Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 479 din 23 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs – în viziunea teologului ortodox rus Alexandru Homiakov - P. a II a ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs – în viziunea şi concepţia teologului ortodox rus Alexandru Homiakov ...  
  
Aşa cum Iisus Hristos a afirmat cu claritate, la fel de clar a mărturisit şi mărturiseşte Biserica faptul că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl: căci nu numai tainele exterioare, ci şi cele lăuntrice au fost descoperite sfintei Biserici prin Iisus Hristos şi prin duhul credinţei Sfinţilor Apostoli. Când Teodoret i-a numit hulitori pe toţi cei care au mărturisit purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul, Biserica, descoperind multele lui rătăciri, a aprobat în acest caz judecata lui printr-o tăcere semni ficativă". Biserica nu contestă că Duhul Sfânt este trimis nu doar de către Tatăl, ci şi de către Fiul; Biserica nu neagă că Duhul Sfânt Se împărtăşeşte tuturor făpturilor raţionale nu pornind doar de la Tatăl, ci şi prin Fiul; Când Biserica nu respinge explicit un autor, tăcerea sa este foarte semnificativă; dar această tăcere devine categorică atunci când Biserica nu respinge acuzaţia pronunţată împotriva unei învăţături, căci nerespingând acuzaţia, ea o aprobă cu toată puterea. Duhul Sfânt îşi are începutul Său în sânul Dumnezeirii, nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul. Cel care a renunţat la duhul iubirii şi s-a lipsit de darurile Harului, nu mai poate avea o cunoaştere lăun trică, adică nu poate avea credinţă, ci se limitează la cunoaşterea exterioară; de aceea el poate să cunoască numai cele din afară, nu şi tainele dumnezeieşti lăuntri ce. Comunităţile creştine care s-au desprins din Sfânta Biserică, n-au mai putut mărturisi (pentru că n-au mai putut să înţeleagă cu duhul) purcederea Duhului Sfânt în sânul Dumnezeirii doar de la Tatăl; trebuiau să se mulţumească doar cu mărturisirea lucrării exterioare a Duhului în toate făpturile, lucrare săvârşită nu pornind doar de la Tatăl, ci şi prin Fiul. Ele au păstrat elementul exterior al Legii, dar au pierdui sensul lăuntric şi Harul lui Dumnezeu nu doar în mărturisirea de credinţă, ci şi înviata lor. 
  
Mărturisind credinţa sa în Sfânta Treime, Biserica îşi mărturiseşte credinţa în sine, pentru că ea se recunoaşte drept instrument şi receptacul al Harului dumnezeiesc, şi totodată îşi recunoaşte faptele sale drept fapte dumnezeieşti, nu fapte ale unor persoane care o constituie în mod vizibil. în această mărturisire ea arată că şi cunoştinţele despre ceea ce este ea însăşi reprezintă un dar al harului, dat de sus şi accesibil numai credinţei, nu şi minţii. Oare pentru ce aş fi avut nevoie să spun „cred" dacă eu ştiam? Credinţa nu este oare „dovedirea celor nevăzute" [Evrei 11, 1]? Dar Biserica văzută nu este pur şi simplu comunitatea văzută a creştinilor, ci este Duhul lui Dumnezeu şi harul Sfintelor Taine, care lucrează în această comunitate, De aceea Biserica văzută este vizibilă numai pentru cei credincioşi; căci pentru cel necredincios Sfânta Taină este doar un ritual, iar Biserica numai o societate. Credinciosul, deşi vede Biserica prin ochii trupului şi ai minţii numai în manifestările ei exterioare, o recunoaşte cu duhul în Sfintele Taine, în rugăciune şi în faptele plăcute lui Dumnezeu. De aceea el nu o confundă cu comunitatea celor care poartă numele de creştini, pentru că nu oricine spune „Doamne, Doamne" aparţine neamului ales şi urmaşilor lui Avraam (cf. Matei 7, 21). Prin credinţă, creştinul adevărat ştie că Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu va pieri niciodată de pe faţa pământului, până la Judecata din urmă a tuturor făpturilor; el ştie că, pe pământ, ea rămâne invizibilă pentru ochii trupeşti şi duhului care nu are decât o înţelepciune trupească, nevăzută în lumea văzută a creştinilor - la fel cum în Biserica de dincolo de mormânt, ea rămâne văzută pentru ochii credinţei, dar nevăzută pentru ochii trupeşti. Creştinul ştie, prin credinţă, că Biserica pământească, deşi este nevăzută, îmbracă întotdeauna un chip văzut; că nu a fost, nu a putut să fie şi nu va fi o vreme în care Sfintele Taine să fie denaturate, sfinţenia să înceteze, învăţătura să se altereze; şi că nu este creştin acela care nu poate spune unde se săvârşeau şi se săvârşesc Sfintele Taine, unde s-a păstrat şi se păstrează învăţătura, unde s-au înălţat şi se înalţă rugăciunile către tronul Harului, încă din timpurile apostolice. Sfânta Biserică mărturiseşte şi crede că niciodată oile nu au fost părăsite de către Păstorul dumnezeiesc şi că Biserica nu a putut să se înşele niciodată din lipsă de discernământ (pentru că în ea trăieşte înţelepciunea lui Dumnezeu), nici să se supună din slăbiciune învăţăturii false (pentru că în ea trăieşte puterea Duhului lui Dumnezeu). Crezând în cuvântul făgăduinţei dumnezeieşti, care îi numeşte pe toţi cei ce urmează învăţăturile lui Iisus Hristos drept „prietenii" şi „fraţii" lui Iisus Hristos (cf. Romani 8, 17) şi prin El fii adoptivi ai lui Dumnezeu, Sfânta Biserică, mărturiseşte căile pe care lui Dumnezeu I-a plăcut să conducă omenirea căzută şi moartă spre refacerea unităţii în duhul harului şi al vieţii. De aceea, pomenindu-i pe proorocii care reprezintă perioada Vechiului Testament, ea mărturiseşte tainele prin care, în Biserica Noului Testament, Dumnezeu le trimite oamenilor harul Său, şi mărturiseşte cu precădere taina Botezului şi a iertării păcatelor, ca fiind cele ce conţin în ele principiul' tuturor celorlalte, pentru că numai prin Botez intră omul în unitatea Bisericii care păstrează toate celelalte Sfinte Taine. 
  
