scorbut. [ ... ] Suntem în miezul unui ev de foc, / Si-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă. / Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi / In flăcările noastre se destramă.” Dar o minte lucidă, nu avea să se înece în acele mistificări, curând, foarte curând, adevărul relevându-i-se. 
  
Şi amintesc cuvintele lui Nichita Stănescu: „A venit toamna când luna căpruie catifelează genele aurii ale frunzelor, şi un dor de Nicolae Labiş mă cuprinde şi din nou la masa mea pun un pahar plin cu vin roşu mai mult. Cine ştie? Dacă i-o fi sete şi va veni să-l bea?” 
  
Când ne amintim de Labiş, să ne amintim de minunatul său poem „Moartea căprioarei”, capodopera liricii lui, descrierea vânătorii, poem în care Labiş se desparte de copilărie, trecând spre adolescenţă, maturitate chiar prin descoperirea tainelor universului care leagă viaţa de moarte. Prima strofă a poeziei transcrie un peisaj halucinant, de sfârşit de lume, peisajul secetei şi al morţii de după al doilea război mondial, în impresionante imagini: „Seceta a ucis orice boare de vânt. / Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. / A rămas cerul fierbinte şi gol. / Ciuturile scot din fântână nămol. / Peste păduri tot mai des focuri, focuri, / Dansează sălbatice, satanice jocuri”. 
  
Strofele următoare sunt scene ale vânătorii, prin care se trece de la evocarea faptelor la reverberarea lor în străfundurile conştiinţei copilului. Gradaţia evenimentelor şi a trăirilor corespunzătoare este ascendentă, poetul punând accentul pe paralelismul stabilit între natură, pe care o înţelege atât de bine, şi vibraţiile sufletului: „Mă iau după tata la deal printre târşuri,/ Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi./ Pornim amândoi vânătoarea de capre,/ Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi./ Setea mă năruie. Fierbe pe piatră/ Firul de apă prelins pe cişmea./ Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe o altă/ Planetă, imensă, străină şi grea.// Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,/ Din strunele undelor line, izvoarele./ Când va scăpăta soarele, când va licări luna,/ Aici vor veni în şirag să s-adape/ Una câte una căprioarele./ Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac./ Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!/ Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri/ La ceas oprit de lege şi de datini.[ ... ] Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit, / Ştiam ca va muri şi c-o s-o doară. / Mi se părea că retrăiesc un mit / Cu fata prefăcută - n căprioară. / De sus, lumina palidă, lunară, / Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireş. / Vai cum doream ca pentru - întâia oară / Bătaia puştii tatii să dea greş! / Dar văile vuiră. Căzută în genunchi, / Ea ridicase capul, îl clătină spre stele, / Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă / Fugare roiuri negre de mărgele. / O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri, / Şi viaţa căprioarei spre zările târzii / Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna / Când lasă cuiburi sure şi pustii. / Împleticit m-am dus şi i-am închis / Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne, / Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata / Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne! / Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau. / Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini! / Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit / La ceas oprit de lege şi de datini... [ ... ] Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea .... / Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc! / Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!”  
  
„A murit, mărturiseşte tot Stela Covaci, când furios, când sperând, părându-i rău şi iubind cu ardoare viaţa şi oamenii, implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.” 
  
Spunea cineva despre poezie că este „meditaţie şi inspiraţie”, destui oameni fiind cei care meditează, dar puţini cei care sunt şi inspiraţi.  
  
Şi închei cu cuvintele lui Alexandru Macedonski: „Poetul este un Rege şi i se cuvine un Tron.” 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
AURUL DIN POEZIA LUI NICOLAE LABIŞ / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1067, Anul III, 02 decembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!