Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Documentar > Mobil |   


Autor: Stelian Gomboş         Publicat în: Ediţia nr. 454 din 29 martie 2012        Toate Articolele Autorului

Vorbirea desire Biserică, Stat şi Libertatea religioasă din Romania, între curs şi discurs ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Vorbirea desire Biserică, Stat şi Libertatea religioasă din Romania, între curs şi discurs ...  
  
Introducere 
  
Vorbind despre Biserică şi în Biserică – despre rolul şi importanţa Ei, am ajuns la multe definiţii Ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuanţare a detaliilor... Nu ştiu, în schimb, în Ce măsură, împlinim în practică cunoştinţele teoretice pe care le cunoaştem despre Biserică şi dacă le împlinim în Biserică – acolo unde le Este locul şi rostul! 
  
Şi din cauza acestei stări de fapt există o tensiune: între real şi ireal, între istorie şi Împărăţia Lui Dumnezeu. Sau, mai concret, între idealul creştin: care Este viaţa în Iisus Hristos şi viaţa pământească pe care o ducem cu toţii. Rezolvarea acestei antinomii, contradicţii nu implică numai acţiunea umană ci şi divină. Prin el, omul, a realizat prea puţin în planul sensului şi a destinului său. Când singur vrea să se autodivinizeze, să se facă înger de fapt el ajunge fiară. 
  
Omus secundus Deus – maximă iluministă şi marxistă – Este concretizarea acestei căderi. Căutând singur paradisul desăvârşirii an aflat iadul dezumanizării. Tensiunea nu se poate rezolva în sine ci numai în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. 
  
Iar mântuirea noastră se realizează aşezându-se sub Revelaţie, nu deasupra ei. Omul căzut refuză Revelaţia, el pune condiţie Revelaţiei, erezia, produsul subiectivismului demonic, face Ce vrea cu Revelaţia şi transmiterea ei prin Biserică. Ei uită că natura Revelaţiei, nu Este o sumă de propoziţii, de informaţii, iar înţelegerea mântuirii nu e una gnostică, teoretică. 
  
Se uită că religia creştină nu Este rodul căutării omului ci Este istoria căutării omului de către Dumnezeu. În Revelaţie, în această căutare şi descoperire, Dumnezeu nu comunică numai adevărul despre El, ci se deschide El Însuşi şi ne arată condiţiile mântuirii în El. Unirea omului cu Dumnezeu este scopul Revelaţiei, deci umanul este uman numai în Dumnezeu. Această înfiere a noastră în Iisus Hristos se realizează în Biserică. Acesta e mesajul Ortodoxiei şi puterea ei unică: accesul la duhul înfierii. 
  
Modurile de existenţă a Lui Dumnezeu se comunică Bisericii, Ea Este aleasa şi Ea Este plină de Treime, spune Sfântul Vasile cel Mare: Ea este aleasă şi ea trimite. Sfânta Treime Este baza, modul structurii funcţiilor Bisericii. Taina coborârii Sfintei Treimi şi taina urcării omului la Ea Este esenţa adevărului, concretizat în această realitate divino-umană care Este Biserica. A fi creştin, a fi în Biserică înseamnă a fi în Sfânta Treime. Unirea se face prin Sfântul Botez, În Biserică nu în afară de Biserică, după principiul paulin: Nu ne propovăduim pe noi înşine. Orice propovăduire care rupe pe Iisus Hristos de Treime, de Biserică, face din Ea o simplă învăţătură umană. 
  
Nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea sunt metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie SA înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu Este doctrinalism iar morala eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu. Dacă „Bucuria Tatălui şi a Fiului este în Duhul Sfânt”, spune Sf. Grigorie Palama, cum tu faci din iconomia lor în Biserică şi în Istorie? 
  
După Slăvita Sa Înviere, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se arată ucenicilor şi le spune: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi puţin mai târziu: „Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (Matei 28, 19-20). Expresia “toate” arată natura şi porunca misiunii. Misiunea se realizează pe baza scripturii şi a tradiţiei liturgice şi patristice, căci Iisus Hristos Însuşi a zis: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16, 13).Conştiinţa misiunii trebuie lărgită, iar misiunea Bisericii nu an înţeles alegerea ca supremaţie. 
  
Pe lângă Sfintele Taine (căci astfel avem legătura cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos), trebuie să se înţeleagă că acest trup al Bisericii Este şi organizat după concepţia Paulina, din Epistola către Efeseni. Ortodoxia şi Biserica Romano-catolică au o înţelegere bisericească, eclesială, a credinţei, deci obiectivă, ca realizare şi plenitudine a Lui Iisus Hristos. Denominaţiunile creştine, ereziile istorice înţeleg individualist credinţa. Se uită, sau nu se înţelege că Biserica poate fi contestată nu numai secularistic (sociologic, ideologii ateiste) ci din interiorul ei, de natură creştină. 
  
Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei Este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică. Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea bazată pe minciună, înşelăciune şi violenţă. An mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte cu diavolul, a nu mărturisi înseamnă an avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire acesteia din creştinism spre puncte centrifuge ale autoumanizării. 
  