Mărturisind un singur Botez spre iertarea păcatelor, ca o Taină prescrisă de către Hristos însuşi pentru intrarea în Biserica Noului Testament, Biserica nu-i judecă deloc pe cei care nu au intrat în comuniune cu ea prin Botez, pentru că ea nu se cunoaşte şi nu se judecă decât pe sine. Doar Dumnezeu ştie învârtoşarea inimii şi slăbiciunile minţii şi tot El le judecă cu dreptate şi cu milă. Mulţi s-au mântuit şi au avut parte de moştenire, neprimind Taina Botezului cu apă, pentru că aceasta a fost instituită numai pentru Biserica Noului Testament. Cei care resping Botezul, resping Biserica întreagă şi pe Duhul Sfânt Care trăieşte în ea; dar ea n-a fost lăsată oamenilor din vechime, nici prescrisă Bisericii Vechiului Testament. Dacă cineva spune că tăierea împrejur era botezul Vechiului Testament, acela respinge Botezul pentru femei (căci pentru ele nu a existat circumcizie); şi ce va spune acela despre strămoşii Adam şi Avraam, care nu au primit pecetea circumciziei? Şi în orice caz, oare nu va recunoaşte că în afara Bisericii Noului Testament Botezul nu a fost obligatoriu? Dacă va spune că Hristos a primit Botezul pentru Biserica Vechiului Testament, atunci cine va pune hotar îndurării lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa păcatele lumii? Botezul este obligatoriu, pentru că numai el este uşa Bisericii Noului Testament şi numai prin Botez îşi dovedeşte omul acordul pentru lucrarea răscumpărătoare a Harului. De aceea el se izbăveşte numai prin Botez. 
  
De altfel, noi ştim că mărturisind un singur Botez, ca început al tuturor Tainelor, nu le negăm pe celelalte; căci crezând în Biserică, noi recunoaştem împreună cu ea şapte Sfinte Taine: Botezul, Euharistia, Hirotonia, Mirungerea, Cununia, Spovedania şi Sfântul Maslu. Sunt încă multe Sfinte Taine, căci fiecare faptă săvârşită din credinţă, nădejde şi dragoste, îi este insuflată omului prin Duhul lui Dumnezeu şi cheamă asupra lui Harul nevăzut al lui Dumnezeu. Dar cele şapte Taine nu sunt în realitate lucrarea unei singure persoane, demnă de favoarea Domnului, ci sunt lucrarea întregii Biserici, săvârşită printr-o singură persoană, chiar dacă această persoană este nevrednică. Despre Taina Euharistiei, Sfânta Biserică ne învaţă că prin ea se săvârşeşte într-adevăr prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos. Ea nu respinge totuşi cuvântul „transsubstanţiere", dar nici nu îi dă înţelesul material care îi este conferit de către învăţaţii din Biserica separată. Prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos se săvârşeşte în Biserică şi pentru Biserică. Cel care primeşte cu credinţă Darurile sfinţite, care se închină înaintea lor şi se gândeşte la ele cu credinţă, acela primeşte într-ade văr Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos. Cel care le primeşte cu nevrednicie, acela într-adevăr reneagă Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos; oricum, Trapul şi Sângele lui Iisus Hristos sunt acelea care, în credinţă sau în necredinţă, sfinţesc sau osândesc. Dar această Taină se săvârşeşte în Biserică şi pentru Biserică, ea nefiind nici pentru lumea exterioară, nici pentru foc, nici pentru un animal iraţional, nici pentru stricăciune şi nici pentru omul care nu a auzit de legea lui Iisus Hristos. În Biserică (vorbim despre Biserica văzută), pentru cei aleşi şi cei respinşi, Sfânta Euharistie nu este o simplă amintire a tainei mântuirii, nici prezenţa darurilor netrupeşti în pâine şi vin, nici simpla percepere duhovnicească a Trupului şi Sângelui lui Iisus Hristos, ci cu adevărat Trupul Său şi Sângele Său. Iisus Hristos a binevoit să se unească cu credinciosul nu doar în duh, ci cu trupul şi sângele, pentru ca unirea să fie deplină, adică nu doar duhovnicească ci şi trupească. Tot aşa sunt împotriva Bisericii şi explicaţiile fără sens despre raporturile Sfintelor Taine cu stihiile şi creaturile iraţionale (de vreme ce Sfânta Taină este întemeiată numai pentru Biserică) şi orgoliul spiritual care dispreţuieşte trapul şi sângele şi respinge unirea trupească cu Iisus Hristos. Nu vom învia fără trup aşa cum nici un duh, în afară de Dumnezeu, nu poate fi numit în întregime netrupesc. Cel ce dispreţuieşte trupul greşeşte prin orgoliul spiritului. 
  
Despre Taina Hirotoniei, Sfânta Biserică ne învaţă că prin ea se transmite Harul ce săvârşeşte Tainele, ca moştenire de la Apostoli şi de la Hristos însuşi: nu ca şi cum nici o Taină nu s-ar putea săvârşi altfel decât prin Hirotonie (căci fiecare creştin poate, prin Botez, să deschidă uşa Bisericii, unui copil, unui evreu sau unui păgân), dar în sensul că Hirotonia conţine în ea toată plinătatea Harului dăruit de către Iisus Hristos Bisericii Sale. Biserica însăşi, împărtăşind membrilor săi plinătatea darurilor duhovniceşti, a hotărât, prin puterea libertăţii ce i-a fost dată de Dumnezeu, diferite trepte ale Hirotoniei. Altul este darul ce se dă preotului care săvârşeşte toate Tainele, cu excepţia Hirotoniei, altul este cel conferit episcopului, care săvârşeşte şi Hirotonia; iar mai presus decât darul dat episcopului nu este nimic. Sfânta Taină îi dă celui ce este hirotonit o însemnătate imensă: deşi este nevrednic, de acum înainte, în săvârşirea slujirii Tainelor, el lucrează nu de la sine, ci în numele întregii Biserici, adică de la Iisus Hristos, Care trăieşte în ea. Dacă ar înceta Hirotonia, ar înceta toate Tainele în afara Botezului, iar neamul omenesc ar pierde Harul; atunci Biserica însăşi ar mărturisi că a fost părăsită de către Iisus Hristos. 
  
