Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   



 ALBA IULIA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.”  
  
Antoine de Saint - Exupery 
  
Căci cea mai de preţ avuţie pe care o avem în viaţă ne este copilăria, cea care ne îndeamnă spre cunoaştere şi ne dă încredere în viaţă. Acum, copilăria mi se arată ca o prinţesă îmbrăcată în straie vălurite, translucide ... Plecând din preajma mea cu multă vreme în urmă, pluteşte undeva în văzduh şi uneori îmi vorbeşte de locurile prin care am trecut, îmi aminteşte...  
  
Din orăşelul Bolgrad al Basarabiei noastre, în care am poposit pentru scurt timp, am plecat la Bălgrad (Cetatea Albă), numele mai demult al oraşului Alba Iulia, oraş cu însemnătate istorică, situat pe malul stâng al râului Mureş, în podişul Transilvaniei - zonă centrală a ţării noastre - vegheat de Munţii Apuseni şi de Carpaţii Meridionali, cu vestitele vârfuri Pătru şi Şurianu ai munţilor Sebeşului. Revenisem de fapt în zona judeţului Alba, oraşul Alba Iulia fiind la distanţă rutieră de Câmpeni de numai 80 km.  
  
Pământul acestei părţi de ţară este traversat de numeroase cursuri de apă, binecuvântat cu pământ fertil, relief variat şi păduri întinse. Cele mai vechi vestigii arheologice din acest teritoriu datează din Paleolitic. Înainte de cucerirea romană, în apropierea actualului oraş, exista localitatea dacică Apoulon. După cucerirea Daciei de către Traian, la începutul secolului al doilea d. H., o parte din Dacia a fost transformată în provincie a Imperiului Roman. Oraşul s-a numit Apulum, fortificaţia dacică preexistentă fiind extinsă. Ruinele zidului roman şi ale porţii sunt foarte bine conservate în prezent, existând „Traseul celor trei fortificaţii” din Cetate. După retragerea armatei şi administraţiei romane la sud de Dunăre, sub împăratul Aurelian, în anul 271 d. H., fosta provincie romană a fost locuită de o puternică populaţie autohtonă, care a dus mai departe continuitatea poporului român în secolele următoare. În 1199 oraşul apare din nou atestat, de această dată sub numele de Alba Iulia, iar mai apoi drept capitală a Principatului Autonom al Transilvaniei (1542-1690) după înfrângerea Ungariei de către turci (1526). Denumirea latină a oraşului a fost tradusă în documentele medievale redactate în limba slavonă drept Bălgrad (Cetatea Albă), numele provenind de la culoarea albă a zidurilor cetăţii medievale, clădite din piatră, din latina „albus” şi Iulia, de la cuvântul unguresc „gyula”. La sfârşitul epocii renascentiste, la curtea de la Alba Iulia a existat o adevărată dinastie de principi „apuseni" - Bathoreştii.  
  
În anul 1595 Mihai Viteazul a obţinut două victorii importante împotriva Imperiului Otoman, prima la Călugăreni şi a doua la Giurgiu, în urma lor încheindu-se pacea favorabilă Ţării Româneşti şi asigurându-se astfel, o anumită stabilitate în zonă, fapt care i-a permis voievodului cucerirea Transilvaniei şi Moldovei, înfăptuind unirea tuturor teritoriilor locuite de populaţie de origine română. Astfel, Mihai Viteazu şi-a făcut intrarea triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599, stabilind aici prima capitală vremelnică a tuturor românilor. A fost domnitor al Ţării Româneşti (1593-1601), la care a alipit Transilvania (în 1599) şi apoi Moldova (în 1600), devenind primul domnitor al celor trei ţări româneşti unite, în condiţiile în care principalele puteri ale vremii erau Imperiul German şi cel Otoman.  
  