Aşadar, vocea profetică a Bisericii se aude în istorie, căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei Este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”... Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare. 
  
Despre dinamica relaţiilor Stat – Biserică, între tradiţie şi actualitate, în noul context al integrării României în Uniunea Europeană 
  
În mod tradiţional, relaţiile dintre Biserică şi Stat în ţările majoritar ortodoxe au urmat principiul bizantin al simfoniei, adică al armoniei, al sincronizării,, al înţelegerii şi cooperării dintre două instituţii deosebite şi distincte: una spirituală şi cealaltă politică, pe care le unea însă, viaţa socială comună a credincioşilor Bisericii şi a cetăţenilor Statului. 
  
Totuşi, în Ţările Române simfonia din Imperiul Bizantin a fost adaptată la realităţile Principatelor şi apoi ale Statului Român modern, influenţat fiind de spiritul occidental secularizat. Pe lângă aceasta, simfonia Biserică – Stat n-a fost niciodată simetrică în sensul de egalitate de forţe militare, ci aproape întotdeauna a fost una asimetrică şi denivelată. Biserica se ruga permanent pentru Stat, aşa cum o face până astăzi, dar adesea ea se şi ruga de Stat, ca să o ajute. Statul, la rândul său, sprijinea Biserica, dar era tentat adesea să aservească instituţia eclezială. “Oricum, în viaţa poporului român, Biserica ortodoxă n-a fost niciodată un rival, un adversar sau un concurent real al Statului, ci spaţiul în care lumea trecătoare a pământului se întâlneşte cu Împărăţia veşnică a cerului, arcul dintre “arşiţa” zilei de acum şi speranţa zilei de apoi. În acest sens, în toată istoria ei, simfonia dintre Biserică şi Stat a fost marcată de tensiunea dintre ideal şi insuficienţă, dintre tradiţia continuităţii şi tendinţa înnoirii”1. 
  
Oprindu-mă aici, cu partea de introducere pentru a reuşi să ajung la partea de actualitate a problemei, voi susţine faptul că atât Constituţia României din anul 2003, cât şi cea din anul 1991, defineşte relaţia Stat – Biserică sau mai exact relaţia Stat – Culte (art. 29), folosind termenii următori: “Cultele religioase sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii; Cultele religioase sunt autonome faţă de Stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate” (art. 29, alin. 5). 
  
Autonomia Bisericii faţă de Stat şi sprijinul din partea acestuia sintetizează, de fapt, tradiţia coexistenţei Statului şi a Bisericii încă de la începutul primelor state româneşti medievale din secolul al XIV – lea. Bineînţeles, atât forma autonomiei Bisericii faţă de Stat, cât şi intensitatea sau dinamica sprijinului acordat de către Stat Bisericii au variat de la un principe – domnitor la altul şi de la o epocă la alta, astfel încât existau mari diferenţe între modul de abordare şi de tratare a Bisericii de către domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt (sec. XV) de pildă, care a înmulţit averile mănăstirilor, în comparaţie cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a secularizat sau etatizat averile mănăstireşti (sec. XIX), asigurând totuşi salarizarea clerului. 
  
Tradiţia autonomiei Bisericii faţă de Stat şi a sprijinului Statului faţă de Biserică a fost menţinută într-o formă foarte redusă, minimală chiar şi în timpul regimului comunist, deoarece Constituţia Republicii Populare Române sau a Republicii Socialiste România nu prevedea expres o separaţie între Stat şi Biserică2, iar Statul acorda un sprijin financiar minimal pentru salariile preoţilor. 
  
Desigur, autonomia cultelor în regimul communist era foarte limitată, iar controlul Statului asupra lor era foarte sever, opresiv, fiindcă ateismul era o ideologie oficială de Stat. Studii recente arată că Biserica n-a fost niciodată deplin autonomă faţă de Stat şi nu a dispus de o situaţie materială suficient de consistentă şi stabilă pentru a nu avea nevoie de sprijinul Statului Român3. Această situaţie o mai întâlnim şi astăzi, mai cu seamă din cauza crizei economice şi materiale a ţării. Astfel, sprijinul Statului faţă de cultele religioase, stipulat în cele două constituţii ale României de după anul 1989, nu se datorează numai tradiţiei, ci şi realităţilor actuale, concrete. Totuşi, ponderea tradiţiei contează mai mult decât situaţia economică. În acest sens, există ţări europene occidentale cu o economie consolidată cum ar fi Italia, Germania, Belgia dar cu toate acestea sprijinul Statului faţă de Biserică sau faţă de unele culte religioase tradiţionale în ţările respective se practică în baza tradiţiei multiseculare! ... Însă tradiţia aceasta de susţinere a Bisericii de către Stat însemnează şi o recunoaştere constantă de către Autoritatea statală a rolului pe care Instituţia eclezială l-a jucat de-a lungul timpului în viaţa acestui popor, în promovarea limbii, culturii şi identităţii naţionale, în viaţa spirituală şi socială a acestei ţări. 
  