Despre Taina Mirungerii, Biserica învaţă că prin ea se transmit creştinului darurile Duhului Sfânt, care confirmă credinţa lui, şi sfinţenia lăuntrică. După voia Sfintei Biserici, această Taina se săvârşeşte nu numai de către episcop, dar şi de către preoţi, deşi Sfântul şi Marele Mir poate fi sfinţit numai de către episcop. Despre Taina Cununiei, Sfânta Biserică învaţă că harul lui Dumnezeu, Care binecuvintează moştenirea generaţiilor în existenţa efemeră a neamului omenesc şi sfânta unire a soţului şi a soţiei pentru a forma familia, acest har este un dar sacramental care îi obligă pe cei ce îl primesc la iubire reciprocă şi sfinţenie duhovni cească, prin care tot ce este păcătos şi material se îmbracă în dreptate şi curăţie. De asemenea, Apostolii, mari dascăli ai Bisericii, recunosc taina Cununiei chiar şi între păgâni; căci interzicând concubinajul, ei confirmă cununia între păgâni şi creştini, zicând că soţul se sfinţeşte prin soţia credincioasă, iar soţia prin soţul credincios (cf. 1 Corinteni 7, 14). Acest cuvânt apostolic nu înseamnă câtuşi de puţin că cei necredincios se mântuieşte prin unirea sa cu femeia credincioasă, ci că este sfinţită cununia: pentru că nu fiinţa umană se sfinţeşte, ci soţul şi soţia. Omul nu se izbăveşte prin alt om, dar soţul sau soţia se sfinţesc în raport cu însăşi cununia. Astfel, căsătoria nu este rea nici chiar la cei ce se închină la idoli; dar ei nu ştiu despre harul lui Dumnezeu dat lor. însă Sfânta Biserică, prin slujitorii ei hirotoniţi, recunoaşte şi binecuvintează unirea soţului cu soţia, unire binecuvântată de Dumnezeu. De aceea căsătoria nu este un ritual, ci o Taină adevărată. Ea îşi atinge desăvârşirea în Sfânta Biserică, pentru că numai în Biserică se desăvârşeşte orice sfinţire. 
  
Despre Taina Pocăinţei, Sfânta Biserică învaţă că fără ea duhul omului nu se poate curaţi de robia păcatelor şi de orgoliul păcătos; că nu poate omul să-şi ierte el însuşi păcatele (noi putem doar să ne osândim păcatele, nu să ne şi eliberăm de ele) şi că numai Biserica are puterea iertării, căci în ea trăieşte plinătatea Duhului lui Hristos. Noi ştim că primul care a intrat în împărăţia cerurilor, după Mântuitorul, a intrat în sfinţe nia lui Dumnezeu osândindu-se pe sine, adică prin Taina Pocăinţei; el a spus, într-adevăr: „noi primim cele cuvenite după faptele noastre" {Luca 23, 41), şi a primit dezlegarea {Luca 23, 43) de la Acela Care doar El poate dezlega şi dezleagă prin vocea Bisericii Sale. 
  
Despre Taina Sfântului Maslu, Sfânta Biserică învaţă că prin ea se săvârşeşte binecuvântarea întregii lupte pe care o poartă omul pe pământ, şi a întregii căi străbătute de către acesta în credinţă şi smerenie; şi că prin Sfântul Maslu se exprimă chiar judecata dumnezeiască peste alcătuirea pământească a omului, tămăduindu-1 când toate remediile curative nu mai au nici o putere, sau îngăduind morţii să distrugă trapul pământesc ce nu mai este de folos Bisericii pământeşti şi căilor tainice ale Domnului. 
  
Biserica trăieşte, chiar pe pământ, nu o viaţă omenească, pământească, ci o viaţă dumnezeiască, plină de har. De aceea, nu doar fiecare din membrii ei, ci Biserica însăşi, în totalitatea sa, se numeşte în mod solemn „Sfântă". Descoperirea ei văzută constă în Sfintele Taine, însă viaţa ei interioară constă în darurile Sfântului Duh, în credinţă, nădejde şi dragoste. Asuprită şi prigonită de vrăjmaşi din afară, uneori agitată şi dezbinată de patimile fiilor săi, ea se păstrea ză neclintită şi neschimbată acolo unde se păstrează Tainele şi sfinţenia duhovnicească; nu se denaturează niciodată şi nu necesită reforme. Ea nu trăieşte sub legea robiei, ci sub legea libertăţii, nu recunoaşte nici o putere asupra sa, în afară de propria sa putere, nu primeşte judecata nimănui în afară de judecata credinţei (pentru că mintea nu o înţelege); şi îşi exprimă dragostea, credinţa şi nădejdea, în rugăciuni şi ritualuri insuflate ei de Duhul adevărului şi de harul lui Hristos. De aceea ritualurile ei, deşi nu sunt imuabile (căci sunt create de duhul libertăţii şi se pot schimba după cum judecă Biserica), niciodată şi în nici un caz nu pot conţine vreun amestec, nici chiar cel mai mic, de minciună ori învăţături false. Iar ritualurile ei, atâta vreme cât sunt neschimbate, sunt obligatorii pentru membrii Bisericii, pentru că în săvârşirea lor se păstrează bucuria unităţii sfinte. Unitatea exterioară este unitatea ce se manifestă în împărtăşirea cu Sfintele Taine, în vreme ce unitatea interioară este unitatea Duhului. Mulţi s-au izbăvit (de pildă unii mucenici) neîmpărtăşindu-se cu nici una dintre Tainele Bisericii (nici chiar Botezul), dar nimeni nu se mântuieşte fără să se împărtăşească din sfinţenia lăuntrică a Bisericii, din credinţa, nădejdea şi dragostea ei; căci ceea ce mântuieşte nu sunt faptele, ci credinţa (cf. Romani 3, 28 şi Galateni 3, 24). Iar credinţa, cea adevărată şi vie, nu este de două feluri, ci unică. 
  