Un asemenea succes, o asemenea strategie, a stârnit invidia, nemulţumirea duşmanilor săi externi şi interni. „Duşmanii se repeziră asupra lui ca nişte dihănii sălbatice, cu săbiile scoase. Ci unul dete cu suliţa şi-l lovi drept în inimă, iar altul degrabă îi tăie capul. Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaciu, pentru că nu ştiuse, nici nu prilejise sabia lui cea iute în mâna lui cea vitează. Şi rămaseră creştinii, şi mai vârtos Ţara Românească, săraci de dânsul", aşa este descrisă de către cronicarii români uciderea mişelească a lui Mihai Viteazul, la Câmpia Turzii, în 1601. Domnitorul a rămas în istoria românilor drept făuritorul primei uniri a celor trei ţări româneşti, iar uciderea lui a lungit timpul de aşteptare a următoarei Uniri.  
  
În Istoria românilor prin călători Nicolae Iorga aminteşte de faima lui Mihai Viteazul, punând retoric întrebarea dacă ar fi fost posibil ca un popor să se bată cu oastea care avea în mijlocul ei steagul duşmanului trimis din Constantinopol, „fără dovada de energie naţională încununată de succes şi aureolată de glorie care e însăşi domnia lui Mihai Viteazul?”  
  
Alba Iulia este un oraş cu o mare încărcătură istorică! Îmi amintesc cum învăţătoarea clasei a treia, când eram încă nişte gâgâlici, ne-a vorbit despre Horia, Cloşca şi Crişan şi ne-a dus să vizităm locul unde au fost executaţi Horea şi Cloşca. Atunci am aflat, mai târziu am înţeles, momentele decisive ale luptei sociale şi naţionale ale poporului român din secolele XVIII şi XIX care au inclus şi judeţul Alba. Capii acelei răscoale din 1784 au fost încarceraţi la Alba-Iulia, cercetaţi, duşi sub strictă pază militară, în celule separate: Horea la Poarta a III-a a cetăţii, Cloşca la Poarta a IV-a, iar Crişan în corpul principal de gardă, o clădire care se afla în incinta Catedralei Ortodoxe, şi apoi executaţi în mod barbar: Horea şi Cloşca au fost torturaţi cu cruzime, traşi pe roată în 1785, după ce Crişan, ştiind ce-l aştepta, s-a sinucis în temniţă, spânzurându-se cu nojiţele de la opinci. Răscoala moţilor a fost considerată drept una dintre cele mai violente mişcări sociale din Europa acelei vremi, dar ea a marcat intrarea poporului nostru în epoca modernă, prin trezirea conştiinţei naţionale. Sunt unii istorici care au comparat o cu Revoluţia Franceză de la 1789, cele două mişcări asemănându-se, fiind vorba de aceeaşi epocă istorică, ambele urmărind lichidarea feudalismului şi amândouă caracterizându-se printr-o mare violenţă.  
  
Mai târziu, la 1 decembrie 1918, Alba-Iulia a fost locul unde Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi a Maramureşului cu România a fost decisă solemn de către Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia. Atunci s-a desăvârşit Unirea Statului Naţional Modern Român. Prin această unire, după cea a Basarabiei şi apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul neamului românesc, unirea într-un singur stat al tuturor românilor.  
  
Aici, la Alba Iulia, amintirile pentru mine, sunt multe şi destul de clare. Şcoala mea era la mare distanţă de o casă nouă în care locuiam, probabil închiriată de Administraţia CAM la care lucra tata, situată dincolo de Cetate şi dincolo de un cimitir al eroilor. În drumurile pe care le făceam de la şcoală spre casă întârziam voit, oprindu-mă şi făcând ochii mari la tot ceea ce descopeream. Treceam zilnic printr-una dintre cele patru porţi ale cetăţii - poarta a III-a. Zidurile cetăţii aveau măreţia lor, dar mie, la acea vârstă îmi păreau foarte înalte, reci, umede şi mute. Nu-mi vorbeau fiindcă nu ştiam nimic despre ele. Dincolo de zidurile cetăţii erau dealuri blânde, şerpuiri şi răsuciri de drumuri. Mă mai opream şi priveam de aproape pietrele zidului cetăţii; descopeream porozităţi, priveam muşchiul verde catifelat, câte o urmă de pasăre sărită dintr-un copac şi proiectată pe zidul cetăţii sau ivită din zborul spre cer al păsărilor...  
  