Ca urmare, în România, noua Lege, nr. 489/2006, privind Libertatea religioasă şi regimul general al Cultelor pleacă de la premisa de bază a recunoaşterii de către Stat a rolului pozitiv al cultelor în viaţa societăţii româneşti contemporane:  
  
“Statul Român recunoaşte cultelor rolul spiritual, educaţional, social – caritativ, cultural şi de parteneri sociali, precum şi statutul acestora de factori ai păcii sociale” (art. 7, alin. 1). 
  
Statul roman recunoaşte rolul important al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte Biserici şi Culte recunoscute, în istoria naţională a României şi în viaţa societăţii româneşti (art. 7, alin. 2). 
  
Cultele recunoscute sunt personae juridice de utilitate publică. Ele se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute (art. 8, alin. 1). 
  
Ca urmare an acestei atitudini, o notă deosebită în noua Lege a Cultelor se concretizează prin aceea că există posibilitatea parteneriatelor sociale de interes comun încheiate între Stat şi Biserică sau Culte (art. 9, alin. 5). În acest sens, se trece de la simpla respectare a libertăţii religioase şi a autonomiei cultelor la cooperarea – parteneriat social dintre Stat şi Biserică în viaţa societăţii româneşti. Tot în această privinţă se menţionează şi faptul că Statul sprijină activitatea cultelor ca furnizori de servicii sociale (art. 10, alin. 6). 
  
Aceste relatări noi privind cooperarea dintre Stat şi Biserică în domeniul vieţii sociale se explică nu numai prin încrederea de care se bucură Biserica în rândurile populaţiei României, românii fiind unul dintre popoarele cele mai religioase ale Europei, ci şi prin nevoia de a face faţă multor probleme de ordin social: sărăcia, sănătattea precară a populaţiei, migraţia, şomajul, ajutorarea bătrânilor, a copiilor, a persoanelor defavorizate sau a celor cu dizabilităţi. Cu siguranţă, toate aceste probleme ale societăţii româneşti nu sunt numai probleme sociale ale Statului ci şi probleme pastorale ale Bisericii sau ale cultelor religioase. Cu alte cuvinte, libertatea – autonomia şi egalitatea cultelor religioase faţă de Stat nu exclude coresponsabilitatea şi cooperarea lor cu Statul, în rezolvarea problemelor majore şi urgente ale societăţii româneşti actulae. În acest sens, tradiţia trebuie înţeleasă ca fiind un proces dinamic al fidelităţii creatoare faţă de principiul de bază, iar nu simpla copiere a unor modele din trecut. 
  
Pluralismul social şi religios cere un efort sporit pentru o convieţuire paşnică între culte şi chiar o cooperare a lor în acţiuni de interes comun. Dacă în constituţia României se precizează că “în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă” (art. 29, alin. 4), în noua Lege a cultelor acelaşi principiu Este completat cu formularea: “Raporturile dintre culte se desfăşoară pe baza înţelegerii şi a respectului reciproc (art. 13, alin. 1). 
  
Noua Lege a Cultelor precizează, de asemenea, că libertatea cultelor religioase Este asociată cu obligaţia acestora “să respecte Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere siguranţei naţionale, ordinii, sănătăţii şi moralei publice, precum şi drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 5, alin. 3). O importanţă deosebită Este acordată în noua Lege a Cultelor şi învăţământului religios şi teologic organizat de culte şi sprijint de Stat (art. 32 – 35). În plus, Este menţionată şi posibilitatea organizăii unui învăţământ confessional de toate gradele şi formele, în condiţiile legii învăţământului naţional (art. 39). Prin aceasta, se accentuază, de fapt, recunoaşterea rolului pozitiv al cultelor în domeniul educaţiei. Şi aici se vede legătura dintre tradiţie şi actualitate, dintre experienţa pozitivă din trecut şi necesitatea unor forme noi de aplicare an acesteia.  
  
Despre Biserică, Cultură, Educaţie şi Ştiinţă în România 
  
În România, în conformitate cu Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, în învătământul de stat şi particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor religioase. Religia este disciplină de învăţământ obligatorie pentru toate cele trei cicluri: primar, gimnazial şi liceal. Personalul didactic care predă religia este numit de cultul de care aparţine, în condiţiile legii. El este recunoscut de către Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, însă predă religia doar cu acordul conducerii cultului pe care îl reprezintă. În cazul unor abateri grave de la doctrina şi morala cultului, conducerea cultului îşi rezervă dreptul de a-i ridica acordul de a preda religia. În cazul în care o unitate de învătământ nu poate asigura profesori de religie, elevii pot face dovada studierii acestei materii prin atestate acordate de cultul de care aparţin. De asemenea, fiecare elev are dreptul de a studia religia cultului de care aparţine.  
  