De aceea, cei care spun că nu credinţa singură mântuieşte, ci că mai trebuie şi fapte, sunt fără de minte, asemenea celor care spun că mântuieşte doar credinţa, fără fapte; pentru că dacă nu sunt fapte, credinţa este moartă (cf, Iacob 2, 14); şi dacă este moartă, ea nu este adevărată, deoarece în credinţa adevărată este Hristos, adevărul şi viaţa (cf. Ioan 14, 6); iar dacă nu este adevărată, este mincinoasă, adică este ştiinţă exterioară. Dar minciuna poate oare izbăvi? Dacă este adevărată, credinţa este vie, adică duce la fapte, iar dacă duce la fapte, ce fel de fapte mai trebuie? Inspirat fiind de Dumnezeu, Apostolul spune: „Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea (Iacob 2, 18)". Recunoaşte el oare două credinţe? Nu, însă evidenţiază o laudă nechibzuită: „Tu crezi în Dumnezeu, dar şi demonii cred şi se cutremură" (Iacob 2, 19). Recunoaşte el oare credinţa dracilor? Nu, dar dovedeşte minciuna aceluia care se laudă cu calitatea pe care şi dracii o au. „După cum trupul fără suflet este mort, aşa şi credinţa fără fapte" (Iacob 2, 26). Oare compară el credinţa cu trapul şi faptele cu duhul? Nu, pentru că o astfel de comparaţie nu ar fi dreaptă; dar înţelesul cuvintelor sale este clar. După cum trapul fără suflet nu este om şi nu se poate numi om, ci cadavru, la fel şi credinţa care nu creează fapte nu poate fi numită credinţă adevărată ci minciună, adică ştiinţă exterioară, fără roade şi, deci, accesibilă până şi demonilor. Ceea ce este scris simplu trebuie citit simplu. De aceea, cei ce se bazează pe Apostolul Iacob pentru a dovedi ce este credinţa moartă şi credinţa vie, de parcă ar fi două credinţe, aceia nu au înţeles sensul cuvintelor apostolice; căci nu pentru ei, ci împotriva lor mărturiseşte Apostolul. Tot astfel, când marele Apostol al neamurilor spune: „Ce folos o credinţă fără iubire, chiar dacă ar putea muta şi munţii?" (cf. I Corinteni 13, 2), el nu afirmă posibilitatea unei asemenea credinţe fără iubire; dar presupunând-o, o declară fără folos. Nu cu duhul înţelepciunii lumeşti, care vorbeşte despre cuvinte, trebuie citită Sfânta Scriptură, ci cu duhul înţelepciunii dumnezeieşti, cu duhul simplităţii duhovniceşti. Definind credinţa, Apostolul spune: „ea este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute" (Evrei 11, 1); nu doar a celor aşteptate sau care trebuie să vină. Ori, dacă nădăjduim, atunci noi dorim; şi dacă dorim, atunci iubim, pentru că nu poţi dori aceea ce nu iubeşti. Oare dracii au şi ei nădejde? Iată de ce nu există decât o singură credinţă; şi când întrebăm: „Oare poate credinţa adevărată să izbăvească fără de fapte?", formulăm o întrebare fără judecată sau, mai bine zis, nu întrebăm nimic; căci credinţa adevărată este vie, ea săvârşeşte fapte: ea este credinţa în Iisus Hristos şi Iisus Hristos în credinţă. Cei care au luat drept credinţă adevărată o credinţă moartă, adică falsă, sau ştiinţa exterioară, au ajuns în rătăcirea lor până acolo încât au creat din această credinţă moartă, fără să-şi dea seama, o a opta Taină. Biserica are credinţă, dar o credinţă vie, pentru că ea este cea care deţine şi sfinţenia. Ce putem spune când un om simplu sau un episcop are credinţă? Are el şi sfinţenie? Nu, pentru că el poate fi cunoscut ca ucigaş şi desfrânat. Dar credinţa se află în el, chiar dacă este păcătos. Astfel, credinţa este în el a opta Taină şi ca orice Taină este acţiunea Bisericii asupra unei persoa ne, chiar dacă este o persoană nevrednică. Prin această Taină oare ce credinţă se află în el? Cea vie? Nu, pentru că el este un criminal; ci este credinţa moartă, adică o cunoaştere exterioară, accesibilă chiar şi dracilor. Şi asta să fie a opta Taină? O astfel de abatere de la adevăr se condamnă prin ea însăşi[6]. 
  
