Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 479 din 23 aprilie 2012        Toate Articolele Autorului

Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs – în viziunea teologului ortodox rus Alexandru Homiakov - p. I ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs – în viziunea şi concepţia teologului ortodox rus Alexandru Homiakov ...  
  
Introducere 
  
Vorbind despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, am ajuns la multe definiţii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor... Nu ştiu, în schimb, în ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le este locul şi rostul!... Şi din cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt el ajunge fiară. 
  
Omus secundus deus – maximă iluministă şi marxistă – este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii a aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică. Se uită că religia creştină nu este rodul căutării omului ci este istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Iisus Hristos se realizează în Biserică. Acesta e mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii. Ereziile caută a-şi acomoda lor lucrurile Lui Iisus Hristos, patimile, învierea şi chiar trimiterea Duhului Sfânt. Dar se uită, în întunericul ce-i cuprind, că Iisus Hristos este însuşi Ομεγα αποστο ος του Θεου - marele trimis al Tatălui, după expresia Sf. Grigorie Palama. Căci El Spune: „N-am venit să fac voia mea ci voia tatălui meu, care este în ceruri”. Aşadar, cine trimite, cine alege, cine este trimisul? Tatăl trimite pe Duhul: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine mă primeşte şi cine mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cele ce M-a trimis pe Mine”. (Matei 11,40) „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14,16). Sfânta Treime este misionară prin însăşi trimiterea ei. 
  
Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea este aleasa şi Ea este plină de Treime, spune Sf. Vasile cel Mare: Ea este aleasa şi ea trimite. Sfânta Treime este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care rupe pe Iisus Hristos de Treime, de Biserică, face din Ea o simplă învăţătură umană. 
  
Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sfântul Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh (Tainele iniţierii). De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Iisus Hristos ne mântuie nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Lui Iisus Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic. Domnul Iisus Hristos nu a venit să ne dea numai o gnoză, o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sf. Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelaţia nu e o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia este modul existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sf. Siluan Athonitul. Ei uită că Iisus Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare. Nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor în Biserică şi în Istorie? 
  
După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16,13).Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu a înţeles alegerea ca supremaţie. 
  
Dumnezeu te alege, nu ca să te înalţe, ci ca să te coboare, prin slujire. Arhiereul, Preotul, Diaconul, crediciosul sunt robii Lui Dumnezeu. (Ep. Romani - 9,10,11). E de luat aminte: Orice dezlegare se face pentru ceilalţi, Iisus Hristos şi-a dat viaţa pentru toţi, suntem aleşi, pentru a fi la dispoziţia tuturor. În creştinism, alegerea este universală, ucenicii au fost trimişi la toate neamurile. Epistola către Efeseni: este cartea eclesiologică a Bisericii. Prin opera Sa Iisus Hristos recapitulează totul, concentrează totul sub un singur cap: El, şi aceasta este marea taină că: „păgânii sunt împreună cu noi martori ai aceleaşi făgăduinţe”. Domnul nostru Iisus Hristos rupe peretele vrajbei dintre Israel şi păgâni. Aceasta este misiunea Bisericii, marele mister: ea împacă totul şi ceea ce este pe orizontal şi pe vertical. Misiunea sa este a chemării, a slujirii şi împăcării. Referinţe speciale avem la Sf. Ap. Şi Ev. Matei – cap.10 şi Luca – cap. 9 din ele rezultă legătura indisolubilă dintre evanghelizare şi slujire, Biserica făcând prezentă, ca activitate mântuitoare, prezenţa Lui Iisus Hristos în lume şi în Istorie. 
  
Pe lângă Sfintele Taine (căci astfel avem legătura cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos), trebuie să se înţeleagă că acest trup al Bisericii este şi organizat după concepţia paulină, din Epistola către Efeseni. Ortodoxia şi Biserica Romano-catolică au o înţelegere bisericească, eclesială, a credinţei, deci obiectivă, ca realizare şi plenitudine a Lui Iisus Hristos. Denominaţiunile creştine, ereziile istorice înţeleg individualist credinţa. Se uită, sau nu se înţelege că Biserica poate fi contestată nu numai secularistic (sociologic, ideologii ateiste) ci din interiorul ei, de natură creştină. 
  
Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică. Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte cu diavolul, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării. 
  
Biserica este una - A.S. Homiakov 
  
A. S. Homiakov s-a născut la 1 mai anul 1804 într-o familie de nobili ruşi. Dragostea sa profundă pentru Biserică şi pentru Rusia o datorează mamei sale. Este semnificativ în acest sens că mama sa a construit o biserică din propriile ei economii, pentru a comemora eliberarea Rusiei după invazia lui Napoleon din anul 1812. Studiile universitare le-a făcut la Moscova, unde a obţinut licenţa în matematică (1822). între anii 1823-1825 a fost ofiţer într-un regiment de cavalerie. În anul 1825 pleacă în străinătate, mai întâi la Paris, unde studiază pictura, apoi în Italia, Elveţia şi Austria. În anul 1828 se înrolează pentru a lupta împotriva turcilor. După terminarea războiului, se retrage la ţară pentru a se ocupa de domeniile familiei, petrecându-şi iernile la Moscova. A. S. Homiakov a murit de holeră la 23 septembrie anul 1860 îngrijindu-i pe ţăranii din Ivanovskoe atinşi de această boală teribilă. Pentru el, iubirea semenilor şi lepădarea de sine nu au rămas simple cuvinte, fiind înmormântat la Moscova, în cimitirul mănăstirii Danilov. 
  
Scrierile lui Homiakov nu au putut fi publicate în Rusia în timpul vieţii sale din pricina cenzurii ţariste. Deşi iubea cu ardoare Rusia şi tradiţiile ei, a refuzat să accepte nedreptăţile săvârşite de către poporul său. Aşa se face că la începutul războiului din Crimeea (1854-1855), el a denunţat, cu înflăcărarea unui profet, abuzurile Rusiei din vremea sa (adică Rusia dinainte de reforma ţarului Alexandru al II-lea), chemându-şi com patrioţii la pocăinţă.[1] 
  
În planul vieţii bisericeşti, el a abandonat clişeele scolastice, incomodându-i astfel pe cei care promovau o teologie anchilozată, aşa că este lesne de înţeles de ce unii dintre conducătorii Bisericii din vremea sa nu vedeau cu ochi buni criticile, directe şi indirecte, împotriva clericilor ale căror fapte nu erau în acord cu învăţătura pe care o profesau[2]. 
  
Eseul său Biserica este una (Ţerkov odna), a fost scris între anii 1840-1850, dar a văzut lumina tiparului abia după moartea sa, mai întâi într-o ediţie nemţească, la Berlin în anul 1867, iar în Rusia abia în anul 1879. 
  
Volumul L'Eglise latine et le protestantisme au point de vue de VEglise d'Orient, publicat în limba franceză la Lausanne în 1872, de către editorul protestant B. Benda, cuprinde articole tipărite deja la Paris - Quelques mots, par un chretien orthodoxe, sur Ies commumons occidentales, ă l'occasion d'une brochure de M. Laurentie (1853) - şi Leipzig (1855 şi 1858). 
  
Articolul Quelques mots par un chretien orthodoxe... reprezintă de fapt răspunsul lui Homiakov dat teologului romano-catolic Laurentine care relua într-o broşură acu zaţia de „cezaro-papism" la adresa Ortodoxiei precum şi cea de înclinaţie spre Protestantism. 
  