În condiţiile prevăzute de lege, fiecare cult are dreptul de a-şi elabora planul de şcolarizare pentru instituţiile de învăţământ proprii. Curricula şcolară pentru învăţământul preuniversitar şi pentru predarea religiei este elaborată de fiecare cult, este avizată de către Secretariatul de Stat pentru Culte şi aprobată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Pentru învăţământul universitar se elaborează de instituţiile de învăţământ cu acordul cultului şi se aprobă de senatele universitare. Diplomele pentru absolvenţii unităţilor de învăţământ confesional sunt recunoscute conform legii, pentru toate specializările. 
  
Toate cultele recunoscute în România au dreptul de a înfiinţa unităţi de învăţământ particular confesional, organizate de culte religioase. Unităţile de învăţământ confesional dispun de autonomie organizatorică şi funcţională potrivit statutelor şi canoanelor lor şi în conformitate cu prevederile legii. Personalul didactic din unităţile de învăţământ teologic neintegrate în sistemul de stat se numeşte de către organele statutare ale cultului conform statulelor acestora. Salarizarea acestui personal se stabileşte şi se asigură de către culte, însă la cererea cultelor, pot primi din partea statului o contribuţie la salarizare, proporţional cu numărul membrilor acestora.  
  
În cadrul centrelor de plasament organizate de instituţiile publice, particulare sau aparţinând cultelor, educaţia religioasă a copiilor se face în funcţie de apartenenţa religioasă a acestora. Pentru copii cărora nu li se cunoaşte religia, educaţia religioasă pentru ei se face doar cu acordul persoanelor stabilite prin actele normative incidente în domeniu. 
  
Unităţile aparţinând cultelor religioase recunoscute din România, precum şi unităţile şi instituţiile de învăţământ teologic autorizate şi acreditate potrivit legii, aflate în subordinea acestora şi neintegrate în învăţământul de stat, primesc de la bugetul de stat şi de la bugetele locale un sprijin sub formă de contribuţii, care asigură completarea drepturilor salariale neacoperite din fondurile proprii ale unităţilor de cult centrale şi locale respective. Fondurile necesare pentru plata profesorilor de religie din învăţământul public, a profesorilor din instituţiile de învăţământ teologic preuniversitar şi universitar, precum şi cheltuielilor administrative pentru clădirile în care se desfăşoară aceste activităţi sunt acoperite din bugetul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. 
  
Statul român garantează libertatea educaţiei religioase şi susţine financiar învăţământul confesional în condiţiile legii. 
  
Cultele au dreptul de asemenea să organizeze conferinţe şi simpozioane pe teme religioase la care pot participa şi instituţii ale statului, locale sau centrale. De asemenea, în România se derulează un program de parteneriat între Stat şi Biserică prin care sunt dezvoltate atât programe educaţionale, cât mai ales programe cu o deosebită implicare în latura socială a societăţii româneşti. Cultele pot organiza simpozioane atât pe teme religioase, cât şi pe teme de promovare a tradiţiilor culturale româneşti. Pot organiza concursuri pe diverse teme religioase la care să participe elevi de la toate nivelurile şcolare. Cultele au libertatea de a-şi oraganiza forme de promovare media cum ar fi radiouri sau televiziuni. În cadrul acestor unităţi grila de programe este stabilită de către cultul de care aparţin, cu acordul Consiliului Naţional al Audiovizualului. Pot transmite ştiri, muzică, emisiuni educaţionale, catehetice sau de divertisment. 
  
Despre finanţarea cultelor în România 
  
În conformitate cu principiul constituţional al sprijinirii cultelor, statul acordă sprijin, inclusiv, financiar, cultelor religioase, persoane juridice de utilitate publică, întrucât le recunoaşte acestora rolul spiritual, educaţional, social-caritabil, cultural şi de parteneriat social, precum şi statutul lor de factori ai păcii sociale.  
  
În România finanţarea directă acordată de stat cultelor are o tradiţie destul de veche. După secularizarea din anul 1863 a bunurilor Bisericii Ortodoxe Române - BOR (care deţinea din domeniile funciare ale ţării), Statul a ajutat financiar acest cult. Unirea din anul 1918 a prelungit acest principiu şi noilor culte, statul român devenind multiconfesional. Această practică a cultelor recunoscute a continuat în timpul regimului comunist, mai ales pentru remunerarea personalului şi pentru reparaţia edificiilor considerate monumente istorice. După căderea regimului communist sprijinul statului a cunoscut o nouă dezvoltare, pentru a ajuta cultele afectate în cei 30 d'ani de dictatură. Articolul 29 din Constituţie stabileşte principiul susţinerii acordate de stat cultelor, iar articolul 12 din Legea nr. 489/2006 stabileşte că subvenţiile acordate de Stat sunt controlate de Stat. 
  
Aspectul principal al sprijinului acordat de Stat constă în participarea la remunerarea personalului clerical şi non-clerical al cultelor religioase. Sprijinul acordat de Stat pentru salarizare este reglementat de Legea nr. 142/1999. Personalul clerical care beneficiază de prescripţiile acestei legi păstreză statutul de angajat al cultelor religioase recunoscute, sumele acordate de stat contribuie de asemenea şi la asigurările sociale ale Statului, asigurările medicale şi fondurile pentru plata şomajului. Este important de precizat că preoţii rămân angajaţii cultului pe care îl servesc şi nu mai sunt, ca în perioada celor două războaie, funcţionari publici, angajaţi ai Statului. 
  