Trebuie înţeles că ceea ce mântuieşte nu este nici credinţa, nici nădejdea şi nici iubirea (căci mântuieşte oare credinţa în raţiune, sau nădejdea în lume, sau dragostea pentru trup?), dar ceea ce mântuieşte este obiectul credinţei. Crezi în Iisus Hristos, şi astfel prin Iisus Hristos eşti mântuit în credinţă; crezi în Biserică, prin Biserică eşti mântuit; crezi în Tainele lui Iisus Hristos, prin ele te mântuieşti; căci Iisus Hristos Dumnezeul nostru este în Biserică şi în Sfintele Taine. Biserica Vechiului Testament a fost mântuită prin credinţa în Mântuitorul ce urma să vină. Avraam a fost mântuit prin acelaşi Iisus Hristos ca şi noi. El îl avea pe Iisus Hristos în nădejde (cf. Evrei 11, 8-12), noi îl avem întru bucurie. De aceea cel care doreşte să se boteze, se botează în nădejdea sa; cel care a primit Botezul are Botezul întru bucurie; pe amândoi îi mântuieşte una şi aceeaşi credinţă în Botez. Dar vei spune: „dacă mântuieşte credinţa în Botez, de ce mai trebuie să te botezi?". Dar ce doreşti în realitate, dacă nu primeşti Botezul? Este vădit că acea credinţă care doreşte Botezul trebuie să se împlinească în primirea Botezului, care este bucuria ei. De aceea şi casa lui Corneliu a primit Duhul Sfânt, deşi nu primise încă Botezul (cf. Fapte 10), în timp ce famenul a fost umplut de acelaşi Duh Sfânt după ce s-a botezat {Fapte 8, 38; cf. 2, 38). Căci Dumnezeu poate să proslăvească taina Botezului înainte de Botez, la fel de bine ca şi după. Astfel dispare diferenţa între opus operam şi opus operatum. Ştim bine că mulţi nu au botezat copiii mici aşa cum mulţi nu le îngăduiau să se împărtăşească din Sfintele Taine, iar mulţi nu-i ungeau cu Sfântul Mir. Dar Sfânta Biserică înţelege altfel: ea îi botează, îi miruieşte şi-i primeşte la Cuminecare pe copiii mici. Şi dacă ea a stabilit astfel, nu este pentru a-i condamna pe copiii nebotezaţi, ai căror îngerii văd totdeauna faţa lui Dumnezeu (cf. Matei 18, 10); dar a rânduit aceasta datorită dragostei care trăieşte în ea, pentru ca primul gând al pruncului care începe să gândească să nu fie numai dorinţa de a primi, ci şi bucuria de a fi primit deja Sfintele Taine. Cunoşti tu oare bucuria copilului care, în mod evident, încă nu a început să gândească? Oare nu s-a bucurat de Iisus Hristos, înaintemergătorul încă înainte de a se fi născut (Luca 1, 41)? Cei care au refuzat copiilor Botezul, Mirungerea şi împărtăşirea cu Sfintele Taine sunt aceia care, moştenind înţelepciunea oarbă a păgânismului orb, nu au înţeles înălţimea tainelor dumnezeieşti, ci au căutat în toate motive şi avantaje, supunând învăţătura Bisericii interpretării scolastice, şi care nu vor nici măcar să se roage dacă nu văd în rugăciune un scop imediat şi un câştig. Dar legea noastră nu este legea sclavilor sau a mercenarilor care lucrează pentru plată, ci legea fiilor, o lege a dragostei în libertate.  
  
Noi ştim că atunci când cineva cade, el cade singur, dar de mântuit nimeni nu se mântuieşte singur. Cel ce se mântuieşte se mântuieşte în Biserică, ca membru al ei, şi în unitate cu toţi ceilalţi membrii ai ei. Dacă cineva crede, el este în comuniunea credinţei; dacă iubeşte cineva, este în comuniunea iubirii; dacă se roagă, este în comuniunea rugăciunii. De aceea, nimeni nu se poate baza doar pe rugăciunea sa şi fiecare, rugându-se, cere mijlocirea întregii Biserici, nu pentru că s-ar îndoi de mijlocirea lui Iisus Hristos, singurul Mijlocitor (cf. 1 Timotei 2, 5), dar cu convingerea că întreaga Biserica se roagă totdeauna pentru toţi membrii săi. Se roagă pentru noi toţi îngerii şi apostolii şi mucenicii şi patriarhii şi, mai presus de toţi, Maica Domnului nostru, iar această unitate sfântă este viaţa adevărată a Bisericii. Dar dacă Biserica văzută şi nevăzută se roagă neîncetat, la ce bun să-i mai cerem să se roage? Oare nu cerem noi harul lui Dumnezeu Tatăl şi lui Iisus Hristos deşi Harul anticipează rugăciunea noastră? Dacă noi cerem Bisericii rugăciunile sale, este tocmai pentru că noi ştim că ea ajută şi pe cei care nu-i cer aceasta, dar celor care cer le dă incomparabil mai mult decât cer ei; pentru că în ea este plinătatea Duhul dumnezeiesc. Astfel proslăvim pe toţi cei pe care Domnul i-a proslăvit şi îi proslăveşte, căci cum putem spune că Iisus Hristos trăieşte în noi dacă nu ne asemănăm lui Iisus Hristos? De aceea îi proslăvim pe sfinţi şi pe îngeri şi pe prooroci, dar mai mult decât pe toţi, pe Preacurata Maica Domnului Iisus, nu pentru că am recunoaşte că a fost concepută fără de păcat sau desăvârşită (căci fără de păcat şi desăvârşit este doar Iisus Hristos); dar amintindu-ne că despre superioritatea ei de neînţeles faţă de toate creaturile lui Dumnezeu, aduce mărturie îngerul şi Elisabeta, şi mai ales Mântuitorul însuşi, dăruindu-i ei în ascultare fiască şi spre a o sluji, pe marele Apostol Ioan văzătorul (cf. Ioan 19, 26-27). 
  
Aşa cum fiecare dintre noi cere rugăciunile tuturor, tot aşa, fiecare este dator tuturor cu rugăciunile sale, celor vii şi celor morţi, ba chiar celor încă nenăscuţi; pentru că atunci când ne rugăm (cum facem împreună cu toată Biserica) pentru ca lumea să vină la înţelepciunea lui Dumnezeu, ne rugăm nu numai pentru generaţia actuală, dar şi pentru acelea pe care Dumnezeu le va chema la viaţă. Ne rugăm pentru cei vii, pentru ca harul lui Dumnezeu să vină peste ei, şi pentru cei morţi, ca ei să fie vrednici de a vedea faţa lui Dumnezeu. Noi nu ştim nimic despre starea intermediară a sufletelor care nu sunt nici primite în împărăţia lui Dumnezeu, nici condamnate la chinuri, căci despre o astfel de stare nu am primit învăţături de la apostoli sau de la Iisus Hristos. Nu recunoaştem purgatoriul, sau curăţirea sufletului prin suferinţă, din care ar putea fi răscumpăraţi prin faptele lor sau prin faptele altora, căci Biserica nu ştie nimic despre izbăvirea prin mijloace exterioare sau prin suferinţe, în afară de cele ale lui Iisus Hristos, nici despre negocieri cu Dumnezeu, pentru a scăpa de suferinţă prin săvârşirea faptelor bune în locul lor. 
  