Despre atât de impresionanta Cetate bastionară Alba Carolina am aflat mult mai târziu. Construită ca un sistem de apărare împotriva turcilor, cât şi pentru consolidarea puterii habsburgice în teritoriile ocupate, era una dintre cele mai impresionante fortificaţii de acest gen din sud-estul Europei, ridicată între anii 1714-1739 la ordinul lui Carol al VI-lea de Habsburg. Zidurile ei construite din cărămidă şi din piatră luată de la ruinele cetăţii romane, se întind pe kilometri întregi şi au grosimi impresionante. Forma fortificaţiei este de tip stelat - Vauban (după numele arhitectului francez) cu bastioane la colţuri, cu porţi baroce, iar intrarea se face prin cele 6 porţi monumentale, frumos decorate, unice în arhitectura militară europeană, dintre care patru sunt decorate cu statui şi reliefuri. Din punct de vedere al amplasamentului, cetatea a fost ridicată peste alte două fortificaţii mai vechi, respectiv castrul roman al Legiunii a XIII-a Gemina şi cetatea medievală Bălgrad. Se spune că 20.000 de iobagi români au lucrat la construcţia cetăţii, lucrările de zidărie şi pietrărie fiind făcute de muncitori şi meşteri italieni, iar lucrările speciale de sculptură la porţile cetăţii şi bastioane, realizate de o echipă de la Viena. Bogăţia şi varietatea decorului plastic oferă un caracter unic cetăţii, în rândul fortificaţiilor de acest profil din Europa. Între zidurile ei s-au desfăşurat evenimente de cea mai mare importanţă pentru istoria poporului român. După intrarea pe traseu, în partea dreaptă se pot vedea ruinele Porţii de Sud a Castrului Roman şi o parte din zidurile fortificaţiei romane construită începând cu anul 106 d. H. Istoria este foarte interesantă, castrul s-a construit pentru cantonarea unei Legiuni dislocată din Vindobona (actuala Vienă) şi pentru a păzi ţinutul aurifer şi drumul de transport al aurului către Roma. Migraţiile succesive au determinat retragerea armatei romane, în jurul anului 271-275 d.Ch. Populaţia autohtonă a trăit împreună cu veteranii legiunilor care au primit pământ stabilindu-se în zonă şi au ţinut împreună piept populaţiilor migratoare. 
  
Zilnic plecam singură spre şcoala care era la distanţa de aproximativ un kilometru. Distanţa îmi părea enormă. Pe atunci, fiecare potecă avea mărimea unei străzi, pe care paşii mărunţi şi mici o străbăteau în continuă căutare şi uimire. Iernile erau blânde în această parte a ţării, verile călduroase, toamnele lungi. Şi totuşi, de câte ori mă întorceam de la şcoală, întunericul parcă mă ajungea din urmă. Mă cuprindea o teamă că trebuia să trec prin poarta cetăţii de piatră, cu liniştea şi întunericul ei intens. Eram aşa de mică şi din lumina încă existentă a zilei, dintr-o dată intram în întunericul şi răcoarea porţii pe care o traversam; alteori din lumina puternică a soarelui - în umbra zidurilor reci. Rareori eram însoţită de o colegă care locuia în drum spre casa noastră, dar, de cele mai multe ori eram singură. După ce părinţii mă învăţaseră drumul, mama a spus că trebuie să mă descurc singură. Aproape de casă traversam un cimitir al eroilor, părăsit. Descoperisem acolo unele morminte a căror capace din beton erau date puţin la o parte şi puteam zări sicriele din lemn putrezite şi oasele din sicrie. Curiozitatea copilului era atât de mare, încât mai zăboveam lângă acele morminte, uitându-mă atent, pe timpul zilei, la ceea ce era înăuntrul lor. A fost primul meu contact cu existenţa morţii şi mi se părea ceva de domeniul fantasticului. Nu îmi era teamă, străină fiindu-mi la acea vârstă, imaginea suferinţei vreunui om care părăseşte viaţa. Păstram secretul descoperirii mele, mă duceam de câte ori puteam să revăd acele schelete, gândind că într-o zi se vor îmbrăca cu carne şi haine şi vor ieşi de acolo. Mai târziu l-am înţeles pe Emil Cioran care juca fotbal în cimitirul Răşinari-ului, cu groparul, un om vesel cu care se împrietenise, folosind în loc de minge câte un craniu. „De câte ori nu i-am ţinut companie groparului! Nici nu-ţi închipui cât de adânc mi s-au întipărit în minte toate imaginile astea ... ” mărturisea Cioran. Avea credinţa că acest fapt a avut un efect în subconştient, moartea devenind o obsesie pentru el în viaţă. Se poate! „Întreaga mea viaţă a stat sub semnul morţii”, mai spunea Cioran. Nu m-am gândit niciodată la această posibilitate, dar‚ îmi amintesc că pe caietele mele din clasele de şcoală erau scrise versurile lui Vlahuţă din poezia Din prag: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei!” Bunica a citit şi mi-a spus, cu glasul ei blând, că nu este bine să se gândească un copil la aşa ceva şi nici să nu mai pronunţe cuvântul „moarte” vreodată. 
  