Problema susţinerii acordate de Stat pentru remuneraţie făcut obiectul unei interesante decizii pe care Curtea Constituţională a luat-o, decizia nr. 43/1993, deci înainte de reglementările actuale în vigoare. În această decizie se precizează aspecte extrem de importante ale relaţiei dintre Statul român şi cultele religioase recunoscute de Stat. Astfel, a acorda o contribuţie financiară de la bugetul de stat pentru salarizarea personalulului din unităţile de cult, nu înseamnă includerea acestui personal în categoria salariaţilor unităţilor bugetare, pentru că unităţile de cult nu trebuie să fie unităţi bugetare, iar perosnalul lor nu are calitatea de funcţionari de stat. Contribuţia nu reprezintă decât un ajutor la care cultele au dreptul în baza art. 29, paragraful 5 al Constituţiei în baza căruia cultele religioase sunt autonome faţă de Stat şi se bucură de sprijinul acestuia. Personalul clerical prins în schema unităţilor bugetare (preoţi de spital, preoţi militari, etc.) nu beneficiază de măsurile prezentei legi şi sunt salariaţi conform dispoziţiilor legale care reglementează remunerarea personalului acestor unităţi. Cel puţin în natură de salarii, ierarhii fac parte din ierarhia Bisericii şi sunt asimilaţi celor care au funcţii publice. În practică, şi acest lucru este recunoscut d'art. 191 modificat din Statutul d'organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române - BOR, singurul motiv pentru care Biserica comunică încă Statului numirea în funcţiile religioase, fiind pentru remuneraţie. 
  
Statul român sprijină cultele, recunoscute potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, la cererea acestora, pentru salarizarea personalului clerical: personalul din conducerea cultelor (şefi de culte şi ierarhi) este asimilat celui încadrat pe funcţii de demnitate publică şi beneficiază de o indemnizaţie lunară; personalul din conducerea cultelor, altul decât cel prevăzut anterior, beneficiază de sprijin lunar la salarizare, potrivit funcţiilor pe care le ocupă, la nivelul salariilor de bază stabilite conform legii pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar de stat; personalul clerical care îşi desfăşoară activitatea în unităţile de cult beneficiază de sprijin lunar la salarizare în cuantum de 65% din salariile de bază stabilite conform legii pentru cadrele didactice din învăţământul preuniversitar de stat, potrivit nivelului de studii, gradului profesional obţinut şi vechimii în activitatea clericală deţinută în cadrul cultelor din România Pentru remunerarea personalului neclerical al culetor religioase (cântăreţi, muzeografi, etc.) este acordat de asemenea un ajutor, de această dată prin intermediul Consiliilor locale.Actul normativ care reglementează acest lucru este Ordonanţa de Guvern nr. 82/2001, modificată şi completată care stabileşte că, contribuţia acordată este la nivelul salariului minim brut pe economie. În anul 2007 au fost 17.500 d'astfel de salariaţi civili n'ai cultelor religioase, respectând principiul proporţionalităţii. Statul acordă diferenţiat, pe tipuri d'activităţi, sprijinul financiar în conformitate cu solicitările cultelor religioase. 
  
Statul român subvenţionează punctual numeroase activităţi ale cultelor religioase. Importante sume de bani au fost menţinute după anul 1990, însă mai mici din cauza diminuării resurselor financiare ale Statului. După această dată, sprijinul Statului este orientat şi spre construcţia de noi lăcaşuri de cult. Aceste sume nu provin doar de la bugetul de stat prin intermediul Secretariatului de Stat pentru Culte, dar şi de la bugetele locale care au un capitol aparte pentru cultură, culte şi sport. Se alocă de la bugetul de stat, în limita prevederilor bugetare, prin bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte, fonduri pentru restaurarea şi conservarea lăcaşurilor de cult, care sunt monumente istorice şi a bunurilor din patrimoniul cultural naţional mobil aparţinând cultelor religioase recunoscute, pentru completarea fondurilor proprii necesare întreţinerii şi funcţionării unităţilor de cult cu venituri mici sau fără venituri, pentru amenajarea şi întreţinerea muzeelor deţinute sau pe care le administrează, pentru construirea şi repararea sediilor administrative ale eparhiilor sau ale centrelor de cult, a sediilor unităţilor de învăţământ teologic proprietate a cultelor recunoscute, pentru construirea şi repararea lăcaşurilor de cult, pentru achiziţionarea de imobile necesare desfăşurării activităţii unităţilor de cult şi de asistenţă socială şi medicală susţinute de acestea, pentru construirea, amenajarea şi repararea clădirilor având destinaţia de aşezăminte de asistenţă socială şi medicală ale unităţilor de cult, pentru activităţile de asistenţă socială şi medicală susţinute de acestea, precum şi pentru susţinerea unor acţiuni cu caracter intern şi internaţional realizate de cultele religioase din România. În România finanţarea activităţii bisericilor se realizează de la bugetul de stat, însă finanţarea nu este integrală; cheltuielile pentru întreţinerea cultelor şi desfăşurarea activităţilor lor se acoperă, în primul rând, din veniturile proprii ale cultelor, create şi administrate în conformitate cu statutele lor. Cultele pot stabili contribuţii din partea credincioşilor lor pentru susţinerea activităţilor pe care le desfăşoară 
  