Încredinţat fiind că Biserica este „revelare a adevă rului dumnezeiesc pe pământ, hărăzită prin însăşi esenţa ei să fie patria comună a tuturor oamenilor", Alexandru Homiakov consideră că ea „nu permite nici unuia dintre fiii săi să tacă în faţa unei calomnii care atacă şi denaturează dogmele sau principiile sale. Pământul şi materia ţin de domeniul statului, iar arma lui este sabia. Sufletul este singurul domeniu al Bisericii, iar cuvântul este singura sabie de care se poate servi [...]. A răspunde calomniilor al căror obiect este Biserica nu reprezintă doar un drept, ci şi o datorie pentru toţi membrii săi. A tăcea este o crimă nu numai la adresa celor care au bucuria să îi aparţină, ci, încă şi mai mult, la adresa celor care ar putea să o aibă şi pe care false reprezentări pot să-i îndepărteze de adevăr. Orice creştin care aude că îi este atacată credinţa trebuie să o apere după priceperea sa, fără să aştepte o autorizaţie oarecare: căci Biserica nu are avocaţi oficiali"[3]. 
  
Aşadar, broşura lui Laurentine îndreptată împotriva Ortodoxiei îi dă lui Homiakov prilejul să analizeze cauza schismei occidentale. în studiul său, el ajunge la concluzia că principala cauză a schismei o reprezintă puţinătatea dragostei celor care s-au separat. Alexandru Homiakov vede în romano-catoiicism o formă de protestantism deghizat, întrucât şi această confesiune nesocoteşte învăţătura Bisericii, modificând Simbolul credinţei. Despre catolicism mai spune, între altele, că a introdus în sanctuarul credinţei mecanismul unei bănci şi că papa este de fapt un „oracol involuntar" de vreme ce infailibilitatea acestuia nu depinde de sfinţenia sau de decăderea sa.  
  
Familiaritatea sa cu scrierile patristice stă chezăşie pentru adevărul afirmaţiilor sale cu privire la taina Bisericii. Însă autenticitatea eseurilor lui Alexandru Homiakov pare să-şi aibă obârşia, înainte de toate, într-o experienţă personală a cunoaşterii lui Dumnezeu. Pentru el, viaţa şi adevărul nu sunt decât una. Cu toate că are cuvinte grele la adresa confesiunilor apusene, este remarcabil faptul că tocmai cei pe care i-a criticat au considerat că scrierile sale merită să fie publicate, ceea ce dovedeşte aprecierea de care s-a bucurat şi printre ei. 
  
Editorii protestanţi sunt cei care i-au publicat antologia de articole intitulată L'Eglise latine et le Protesîantisme au point de vue de l'Eglise d'Orient. Unitatea Bisericii derivă, fără îndoială, din unitatea lui Dumnezeu, deoarece Biserica nu este o multitudine de persoane separate, ci unitatea Harului dumnezeiesc, ce dăinuieşte în multitudinea făpturilor raţionale, care se supun Harului. Harul este dat şi celor nesupuşi, care nu se folosesc de el (care îşi îngroapă talantul), dar ei sunt în afara Bisericii. Unitatea Bisericii nu este una imaginară, alegorică, ci este adevărată şi substanţială, la fel ca unitatea nume roaselor organe în trupul omenesc viu. Biserica este una, deşi există o împărţire aparentă a ei, pentru omul care încă mai trăieşte pe pământ. Numai relativ la om se poate recunoaşte împărţirea Bisericii în cea văzută şi cea nevăzută, însă unitatea ei este reală şi absolută. Cei care trăiesc pe pământ, cei ce şi-au terminat călătoria pământească, cei care (precum îngerii) nu au fost creaţi pentru călătoria pământească, cei care încă nu şi-au început călătoria pe pământ (generaţia viitoare), toţi sunt uniţi într-o singură Biserică, într-un Har dumnezeiesc; pentru că Dumnezeu cunoaşte şi făptura care încă n-a fost zidită şi aude rugăciunile şi ştie credinţa aceluia pe care încă nu l-a chemat din neant la fiinţă. Biserica însă, Trupul lui Iisus Hristos, se manifestă şi se realizează în timp, neschimbând unitatea sa esenţială şi viaţa sa lăuntrică, harică. De aceea când se vorbeşte despre „Biserica văzută şi nevăzută", aceasta se spune numai relativ la om. Biserica văzută, Biserica pământească, trăieşte într-o desăvârşită comuniune şi unitate cu tot trupul biseri cesc, al cărui Cap este Iisus Hristos. Ea îl are pe Iisus Hristos Care locuieşte întru ea şi harul Duhului Sfânt, în toată plinătatea vieţii Lor, dar nu în plinătatea manifestării Lor, pentru că ea săvârşeşte şi împarte nu totul, ci numai cât voieşte Dumnezeu. Pentru că Biserica pământească şi văzută nu este încă plenitudinea şi împlinirea întregii Biserici, pe care Dumnezeu a rânduit-o să se descopere în ziua Judecăţii de apoi a întregii creaţii, ea făptuieşte şi cunoaşte doar în limitele sale „nejudecând pe cei dinafară", după cuvintele Apostolului Pavel {Epistola către Corinteni 5, 12) şi nu face decât să-i recunoască separaţi pe cei care singuri se separă de ea, adică nemaiaparţinându-i. În ceea ce priveşte restul omenirii, adică cea străină de Biserică sau legată de ea cu legături pe care Dumnezeu nu a dorit să i le descopere, o lasă pentru Judecata din ziua cea mare. Biserica pământească se judecă doar pe sine, după harul Duhului şi după libertatea dăruită ei prin Hristos, chemând şi restul lumii la unitate şi la înfierea dumnezeiască în Hristos; dar asupra acelora care nu aud chemarea ei nu pronunţă sentinţe, cunos când porunca Domnului şi Mântuitorului său: nu-i este dat străinului „să judece sluga altuia" (Romani 14, 4). 
  