În cimitir, primăvara, văzusem pentru prima oară în viaţa mea oi şi miei zburdând printre morminte, păscând iarba. Găsind în drum excrementele lor, îmi amintesc că am scos din ghiozdan un caiet, am rupt o foaie şi am strâns biluţele mici şi negre şi i le-am dus bucuroasă mamei, strigându-i: „Mama, am găsit măsline-n cimitir!” Noroc că nu mă tentase să gust din ele! Era în timpul războiului şi o auzisem pe mama spunând că nu se mai găsesc măsline ...  
  
Deşi iernile erau blânde, întruna din serile de iarnă, trecând prin cimitir spre casă şi fiind întuneric, deoarece şcoala avea programul după amiaza pentru copiii claselor mici, începuse dintr-o dată să ningă viscolit. Fulgii de zăpadă mă prinseseră în vârtejul lor şi ameţisem. Am scăpat din mână ghiozdanul şi cu mânuţele îngheţate, nu-l mai puteam prinde din zăpada aşternută. Frigul m-a cuprins, am început să strig şi am avut norocul că servitoarea ieşise din casă şi venind în întâmpinarea mea mi-a auzit strigătul şi m-a ajutat să ajung acasă. 
  
Verile, în schimb, erau fermecătoare, căldurile suportabile. Nu am trăit la ţară, să fiu binecuvântată de natură în copilărie şi atunci încercam să o descopăr, să merg eu spre ea ... Iubeam deschiderea cerului, iubeam florile şi alergam spre o poiană, pe un deal de la marginea oraşului, plin de mireasma proaspătă a ierburilor; un miros sălbatic şi pur îmi năvălea în nări, pe când seara se lăsa liniştită şi greierii îşi începeau cântul. Acolo găseam o floare gingaşă care se numea „Sângele voinicului” (Negritella rumba). Căpşorul meu ţesuse povestea cu un făt-frumos care se luptase cu zmeii pentru a scăpa omenirea de Rău... Făt-frumos fusese rănit, sângele se scursese pe câmpul de luptă la apusul soarelui, iar a doua zi dimineaţa, flori roşii cu un parfum deosebit, au răsărit în acel loc şi floarea s-a numit „Sângele voinicului”. Nădăjduiam pe atunci, în lungile mele plimbări făcute pe câmpul de la marginea oraşului, să găsesc printre flori, un Făt-frumos, aşa, precum în basmele pe care mi le citiseră - mama, tata. Mergeam deseori în poiana descoperită, culegeam flori de câmp şi alergam să prind fluturi. Floricelele de culoare roşu carmin, de departe păreau nişte picături de sânge; găseam maci roşii cu petale mătăsoase, romaniţe albe, albăstrele, gălbioare, pălăriuţe şi mă întrebam cine le-a dat o formă atât de frumoasă, cine le-a colorat aşa de diferit şi mă bucuram de lumina risipită în culorile florilor. Mirosul discret al ierbii şi al florilor de câmp îmi umpleau plămânii mici de copil ... Tata îmi improvizase o plasă de prins fluturi, fiindcă îi spusesem cât erau de frumoşi: imaculaţi, coloraţi în splendide culori diafane, valsând în aerul din jurul meu. Mă împiedicam de ierburile mari urmărind câte un fluture, cădeam şi râdeam de câte ori eram păcălită. Fluturele zbura, se oprea pe câte o floare sau un fir de iarbă, îşi strângea aripile, apoi le desfăcea şi relua zborul. Orice zbor îmi părea ceva serafic, zborul fluturelui mai mult ca cel al păsării, îmi sugera starea angelică, pe care o presupune orice imagine suitoare spre cer. Le urmăream zborul până la dispariţie. Unii