Tot acest păgânism rămâne la moştenitorii înţelep ciunii păgâne, la oamenii care se mândresc cu locul, numele şi regiunea lor, la cei care au instituit a opta Taină, aceea a credinţei moarte. Noi ne rugăm în Duhul iubirii, cunoscând că nimeni nu va fi mântuit decât prin rugăciunea întregii Biserici, în care trăieşte Iisus Hristos, ştiind şi nădăjduind că până la sfârşitul veacurilor, toţi membrii Bisericii, vii şi morţi, nu încetează să se desăvârşească prin rugăciune reciprocă. Mult deasupra noastră sunt sfinţii, proslăviţi de Dumnezeu, dar mai presus de toate este Sfânta Biserică ce îi cuprinde pe toţi sfinţii şi care se roagă pentru toţi, după cum se vede în Liturghia inspirată de Dumnezeu. în rugăciunile sale se aude şi rugăciunea noastră, oricât am fi de nevrednici pentru a ne numi fii ai Bisericii. Dacă închinându-ne şi slăvindu-i pe sfinţi, noi cerem lui Dumnezeu să-i proslăvească, nu putem cădea sub învinuirea de orgoliu, căci nouă, cărora ni s-a îngăduit să-L numim pe Dumnezeu Tată, ne este îngăduit şi să ne rugăm astfel: „Sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta". Şi dacă ne este îngăduit să-L rugăm pe Dumnezeu să sfinţească numele Său, şi să împlinească voia Sa, cine ne va împiedica să-L rugăm să-i proslăvească pe sfinţii Săi şi să dăruiască pacea Sa aleşilor Săi? Noi nu ne rugăm pentru cei care nu au fost aleşi, după cum Iisus Hristos nu S-a rugat pentru lumea întreagă, ci numai pentru aceia care i-au fost daţi Lui de către Tatăl (loan 17). Să nu spui: „ce rugăciune pot să fac eu pentru cel viu sau pentru cel mort, când rugăciunea mea nu este îndeajuns nici măcar pentru mine?" Căci dacă nu ştii să te rogi, de ce te-ai ruga pentru tine? Dar în tine se roagă Duhul iubirii (cf. Romani 8, 26). Nici nu spune: „La ce îi foloseşte altuia rugăciunea mea, dacă se roagă el singur şi pentru el mijloceşte Iisus Hristos însuşi?" Când te rogi, întru tine se roagă Duhul iubirii. Nici nu spune că „Judecata lui Dumnezeu nu se mai poate schimba", căci rugăciunea ta este şi ea pe căile Domnului şi Dumnezeu a prevăzut-o. Dacă eşti membru al Bisericii, atunci rugăciunea ta este necesară tuturor membrilor ei. Dacă va spune mâna că ei nu-i este necesar sângele din restul trupului şi ea nu-i va da partea sa de sânge, mâna se va usca (cf. 1 Corinteni 12, 15). Aşa şi tu, eşti necesar Bisericii atâta vreme cât eşti în ea: dar dacă refuzi să fii în comuniune cu ea, te vei pierde singur şi nu vei mai fi membru al ei. Biserica se roagă pentru toţi, şi noi toţi ne rugăm împreună pentru toţi; dar rugăciunea noastră trebuie să fie adevărată, ea trebuie să fie o expresie sinceră a iubirii şi nu un rit verbal. Incapabili să-i iubim pe toţi oamenii, ne rugăm doar pentru aceia pe care-i iubim şi rugăciunea noastră nu este făţarnică; pentru că noi cerem lui Dumnezeu să-i putem iubi pe toţi şi să ne rugăm pentru toţi, fără făţărnicie. Sângele Bisericii este o rugăciune reciprocă, şi respiraţia ei este laudă dumnezeiască. Ne rugăm în duhul iubirii şi nu pentru vreun folos, în duhul libertăţii fiilor, nu al legii mercenarilor care cer plată. Cine întreabă: „Ce folos ai din rugăciune?" se recunoaşte pe sine rob. Rugăciunea adevărată este iubire adevărată. 
  
Mai presus de orice este dragostea şi unitatea; iar dragostea se exprimă în mii de feluri: prin fapte, prin rugăciune şi prin cântare duhovnicească. Biserica binecuvintează toate aceste exprimări ale dragostei. Dacă tu nu poţi să-ţi exprimi iubirea ta pentru Dumnezeu prin cuvinte, însă .o exprimi printr-o imagine văzută, adică prin icoană, oare te va osândi Biserica? Nu! Dar îl va osândi pe cel ce te osândeşte pe tine, căci el osândeşte iubirea ta. Ştim că şi fără icoană există mântuire, şi unii au fost mântuiţi astfel, dar dacă dragostea ta se lipseşte de icoană, te vei izbăvi şi fără icoană; dar dacă dragostea fratelui tău are nevoie de icoană, osândind iubirea fratelui tău, te osândeşti pe tine însuţi; şi dacă tu, creştin fiind, nu îndrăzneşti să asculţi fără evlavie rugăciunea sau o cântare duhovni cească a fratelui tău, cum îndrăzneşti să priveşti fără evlavie la icoana pe care a creat-o iubirea lui, şi nu arta sa? Domnul, cunoscând taina inimilor, a binevoit, nu o dată, să proslăvească rugăciunea sau psalmul. îi vei interzice tu Lui să proslăvească rugăciunea adresată sfinţilor sau mormintele lor? Vei spune: „Vechiul Testament a oprit să fie făcut chipul lui Dumnezeu". Dar tu înţelegi oare mai bine decât Sfânta Biserică propriile ei cuvinte (adică Scriptura); oare nu înţelegi că Vechiul Testament nu a interzis reprezentarea lui Dumnezeu (căci a îngăduit heruvimii şi şarpele de aramă şi scrierea Numelui dumnezeiesc), dar a interzis omului să-şi facă un Dumnezeu după asemănarea vreunui lucru de pe pământ sau din cer, vizibil sau chiar imaginar. 
  