De la facerea lumii, Biserica pământească a existat neîncetat pe pământ şi va exista până la împlinirea tuturor faptelor dumnezeieşti, după făgăduinţa dată ei de însuşi Dumnezeu. însuşirile ei sunt: sfinţenia inte rioară, care nu îngăduie nici un amestec de minciună, pentru că în ea trăieşte duhul adevărului; şi statornicia exterioară, pentru că neschimbat este şi Păzitorul şi Capul ei, adică Iisus Hristos. Toate însuşirile Bisericii, atât cele interioare cât şi cele exterioare, se percep numai de către ea însăşi şi de către cei pe care Harul îi cheamă să fie mădularele ei. Dimpotrivă, pentru cei străini, pentru cei nechemaţi, ele sunt de neînţeles, pentru că schimbările exterioare ale unui rit le par acestora schimbări ale Duhului însuşi, care este proslăvit în acel rit (de exemplu, trecerea de la Biserica Vechiului Testament la cea a Noului Testa ment; sau schimbarea ritului şi a rânduielilor bisericeşti din vremurile apostolice). Biserica şi membrii ei cunosc, cu cunoştinţa interioară a credinţei, unitatea şi statornicia Duhului său, care este Duhul lui Dumnezeu. Dar cei din afară, cei care n-au fost chemaţi, văd şi cunosc schimbarea ritualului exterior printr-o cunoaş tere exterioară, care nu atinge profunzimea, după cum însăşi statornicia lui Dumnezeu li se pare schimbătoare în schimbările din lucrarea Sa. 
  
De aceea Biserica nu a fost şi nu a putut fi schim bătoare, întunecată sau căzută, căci atunci ea ar fi fost lipsită de Duhul adevărului. Nu ar fi putut exista o vreme când ea ar fi primit greşeala în sânul său, când mirenii, preoţii şi episcopii să se fi supus prescripţiilor şi învăţăturii care să fie în dezacord cu învăţătura şi duhul lui Hristos. Acela care spune că ar putea fi în ea o astfel de sărăcire a duhului lui Iisus Hristos nu cunoaşte Biserica şi îi este străin. Revolta personală împotriva unei învăţături false, cu păstrarea sau primirea altor învăţături false, nu este şi nu ar putea fi lucrarea Bisericii, căci în ea, prin esenţa ei, trebuiau să fie întotdeauna propovăduitori şi dascăli şi mucenici, măr turisind nu un adevăr parţial, amestecat cu minciuna, ci un adevăr întreg şi curat. Ceea ce cunoaşte Biserica nu este în parte adevăr şi în parte minciună, ci întregul adevăr, fără amestecul erorilor. 
  