se aşezau cuminţi pe câte o floare şi mă duceam spre ei tiptil şi parcă mă vedeau şi zburau ... Alergam din nou după ei. Mă mai loveam la mâini sau la picioare de câte o piatră rătăcită printre ierburi, dar nu-mi păsa. Voiam să prind fluturele! Cel galben zburase, urmăream unul albastru, mai albastru şi mai frumos ca cerul. Se întâmpla să-l prind în plasa improvizată. Gingăşia, fragilitatea fluturelui prins îmi producea totuşi o senzaţie de vinovăţie. Mâinile mele erau atât de mari faţă de trupul său, încât îl lăsam puţin să se zbată, timp în care-i puteam privi plăpândul trup, frumoasele aripi, apoi îi dădeam drumul. Odată curiozitatea m-a determinat să-i prind aripile între degete. M-am minunat văzând praful fin colorat care-mi rămăsese pe degete, i-am dat drumul şi am văzut că nu mai avea putere să zboare; sentimentul de vinovăţie, de milă mi-a răvăşit sufletul. De unde să fi ştiut că acel praf care de fapt era constituit din mici, foarte mici solzişori, pleacă atât de uşor de pe acea aripioară care avea transparenţa aerului? Întrebam cine i-a colorat aşa de frumos şi auzeam spunându-mi-se: „Doamne, Doamne!”. Şi atât! Cine cunoştea pe atunci legile fizice ale luminii care determinau aceste minunate culori?... Nu am mai repetat încercarea. Mai târziu, nu mai ţin minte în ce clasă, la ştiinţele naturii eram sfătuiţi de profesori să prindem fluturi şi alte insecte, să le înfigem acul în trup, să facem aşa-zisul „Insectar”. În acele momente mi-am amintit de fluturii după care alergasem şi tare mă mai miram că oamenii maturi, cei care ne învaţă cum să fim buni, corecţi etc., nu se gândesc la inimile acelea mici pe care le au fluturii ... Dar câte amintiri nu s-au legat de flori şi de fluturi şi mai târziu! Nu am uitat nici panta lină a acelui deal, îmbrăcat în mătasea verde a ierbii, pe care mă rostogoleam spre vale, la plecare spre casă.  
  
Întruna din zile când mă întorceam de la şcoală cu acea colegă care locuia prin apropiere, mă cuprinsese bucuria că aveam cui spune povestea zămislită pentru acele flori „Sângele Voinicului”, descoperite în poiana din apropierea casei şi am început să-i povestesc, ajungând bine înţeles şi la sfârşitul poveştii, imaginându-mi întâlnirea cu Făt-frumos ... Fetiţa a ascultat şi la urmă mi-a spus: „No, dragă, tu eşti cam bolândă!” Venisem din alt oraş, din altă parte a ţării şi nu ştiam ce înseamnă acest cuvânt, dar mi s-a părut, după tonul fetiţei, că suna urât şi nu am mai scos nici un cuvânt până ne-am despărţit. Chiar regretasem destăinuirea ... Când am ajuns acasă, m-am dus drept în bibliotecă unde era un dicţionar a lui Şăineanu şi m-am uitat să văd ce înseamnă acel cuvânt: „Nebun, smintit, nerod, prost”. Era mai mult decât o înjurătură! Cât eram de mică, mi-am dat seama imediat că nu toate gândurile pot fi mărturisite şi mai trebuie să ştii cui i le mărturiseşti ... Începeam să intuiesc necesitatea refugiului din faţa unor fiinţe lipsite de sensibilitate. Ca atare, hotărâsem să mă duc tot singură în poiană şi să vin acasă, cu gândurile zăvorâte. Cred că pe atunci începuseră să apară zorii poeziei în sufletul meu de copil. 
  