Cultele benefiaciază în România de o serie de scutiri de taxe şi impozite şi de alte avantaje fiscale legate de regimul prorietăţii şi a majorităţii activităţilor pe care le au. Majoritatea acestor scutiri sunt incluse în singurul act normativ, Codul fiscal al României, adoptat în Luna decembrie anul 2003. Dar acest act normativ reia scutirile de impozite prevăzute în actele anterioare. Începând din anul 1990 aproape fiecare reglementare în domeniul fiscal a consolidat situaţia anterioară şi a adus avantaje cultelor. În prezent, cultele sunt scutite de impozit funciar, de impozit pentru beneficiile activităţilor economice defăşurate, de taxa pentru obţinerea autorizaţiei de construire sau de reparare a lăcaşului de cult, de taxe notariale pentru achiziţia de bunuri. 
  
Cultele religioase sunt scutite de impozit pentru veniturile obţinute din activităţi economice care sunt utilizate pentru susţinerea activităţilor cu scop caritabil. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor şi autorizaţiilor nu se datorează pentru certificat de urbanism sau autorizaţie de construire pentru lăcaş de cult sau construcţie anexă. Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute de lege. Statul promovează sprijinul acordat de cetăţeni cultelor prin deduceri din impozitul pe venit şi încurajează sponsorizările către culte, în condiţiile legii. Contribuabilii pot opta să aloce 2% din impozitul pe venit datorat bugetului de stat către cultele religioase; de acest sistem beneficiază organizaţiile neguvernamentale şi asociaţiile religioase 
  
Cultele au dreptul exclusiv de a produce şi valorifica obiectele şi bunurile necesare activităţii de cult, în condiţiile legii. Deasemenea, cultele religioase sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată pentru livrarea obiectelor şi veşmintelor de cult religios, tipărirea cărţilor de cult, teologice sau cu conţinut bisericesc şi care sunt necesare pentru practicarea cultului, precum şi furnizarea de bunuri asimilate obiectelor de cult. 
  
Cea mai mare parte a sumelor este acordată prin intermediul Secretariatulului de Stat pentru Culte, însă se pot aloca fonduri şi prin intermediul autorităţilor administraţiei publice locale; salarizarea personalului clerical din instituţiile de siguranţă publică şi sănătate se realizează prin intermediul ministerelor de resort.  
  
În repartizarea sumelor, se ţine cont de numărul credincioşilor, principiul proporţionalităţii în cazul cultelor cu un număr mic de credincioşi (mozaic, armeni, lutherani, etc.). Sumele sunt acordate în urma depunerii unei cereri însoţită de o serie de documete prevăzute de actele normative, în urma cărei activităţi se acordă sprijinul financiar, în special pentru construcţia şi reparaţia de lăcaşuri de cult. Sprijinul financiar este alocat fiecărei biserici, proporţional, cu numărul de credincioşi înregistraţi la recensământul populaţiei. Acest criteriu, însă, nu este aplicat mecanic. În cazul bisericilor cu număr mic de credincioşi şi care au biserici-monumente istorice care necesită intervenţii de urgenţă, acestea primesc fonduri suplimentare faţă de cele cuvenite. Nu există un organ specific care să controleze financiar cultele, întrucât ele se supun controlului propriu. Curtea de Conturi verifică sumele acordate de Stat prin intermediul unor instituţii ale sale. Statul alocă fonduri şi pentru sprijinirea aşezămintelor religioase româneşti din afara graniţelor, care desfăşoară activităţi deosebite în vederea promovării patrimoniului spiritual şi cultural românesc. În prezent nu intenţionăm să schimbăm actualul sistem de finanţare al cultelor religioase ...  
  
Despre libertatea religioasă în şi din România  
  
1. Cadrul Legislativ 
  
Legi şi Acte normative în care sunt cuprinse prevederi cu privire la libertatea religioasă. 
  
Prevederi internaţionale:  
  
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 2, art. 18, art. 19, art.20.),  
  
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (art. 4, 18, 19, 21, 26, 27),  
  
Convenţia Europeană a drepturilor Omului (art.9, 10, 11). 
  
Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale(1966);  
  
Declaraţia privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice(1991); 
  
Prevederi naţionale: 
  
Constituţia României (art. 4, 6, 7, 20, 29, 30, 32, 39, 40, 42, 44, 73).  
  
Codul Penal (Legea nr. 301/28.06.2004) (art. 246, 247, 248, 316). 
  
Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (Legea nr. 489/2006) 
  
2. Libertatea religioasă: înţelesul termenului  
  
Termenul de libertate este definit Dicţionarul Explicativ al Limbi Române - DEX ca fiind posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă. În decursul istoriei libertatea va reprezenta un ideal la care tinde fiecare persoana şi care se va afla la baza tuturor principiilor. 
  
Libertatea religioasă poate fi definită ca un drept personal, expresie profundă a naturii umane, înţeleasă şi ca problemă de conştiinţă şi, de aici, de libertate a fiecăruia de a o exprima, indiferent de modalităţile şi practicile ce decurg din aceasta. Însă, orice religie fiind o opţiune personală presupune o practicare liber consimţită, exprimată public, precum şi o schimbare ce ar putea interveni în acceptarea uneia sau alteia dintre credinţe. 
  
Cu alte cuvinte, una din caracteristicile unei democraţii reale o constituie printre altele şi libertatea religioasă. Acest lucru este menţionat şi în numeroase documente internaţionale privitoare la drepturile omului. 
  
Pentru a putea face o analiză, cât mai corectă a libertăţii religioase din România trebuie să nuanţăm câteva elemente ce ţin de modul de abordare a vieţii religioase în lume. Este vorba de două tipuri ce corespund modelelor culturale şi istorice majore, unei geografii spirituale în care diversitatea poate fi redusă la două spaţii esenţialmente distincte. Aici facem referire la spaţiul nord-american şi cel european. Aceste tipuri generează sisteme particulare de relaţionare a politicului la viaţa religioasă şi a ambelor la ansamblul societăţii civile. Relaţia stat - biserică este distinctă într-un stat nord-american, faţă de unul european existând tradiţii distincte, mentalităţi diferite, iar toate acestea nu pot forma o părere unanim acceptată legată de conceptul de libertate religioasă. Datorită acestei distincţii de tradiţii, de mentalităţi au apărut şi diferenţe de opinii referitoare la respectarea libertăţii religioase din România aşa cum reiese din „Raportul Departamentului de Stat al SUA.”  
  
Privitor la specificul european al vieţii religioase trebuie să precizăm că principalul aspect al acestuia îl constituie un fel de parteneriat între stat şi biserici – cu atât mai mult în cazul în care există o biserică majoritară (este şi cazul României) – prin care ambele instituţii colaborează în beneficiul societăţii civile.  
  
În România, Constituţia adoptată prin referendum la 8 decembrie 1991 şi revizuită în anul 2003, a stabilit principiile generale privind relaţiile dintre Stat şi Biserică, precum şi cadrul legal în care îşi desfăşoară activitatea cultele religioase. 
  
Art. 29 din Constituţie este cel mai important în privinţa cadrului de manifestare a vieţii religioase. Acesta stipulează: 
  
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale.  
  
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.  
  
(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii.  
  
(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.  
  
(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate.  
  
(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.  
  
În Constituţie este prevăzută libertatea învăţământului religios potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult, precum şi faptul că, în şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat de lege (art. 32) 
  
De mare importanţă pentru libertatea religioasă este art. 20 al Constituţiei în care se afirmă: ”1. Dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului , cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte; 2. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”. 
  
Reglementările constituţionale trebuie corelate şi cu prevederile Codului Penal care sunt menite să garanteze libertatea religioasă. Astfel, art. 246 al Codului Penal prevede: „Îngrădirea de către un funcţionar a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie se pedepseşte cu închisoarea de la o lună la şase luni sau cu amendă”. 
  
În anul 2006 Parlamentul României a aprobat Legea nr. 489/2006 privind libertatea religiosă şi regimul cultelor religioase. Această lege a apărut în urma discuţiilor şi întâlnirilor avute cu reprezentanţii cultelor timp de 15 ani şi este în conformitate cu Constituţia, convenţiile, acordurile şi tratatele internaţionale la care România este parte şi cu noile realităţi sociale şi religioase ale României. 
  
Libertatea religioasă este definită şi reglementată în exprimarea consacrată de textele convenţiilor şi tratatelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului. S-au avut în vedere dispoziţiile art. 9, 10, 11, din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 18, 19, 20 şi 26 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 13 din Pactul internaţional privitor la drepturile economice, sociale şi culturale, art. 18 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, Declaraţia Adunării Generale ONU privind eliminarea tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare. În cadrul libertăţii religioase dreptul la liberă asociere are un conţinut larg şi generos, statul protejând atât grupările religioase, ai căror membri nu consideră necesar să exercite libertatea lor în cadrul unei structuri cu personalitate juridică, cât şi structurile religioase cu personalitate juridică, anume cultele şi asociaţiile religioase.  
  
Secretariatul de Stat pentru Culte, interfaţa dintre societate şi stat, asigură relaţiile Statului cu toate formele vieţii religioase din România. În activitatea sa, Secretariatul de Stat pentru Culte se conduce după principiul conform căruia toate cultele religioase recunoscute sunt libere, autonome şi egale faţă de autorităţile publice. În condiţiile respectării reglementărilor în vigoare, se poate spune că în România drepturile omului, din perspectiva libertăţii de credinţă şi de religie, sunt nu numai respectate, dar şi recunoscute explicit de către legislaţie. 
  