Cel ce trăieşte în Biserică nu se supune vreunei învăţături false, nu primeşte tainele de la nici un învăţător al minciunii, ci cunoscându-1 în rătăcire pe acela, nu urmează ritualurile lui false. Iar Biserica nu se înşeală pe sine însăşi, căci ea este adevăr; nu umblă cu înşelăciuni şi nu e slabă din fire, căci este sfântă. Şi pentru că este statornică, Biserica nu recunoaşte ca fals ceea ce ea a recunoscut odată drept adevăr; anunţând printr-un sobor şi de comun acord că orice persoană, orice episcop sau patriarh[4] poate să se înşele în ce priveşte învăţătura; ea nu poate recunoaşte că o per soană particulară, episcop sau patriarh, ori urmaşii lor, nu pot greşi în învăţătură şi că ei sunt feriţi de rătăcire, printr-un har deosebit. Cu ce s-ar mai sfinţi pământul dacă Biserica şi-ar pierde sfinţenia ei? Şi unde ar fi adevărul, dacă hotărârea actuală, ar fi contrară celei de ieri? în Biserică, adică printre membrii ei, se nasc învăţături false, dar atunci membrii care s~au molipsit se despart, realizând o erezie sau o schismă, şi nu mai întinează sfinţenia Bisericii. 
  
Biserica se numeşte una, sfântă, sobornicească (catolică şi universală), apostolească; pentru că ea singură este sfântă, pentru că ea aparţine întregii lumi, şi nu vreunei regiuni; pentru că prin ea se sfinţeşte întreaga omenire şi nu doar un singur popor sau o singură ţară; pentru că fiinţa ei constă în armonia şi unitatea duhului şi a vieţii tuturor membrilor săi, a celor care o recunosc, de pe tot pământul. Şi, în sfârşit, pentru că în scrierile şi învăţăturile Apostolilor este conţinută toată plenitudinea credinţei sale, a nădejdii şi a iubirii sale. 
  
De aici rezultă că atunci când o comunitate creştină este numită Biserică locală, de exemplu Biserica grecească, rusească sau siriacă, această denumire nu înseamnă nimic altceva decât adunarea membrilor Bisericii care locuiesc în acea ţară (Grecia, Rusia, Siria, etc.) şi nu implică presupunerea că o singură comunitate de creştini ar putea să exprime învăţătură bisericească sau să dea Scripturii o explicaţie dogmatică, fără acordul celorlalte comunităţi; aceasta presupune şi mai puţin că o comunitate sau un păstor oarecare pot să prescrie celorlalţi tâlcuirea lor. Harul credinţei este inseparabil de sfinţenia vieţii; iar unei singure comunităţi sau unui singur păstor nu i se poate recunoaşte calitatea de păstrător al întregii credinţe, după cum nici un păstor, nici o comunitate nu se pot considera reprezentanţi a toată sfinţenia Bisericii. Cu toate acestea, orice comunitate creştină, fără să-şi însuşească dreptul de a interpreta dogmatic sau de a-i învăţa pe alţii, are tot dreptul să schimbe ritualurile sale, să introducă unele noi, dar fără să scandalizeze alte comunităţi, ci dimpotrivă, renunţând la propria sa părere şi supunându-se părerii celorlalţi, de teama ca nu cumva ceea ce unora le-ar părea nevinovat sau chiar de lăudat, să nu pară altora ca greşeală şi pentru ca fratele să nu-1 ducă pe frate în păcatul îndoielii şi al dezbinării. Unitatea riturilor bisericeşti trebuie să fie pentru fiecare creştin cel mai preţios lucru, pentru că astfel se descoperă în mod vizibil, chiar pentru cei neînvăţaţi, unitatea Duhului şi a învăţăturii; iar pentru cei iniţiaţi, în aceasta se află izvorul bucuriei vii, al bucuriei creştine. Iubirea este cununa şi slava Bisericii. 
  