Dacă zugrăveşti o icoană pentru ca să-ţi amintească de Dumnezeu Cel nevăzut şi mai presus de orice închipuire, tu nu-ţi faci câtuşi de puţin un idol. însă dacă ţi-L imaginezi pe Dumnezeu şi crezi că El seamănă cu ceea ce-ţi imaginezi tu, îţi faci idol. Acesta este sensul opreliştii din Vechiul Testament. Dar icoana (acest mod de a scrie în culori numele lui Dumnezeu) sau imaginea sfinţilor Săi, fiind făcută din iubire, nu este interzisă de Duhul adevărului. Să nu spui: „vor trece creştinii la idolatrie", căci Duhul iui Iisus Hristos, Care păzeşte Biserica, este mai înţelept decât înţelepciunea ta calculată. De aceea tu poţi fi mântuit chiar fără icoană, dar nu ai dreptul să respingi icoanele. Biserica primeşte orice ritual care exprimă năzu inţa duhovnicească spre Dumnezeu, la fel cum primeşte rugăciunea şi icoana; dar mai presus de orice ritualuri ea recunoaşte Sfânta Liturghie, în care se exprimă toată plinătatea învăţăturilor şi a duhului ei, şi aceasta nu prin simboluri sau semne convenţionale, ci prin Cuvântul vieţii şi al adevărului, inspirat de sus. Numai acela care înţelege Sfânta Liturghie, înţelege Biserica. Mai presus de toate este unitatea Sfinţeniei şi a Iubirii. 
  
Mărturisind că aşteaptă învierea morţilor şi Judecata de apoi asupra întregii omeniri, Sfânta Biserică recunoaşte că împlinirea tuturor membrilor ei se va realiza o dată cu însăşi împlinirea ei, şi că viaţa de apoi nu aparţine doar duhului, ci şi trupului duhovni cesc; pentru că numai Dumnezeu este duh cu desă vârşire netrupesc. De aceea ea respinge orgoliul acelora care propovăduiesc învăţătura despre inexistenţa trupului după moarte şi, în consecinţă, dispreţuiesc trupul în care a înviat Iisus Hristos. Acest trup nu va fi trup de carne, ci va fi asemenea trupului îngerilor, după cum a spus însuşi Iisus Hristos, că noi vom fi asemenea îngerilor (cf. Matei 22, 30). 
  
La Judecata de apoi se va descoperi în totalitatea sa îndreptarea noastră în Iisus Hristos; nu numai sfinţirea noastră ci şi îndreptarea, pentru că nimeni nu a fost sfinţit şi nu este sfinţit deplin, ci îi mai trebuie şi îndreptarea. Tot ce este bun este săvârşit în noi prin Iisus Hristos, fie în credinţă, fie în nădejde sau în iubire; noi nu facem decât să ne supunem lucrării Sale; dar nimeni nu se supune în întregime. De aceea mai trebuie şi îndreptarea prin Patimile şi sângele iui Iisus Hristos. Cine mai poate vorbi despre meritele sale proprii sau despre o rezervă de merite prisositoare şi de rugăciuni? Doar cei care mai trăiesc sub legea robiei. Tot ceea ce este bun, este împlinit în noi de către Iisus Hristos, noi însă nu ne vom supune niciodată în întregime, nici unul dintre noi, nici chiar sfinţii, cum a spus Mântuitorul însuşi. Totul este lucrarea Harului, iar Harul se dă tuturor în mod gratuit, şi se dă tuturor, pentru ca nimeni să nu poată murmura ceva; dar nu se dă la toţi în mod egal, ci potrivit preştiinţei, după cum spune Apostolul (cf. Efeseni 3, 7; Romani 12, 3; 1 Corinteni 12, 11), nu pentru că am fi predestinaţi. Cel mai mic talant este dat de către Domnul aceluia în care Domnul a prevăzut neglijenţa, pentru ca respingerea unui dar mai mare să nu ducă la o mai mare condamnare. Nici înmulţirea talanţilor dăruiţi nu o facem noi, ci ei sunt încredinţaţi negustorilor, pentru ca nici aici să nu fie meritul nostru, ci numai neîmpotrivirea la Harul care îi face să rodească. Astfel dispare deosebirea dintre Harul „suficient" şi Harul „eficace". Totul este lucrarea harului. De te vei supune Lui, Domnul Se desăvârşeşte întru tine şi te desăvârşeşte pe tine. Dar nu te lăuda cu supunerea ta, pentru că şi supunerea vine din Har. Niciodată nu ne supunem în întregime; de aceea pe lângă sfinţire, mai cerem şi îndreptare. 
  
Totul se săvârşeşte în desfăşurarea Judecăţii de obşte, şi Duhul lui Dumnezeu, adică Duhul credinţei, al nădejdii şi al dragostei, Se va descoperi în toată plinătatea Sa, şi toate darurile vor ajunge la deplina desăvârşire; însă mai mare decât toate este dragostea (cf. 1 Corinteni 13, 13). Totuşi, nu trebuie să gândim că nădejdea şi credinţa, aceste daruri de la Dumnezeu, vor pieri (căci ele sunt nedespărţite de dragoste), dar numai dragostea îşi va păstra numele, în vreme ce credinţa, ajungând la desăvârşire, va fi o deplină cunoaştere lăuntrică; iar nădejdea va fi bucurie, pentru că noi ştim, chiar aici pe pământ, că nădejdea, cu cât este mai puternică, cu atât aduce mai multă bucurie. Prin voinţa lui Dumnezeu, după căderea multor schisme şi a Patriarhiei de la Roma, Sfânta Biserică s-a păstrat în eparhiile şi patriarhiile răsăritene, şi numai acele comunităţi pot să se recunoască pe deplin creşti ne, care păstrează unitatea cu patriarhiile răsăritene sau care intră în această unitate. Pentru că nu este decât un singur Dumnezeu şi o singură Biserică, şi nu este în ea nici o vrajbă şi nici o nepotrivire.  
  