Voi mai găsi floarea mea preferată, cu lujerul subţire, înalt, în vârful căruia apar florile roşu-carmin şi care-şi deschid guriţele, buzele roşii pentru a primi un sărut? Frumuseţea culorii, perfecţiunea formei, gingăşia siluetei, mirosul discret dăruit cu generozitate văzduhului şi ... o parte din copilărie rămasă pe acele meleaguri!  
  
***  
  
În cetate existau şi Pavilioanele Bisericii Ortodoxe. Părinţii dăruiseră o mică orgă pe care o aveau, unui preot al acelei Biserici şi el îmi dăduse o cărticică de rugăciuni pe care am păstrat-o mult timp, până când a trebuit să renunţ la multe lucruri, unele nespus de dragi. Îmi scrisese pe ea să ascult de sfaturile mamei şi ale tatălui meu, inspirat de una din cele zece porunci: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi să trăieşti mulţi ani pe pământ”. Am regretat într-un fel dispariţia acelei orgi, fiindcă îmi plăcuse sunetul ei, dar era prea greu pentru mine să încerc să manevrez acel instrument. Preotul ne-a dus, pe mine şi pe părinţi, să vizităm Pavilioanele şi Catedrala Încoronării, cunoscută acum şi sub numele de Catedrala Reîntregirii - simbol al unităţii noastre naţionale, realizată prin actul din 1918, unire după care românii au dus un trai bun, viaţa era frumoasă şi ţara întreagă era cuprinsă de un mare avânt patriotic, de o dorinţă puternică de a face ceva concret pentru Românie Mare. Preotul ne-a vorbit şi noi ascultam în tăcere. Eram, îmi amintesc, copil ascultător pe atunci, interesată de frumoasele poveşti, care se înscriseseră în istoria neamului nostru. Poate era şi meritul preotului care explica şi le spunea părinţilor, cuvinte pe care tata mai târziu, le repeta de multe ori: „Doamne, să nu pierdem „tezaurul” sufletului de român!”  
  
Catedrala a fost construită în anii 1921-1922, în partea de vest a cetăţii Alba-Iulia, cu o arhitectură inspirată de biserica domnească din Târgovişte, înscrisă în curentul romantic iniţiat în arta românească. În anul 1922 a avut loc la Alba Iulia ceremonia oficială de încoronare a regilor României Mari, Ferdinand I şi Maria, moment care a consfinţit importanţa istorică a oraşului şi rolul de capitală istorică.  
  
Preotul ne-a istorisit cum au decurs acele momente în curtea bisericii şi de cum am intrat în biserică, pridvorul deschis cu arcade mari, iconostasul, mobilierul, stranele realizate din lemn de stejar, cu motive decorative de inspiraţie brâncovenească, totul părea maiestos. De o parte şi de alta a intrării erau portretele suveranilor României Mari - regele Ferdinand I Întregitorul şi cu soţia sa – Maria.  
  
De curând am citit discursul pe care la ţinut MS Regele după semnarea actelor care oficializau Marea Unire : „Cu inima plină de bucurie vă salut, domnii mei, ca pe solii frumoasei Transilvanii. Fiţi binecuvântaţi în incinta acestui palat care trăieşte şi el cel mai mare eveniment din istoria modernă a României! Aţi adus cu dumneavoastră nu numai dorul acum împlinit al câtorva milioane de suflete, ci şi inimile lor. La primirea frăţească şi cordială pe care v-am făcut-o aţi putut simţi cum pulsul ţării-mamă cunoaşte acelaşi ritm cu al dumneavoastră. 
  