Duhul Sfânt Care trăieşte în Biserică, Cei Care o conduce şi o face înţeleaptă, Se manifestă în ea sub diferite aspecte: în Scripturi, în Tradiţie şi în lucrare; căci Biserica, aceea care împlineşte lucrarea lui Dumnezeu este aceeaşi Biserică păstrătoare a Tradiţiei şi totodată este aceea care a scris Scripturile. Nu vreo persoană oarecare, nici mulţimea persoanelor cuprinse în Biserică nu păstrează Tradiţia şi nu scriu Scriptura, ci aceasta este lucrarea Duhul lui Dumnezeu trăind în comunitatea bisericească. De aceea, să nu se caute în Scripturi temelia Tradiţiei, şi nici în Tradiţie dovezi ale Scripturii, nici în fapte justificarea Scripturii şi a Tradiţiei; un astfel de lucru nu se poate şi nici nu trebuie făcut. Celor ce trăiesc în afara Bisericii le sunt de neînţeles Scriptura, Tradiţia şi fapta. Dar celui ce trăieşte înlăuntrul Bisericii şi se împărtăşeşte din duhul Bisericii, unitatea lor este vădită prin Harul ce trăieşte în Biserică. 
  
Oare fapta nu a fost înaintea Scripturii şi a Tradiţiei? Nu precede oare Tradiţia Scripturii ? Nu l-au fost plăcute lui Dumnezeu faptele lui Noe, ale lui Avraam, ale patriarhilor şi ale reprezentanţilor Bisericii Vechiului Testament? Şi nu existau oare tradiţii la strămoşii noştri, începând de la primul nostru părinte, Adam? Nu a dat oare Iisus Hristos libertate oamenilor şi învăţătură prin cuvântul rostit, înainte ca apostolii, prin scrierile lor, să mărturisească lucrarea mântuirii şi legea libertăţii? De aceea, între Tradiţie, faptă şi Scriptură nu sunt contradicţii, ci un deplin acord. Nu veţi înţelege Scriptura decât în măsura în care veţi păstra Tradiţia şi veţi împlini fapte după înţelepciunea care trăieşte întru voi. Dar înţelepciunea care există întru voi nu vă este dată vouă personal, ci membrilor Bisericii precum sunteţi; şi vă este dată în parte, fără a înlătura cu totul greşeala personală; Bisericii îi este dată în plenitudinea adevărului şi fără amestecul erorii. De aceea, nu judecaţi Biserica ci supuneţi-vă ei, pentru ca să nu se ia de la voi înţelepciunea. 
  
Orice om care caută dovedirea adevărului Bisericii, chiar prin acest fapt, fie îşi arată îndoiala sa şi se exclude din sânul Bisericii, fie lasă să pară că se îndoieşte, păstrând în acelaşi timp nădejdea de a dovedi adevărul şi de a ajunge la el prin puterea minţii sale; dar puterile minţii nu ajung până la adevărul iui Dumnezeu şi neputinţa omenească se manifestă în neputinţa de a dovedi. A nu accepta decât Scriptura şi a întemeia Biserica doar pe ea, înseamnă în realitate a respinge Biserica şi a spera să o creezi din nou prin puterile tale proprii; primind numai Tradiţia şi fapta şi mini malizând importanţa Scripturii, aceasta înseamnă în realitate să respingi Biserica şi să te pretinzi judecătorul Duhului Sfânt Care vorbeşte în Scriptură. Căci cunoaşterea creştinului nu este consecinţa raţiunii care caută, ci a credinţei, care este viaţă şi har. Scriptura este exterioară, Tradiţia este exterioară şi faptele sunt exterioare: ceea ce este interior în ele este Duhul dumnezeiesc. Doar din Tradiţie ori din Scriptură sau numai din fapte, omul poate obţine numai cunoaşterea exterioară şi incompletă, care poate să conţină un adevăr în sine, căci pleacă de la adevăr, dar în acelaşi timp este fără îndoială falsă, pentru că nu este deplină. Credinciosul cunoaşte adevărul, necredinciosul nu-1 cunoaşte, sau îl cunoaşte din exterior şi imperfect[5]. 
  