De aceea Biserica se numeşte „ortodoxă" sau „răsăriteană", sau „greco-rusă"; însă toate aceste denumiri nu sunt decât vremelnice. Nu trebuie să învinuim Biserica de orgoliu, pentru că se numeşte pe sine „Ortodoxă", pentru că ea însăşi se numeşte Sfântă. Când vor dispărea învăţăturile false, nu va mai fi necesară nici denumirea de Ortodoxă, pentru că nu va mai exista nici creştinism fals. Când Biserica se va răspândi în toată lumea, sau vor intra în ea toate popoarele, atunci vor dispărea toate denumirile locale, căci Biserica nu este legată de vreun loc, şi nu păstrează câtuşi de puţin moştenirea orgoliului păgân; dar ea se numeşte Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, ştiind că lumea întreagă îi aparţine şi că nici un loc nu are o însemnătate aparte şi că nu poate sluji decât vremelnic la proslăvirea numelui lui Dumnezeu, după voinţa Sa necunoscută nouă. 
  
Concluzii finale şi încheierea 
  
Vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare. 
  
În încheiere, ajungând în actualitate şi în contemporaneitate, voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
[1] Cf. N. O. Losski, Op. cit., p. 33. 
  
[2] Cf. N. Chiţescu, Studiul cit., p. 52. 
  
[3] A. S. Khomiakoff, L'Eglise latine et le protestantisme au point de vue de l'Eglise d'Orient, B. Benda, Libraire - Editeur, Lausanne &Vevey, 1872, p. 11-12. 
  
[4] De pildă papa Honorius la sinodal al III-lea de la Constantinopol, în anul 680. 
  
[5] Pentru aceasta poate să cunoască adevărul şi cel neluminat prin Har, cum sperăm şi noi să îl cunoaştem, dar această cunoaştere nu este nimic altceva decât o presupunere, mai mult sau mai puţin solidă, o părere, o convingere logică sau o cunoaştere exterioară, care nu are nimic comun cu cunoaşterea lăuntrică şi adevărată, cu credinţa care vede cele nevăzute. Şi numai Dumnezeu ştie dacă suntem credincioşi sau nu. 
  
[6] Într-adevăr, în credinţa moartă, infailibilitatea este în sine însăşi o eroare, aşa cum faptul că este muritoare se manifestă prin aceea că infailibilitatea este legată de obiecte ale naturii muritoare: locul de reşedinţă, ziduri moarte, succesiunea episco pală, tronul episcopal. Ori, noi ştim cine şedea pe scaunul lui Moise, în timpul patimilor lui Hristos (cf. Matei 23, 3). 
  
[7] Textul integral a fost publicat mai întâi la Paris în 1853, apoi în volumul L'Eglise latine et le protestantisme au point de vue de l'Eglise d'Orient, Lausanne, 1872 
  
[8] Celor care nu cunosc documentele acestui mare proces nu le rămâne decât să consulte Viaţa lui Fotie, scrisă de către iezuitul Jaeger. Lucrarea nu străluceşte prin bună credinţă, dar conţine documente importante. Şi aş mai adăuga o reflecţie: frumuseţea unei cauze nu are nimic de-a face cu moralitatea avocaţilor săi; iar conştiinţa papei sperjur nu este cu nimic mai bună decât a patriarhului uzurpator. 
  
[9] La Sinodul VI ecumenic, Constantinopol, 680-681, în şedinţa XIII din 28 martie 681 [n. ed.]. 
  
[10] Unii pretind că infailibilitatea papală este un dar acordat Bisericii ca recompensă pentru unitatea sa morală. Dar cum să fie recompensa unei injurii aduse tuturor Bisericilor din Răsărit? Alţii spun că ea constă în acordul deciziilor papei cu întreaga Biserică adunată sau dispersată. Atunci cum poate fi acceptată o dogmă tară a fi măcar supusă sau comunicată unei jumătăţi din lumea creştină? Toate aceste subterfugii nu susţin nici măcar umbra unei cercetări serioase. 
  
[11]Doar în Franţa religioasă se aduc aceste blasfemii involuntare: dovadă acel poem plictisitor (care a avut totuşi un oarecare succes), unde Iisus Hristos este răstignit din nou, pentru demoni. In rest, operele lui M. de Chateaubriand şi ale lui Lamartine abundă de exemple asemănătoare. 
  
[12]Nu este necesar să demonstrăm aici faptul că Sfântul lacob a fost greşit înţeles şi că, dacă el pare să împace credinţa şi cunoaşterea, este aşa nu pentru că le confundă, ci pentru că vrea să-i demonstreze cunoaşterii că nu are dreptul la un titlu pe care doar îl uzurpă şi ale cărui trăsături caracteristice nu le are. 
  
[13] „Apoi, la noi n-au putut niciodată nici patriarhii, nici sinoadele să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuşi corpul Bisericii, adică Poporul însuşi" (Enciclica patriarhilor ortodocşi, trad. T. M. Popescu, Bucureşti, 1935, p. 132) [n. ed.]. 
  
[14] Inokentie Veniaminov (1797-1879), apostolul Siberiei de est şi a] insulelor Aleutine, a săvârşit o impresionantă lucrare misionară printre eschimoşi şi în rândul altor triburi din regiunile arctice, precum şi în Japonia şi în Kamceatka. Biserica Rusă 1-a canonizat în 6 octombrie 1977, ziua de pomenire liturgică fiind la 13 aprilie [n. ed.]. 
  
[15] A doua acuzaţie adusă Ortodoxiei de către M. Laurentie în broşura care l-a determinat pe Homiakov să scrie acest eseu, este că ar manifesta o anume tendinţă către protestantism [n. ed.]. 
  
Drd. Stelian Gomboş  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs – în viziunea teologului ortodox rus Alexandru Homiakov - P. a II a ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 479, Anul II, 23 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!