Chiar dacă Unirea tuturor românilor reprezintă o necesitate istorică, înţeleasă de toate inimile patriotice de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, de la Nistru până la Tisa, totuşi destinul a avut nevoie şi de instrumentele lui: oameni care au ţinut sus steagul idealului naţional şi i-au insuflat poporului spiritul românesc, i-au întărit voinţa, i-au oţelit braţul, pentru ca, în ciuda tuturor vijeliilor epocii, corăbioara românităţii să ajungă la ţărmul dorit. 
  
Astăzi, când în faţa noastră se află realizat măreţul edificiu al unităţii naţionale – edificiu pe care l-a început Mihai Viteazul – , eu îmi dau tributul de recunoştinţă tuturor celor care, pretutindeni unde se aud cuvinte româneşti, şi-au pus în serviciul idealului naţional sufletul lor şi forţa lor ... ”. 
  
*** 
  
Era în anul 1943. Serbarea de sfârşit de an. Învăţătoarea mă îmbrăcase în costum de înger. Aveam aripi şi trebuia să dau din mâini în timp ce mă mişcam în ritm de dans şi îmi plăcea acest rol. Îmi spusese că sunt un înger, dar eu mă vedeam fluture, fiindcă rochiţa făcută din hârtie creponată era de culoare albastră şi avea aripi mari ca cele ale fluturelui ... Mi-a dat şi o poezie s-o învăţ şi s-o recit. M-au ajutat să-mi debrac costumaţia de înger, şi m-am trezit dintr-o dată în faţa scenei, cu cortina trasă în spatele meu, cu o adunare mare de părinţi şi ... am început să recit. Ceea ce îmi amintesc din poezie este doar un fragment: „Tu, Răducu lui tătucu, de ce plângi? Şterge-ţi năsucul, tu, Răducu lui tătucu ... ” Era în timpul războiului, tatăl copilului murise pe front şi îi vorbea de undeva din ceruri ... În liniştea din sală, dintr-o dată am auzit hohote de plâns şi nu înţelegeam de ce plâng mamele ... Intonasem frumos spusele tatălui, cunoscând prea bine cum poate vorbi un tată copilului său, dar nu realizam că îi vorbise din ceruri ... Mai târziu am înţeles contextul în care fusese scrisă acea poezie: al Doilea Război Mondial începuse în septembrie 1939 cu invadarea Poloniei de către Germania, atrăgând în conflict Franţa, Anglia şi Commonwealth-ul. Uniunea Sovietică anexase partea de răsărit a Poloniei în 1939 şi declanşase un război separat cu Finlanda, atacată la rândul ei de Germania Nazistă în 1941. Statele Unite ale Americii intraseră în conflict la sfârşitul acelui an 1941, după Atacul de la Pearl Harbour. După eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, la 22 iunie 1941, unităţile române, operând sub comandament general german, au luat parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului şi Stalingrad. Pierderile din rândul militarilor români - morţi, răniţi şi dispăruţi în anul 1941 au fost foarte mari, lor adăugându-se pierderile de la sfârşitul anului 1942 şi începutul anului 1943 (războiul sfârşindu-se în 1945 cu înfrângerea puterilor Axei). Au pierit şi militari şi civili. Vieţile şi morţile dansau împreună şi „în orice clipă unul dintre parteneri cădea la picioarele celuilalt”. Fuseseră mulţi, foarte mulţi învinşi de moarte. Iată de ce izbucniseră în plâns mamele!  
  
La sfârşitul acelui an şcolar părăseam frumoasa noastră Transilvanie, al cărei nume provine din latină, menţionat pentru prima oară într-un document din secolul al XI-lea ca Ultra Silvam (deosebit de împădurit), plecând în cealaltă parte a ţării, în Oltenia, în oraşul Tg. Jiu. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
ALBA IULIA / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1048, Anul III, 13 noiembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!