Biserica nu se dovedeşte nici prin Scriptură, nici prin Tradiţie, nici prin fapte, ci prin ea aduce mărturie Duhul Sfânt, Care trăieşte întru ea, şi Care este mărturisit în Scripturi. Biserica nu întreabă care dintre Scripturi este adevărată, sau care tradiţie este autentică, ori care sinod este valid, ce fapte sunt plăcute lui Dumnezeu, căci Iisus cunoaşte moştenirea Sa, iar Biserica, în care trăieşte El, cunoaşte printr-o cunoaştere interioară, şi nu poate să nu cunoască manifestările sale proprii. Ceea ce se numeşte Sfânta Scriptură este culegerea de cărţi ale Vechiului şi Noului Testament pe care Biserica le recunoaşte că sunt ale sale. Dar nu există limite pentru Scripturi, deoarece orice scriere pe care Biserica o recunoaşte ca fiind a sa este scriere sfântă; aşa sunt, cu precădere, mărturisirile de credinţă ale sinoadelor, în special simbolul niceo-constantinopolitan. Astfel deci, pana în vremurile noastre Sfânta Scriptură a continuat să se scrie şi se va mai scrie încă dacă va voi Dumnezeu. Dar nu a fost şi nu va fi niciodată în Biserică nici o contrazicere, nici în Scriptură, nici în Tradiţie, nici în fapte, căci în toate trei Iisus Hristos este unul şi neschimbat. Fiecare acţiune a Bisericii, îndrumată de Duhul Sfânt, Duhul vieţii şi al adevărului, reuneşte toate darurile sale: credinţa, nădejdea şi dragostea, pentru că în Scriptură se manifestă nu doar credinţa singură, ci şi nădejdea Bisericii şi iubirea lui Dumnezeu; în fapta plăcută lui Dumnezeu se manifestă nu doar iubirea, dar şi credinţa şi nădejdea, şi harul; iar în Tradiţia vie a Bisericii, care aşteaptă de la Dumnezeu încununarea şi împlinirea în Hristos, se manifestă nu doar nădejdea singură, ci şi credinţa şi dragostea. Darurile Duhului Sfânt sunt unite într-o sfântă şi vie unitate; dar după cum fapta plăcută lui Dumnezeu aparţine mai mult iubirii, după cum o rugăciune plăcută lui Dumnezeu aparţine mai mult nădejdii, astfel şi mărturisirea plăcută lui Dumnezeu aparţine mai mult credinţei, iar mărturisirea Bisericii se numeşte cu adevărat Mărturisirea sau Simbolul Credinţei. De asemenea, trebuie înţeles că mărturisirea, rugăciunea şi faptele nu înseamnă nimic prin ele însele: ele sunt manifestări exterioare ale duhului lăuntric. De aceea, plăcut lui Dumnezeu nu este nici cel ce se roagă, nici cel care face fapte bune, nici cel care mărturiseşte ceea ce mărturiseşte Biserica, ci aceia care făptuieşte şi mărturiseşte şi se roagă potrivit Duhul lui Iisus Hristos care trăieşte în el. Nu toţi oamenii au aceeaşi credinţă, aceeaşi nădejde sau aceeaşi dragoste; pentru că tu poţi iubi trupul, aşa cum poţi să nu nădăjduieşti şi să nu crezi decât în parte şi nu deplin; iar Biserica numeşte credinţă - credinţa ta, nădejde - nădejdea ta, dragoste - dragostea ta, pentru că tu le numeşti aşa şi ea nu se va certa cu tine pentru cuvinte; ea însă, la rândul său, numeşte credinţa, nădejdea şi dragostea daruri ale Duhului Sfânt şi ştie că ele sunt adevărate şi desăvârşite. 
  
Sfânta Biserică îşi mărturiseşte credinţa prin toată viaţa sa: prin învăţătura care este insuflată de Duhul Sfânt, prin Sfintele Taine în care lucrează Duhul Sfânt, ca şi prin ritualurile în care El însuşi, lucrează. Iar mărturisirea de credinţă prin excelenţă este Simbolul niceo-constantinopolitan. În Simbolul niceo-constantinopolitan se cuprinde mărturisirea învăţăturii bisericeşti; dar ca să fie evident că nădejdea Bisericii nu este despărţită de învăţătura ei, această nădejde este de asemenea mărturisită aici: se spune, într-adevăr, nu doar „cred", ci şi „aştept" ceea ce va să fie. Simbolul niceo-constantinopolitan, mărturisire de plină şi desăvârşită a Bisericii, căreia ea nu va permite să i se adauge sau să i se excludă ceva, este următorul: 
  
„Cred, întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. 
  
Şi întru unul Domn lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl prin Care toate s-au făcut. 
  
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Măria şi S-a făcut om; 
  
Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat. 
  
Şi a înviat a treia zi după Scripturi. 
  
Şi S-a suit la ceruri şi sade de-a dreapta Tatălui. 
  
Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece vii şi morţii a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. 
  
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin Prooroci. 
  
Şi întru una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică; 
  
Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. 
  
Aştept învierea morţilor;  
  
Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin" 
  
Această mărturisire este de înţeles, la fel ca toată viaţa Duhului, numai pentru cel care crede şi care este membru al Bisericii. Ea conţine adevăruri tainice care nu sunt accesibile pentru o minte curioasă, fiind deschise numai lui Dumnezeu însuşi şi acelora cărora Dumnezeu le descoperă, printr-o cunoaştere lăuntrică şi vie, nu una moartă şi exterioară. Ea conţine în sine taina existenţei lui Dumnezeu, nu numai în raport cu lucrarea Sa exterioară referitoare la facerea lumii, ci şi în ceea ce priveşte veşnica Sa existenţă lăuntrică. 
  
De aceea, orgoliul minţii şi al unei dominări ilegal însuşite, în contradicţie cu hotărârea întregii Biserici (exprimată la sinodul din Efes), pretinsul drept de a adăuga Simbolului niceo-constantinopolitan explicaţii particulare şi un înţeles omenesc, reprezintă deja în sine un atentat la sfinţenia şi la inviolabilitatea Bisericii. Astfel, după cum orgoliul unor Biserici separate, care au îndrăznit să schimbe simbolul întregii Biserici fără acceptul celorlalţi fraţi ai lor, a fost insuflat nu de duhul iubirii ci a fost o fărădelege faţă de Dumnezeu şi faţă de Sfânta Biserică, la fel şi înţelepciunea lor oarbă, ce nu putea înţelege taina lui Dumnezeu, a fost o alterare a credinţei, pentru că acolo unde a dispărut iubirea, nu se mai păstrează credinţa. De aceea adăugarea lui filioque conţine o pretinsă dogmă, necunoscută nimănui dintre scriitorii bisericeşti plăcuţi lui Dumnezeu, ori dintre urmaşii apostolilor sau episcopilor din primele veacuri ale Bisericii, o dogmă pe care Mântuitorul Hristos nu a exprimat-o. 
  
Drd. Stelian Gomboş 
  
Referinţă Bibliografică:
Vorbirea despre Biserică între curs şi discurs – în viziunea teologului ortodox rus Alexandru Homiakov - p. I ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 479, Anul II, 23 aprilie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!