Închei această succintă analiză cu convingerea că am reuşit, într-o oarecare măsură, să aduc câteva lămuriri asupra aspectelor constituţionale ale vieţi religioase din România şi rămân cu speranţa că, dincolo de diferenţele culturale şi de tradiţie, de mentalităţile diferite sau de aspectele sociale distincte, libertatea religioasă este pretutindeni un numitor comun al democraţiei. 
  
De reţinut faptul că problematica libertăţii religioase ar trebui abordată din mai multe puncte de vedere: 
  
I. Relaţia Stat - Biserică 
  
II. Relaţiile dintre organizaţii 
  
1. Dintre organizaţii separate între ele 
  
a. grupuri aflate pe acelaşi plan  
  
- in cadrul unui curent religios (baptişti, adventişti...) 
  
- in religii/culte religioase diferite 
  
b. grupuri cu regimuri diferite (cult-asociaţie, cult - grupare neînregistrată...) 
  
2. Între cult şi organizaţii ale cultului 
  
III. Relaţia individului cu organizaţia 
  
1. drepturile şi îndatoririle individului „în biserică” 
  
2. statutul personalului de cult 
  
3. dreptul de schimbare a apartenenţei religioase 
  
I. Despre relaţia Stat - Biserică 
  
Este latura cea mai analizată în literatura de specialitate, atât cea religioasă, cât şi cea civilă, socială şi administrativă. 
  
Cu alte cuvinte, există două modele ale abordării libertăţii religioase în lume. Aceste două modele corespund, în linii mari, unor paradigme culturale şi istorice majore, unei geografii spirituale în care diversitatea poate fi redusă la două spaţii esenţialmente distincte. Este vorba despre spaţiul nord-american şi cel european. Cele două tipologii generează sisteme particulare de relaţionare a politicului la viaţa religioasă şi a ambelor la ansamblul societăţii civile. Relaţia stat - biserică este, tipologic vorbind, distinctă într-un stat nord-american, faţă de unul european. Există tradiţii distincte, există mentalităţi diferite, iar toate acestea nu pot fi judecate uniform sub specia aceluiaşi concept de „libertate religioasă”. 
  
Există o dezbatere perenă a filozofiei politice legată de relaţia stat – biserică, dispută de a fost tranşată diferit de fiecare stat în parte în funcţie de aspecte precum istoricul şi specificul fiecărei Biserici, de setul de tradiţii al fiecărei comunităţi de credincioşi ori de concluziile comunităţii academice. În linii mari există consensul unei distincţii majore între statele confesionale şi cele neconfesionale, primele pronunţându-se pentru preeminenţa, sub o formă sau alta, a unei anumite religii, celelalte rezervându-şi neutralitatea în raport cu orice aspect confesional. Deşi aparent extrem de clară, această distincţie nu se găseşte în realitate într-o formă pură, cu puţine excepţii majoritatea statelor adoptând o soluţie intermediară în care bisericile sau confesiunile se bucură de un anumit sprijin din partea statului, în funcţie de importanţa şi relevanţa lor socială. 
  
Revenind la specificul European al vieţii religioase trebuie SA precizăm că principalul aspect al acestuia îl constituie un fel de parteneriat între stat şi biserici – ci atât mai mult în cazul în care există o biserică majoritară (Este şi cazul României) – prin care ambele institution colaborează în beneficial societăţii civile. Pentru cetăţean european manifestare liberă a credinţă şi exprimarea liberă a acestuia nu sunt în primal rend elemente ale vieţii sale private, ci, dimpotrivă, forme primordiale de comuniune cu ceilalţi credincioşi. Bisericile de tradiţie din Europa, Ortodoxă şi Catolică, implică vieţii religioase un caracter aparte datorită caracterului de comuniune al manifestării credinţei, al accentului pus pe solidaritate şi nu pe solitudine în exprimarea religioasă. Este evident că acest tip de relaţie de parteneriat între stat şi biserică generează un tip propriu de contract social în urma căruia statul, răspunzând solicitărilor bisericilor, răspunde indirect unei aşteptări a cetăţeanului. Şi în acest context mi se pare evident faptul că distincţia public – privat se suprapune într-o măsură destul de mare cu specificul dogmatic şi ritual al diverselor confesiuni, bisericile istorice punând un mai mare accent pe aspectul public al manifestării credinţei, în timp ce bisericile protestante, atât cele ieşite din Reformă, cât şi cele apărute ca reacţii la anglicanism sau protestantism, predicând posibilitatea unei relaţii cu Dumnezeu neintermediată de comunitate, pun accentul pe aspectul privat al exprimării religioase. 
  
Există în Europa două tipuri ale acestui model de pateneriat dintre stat şi biserici (excepţie făcând doar Franţa unde intersecţia dintre spaţiul laic şi cel politic a fost sancţionată în mod absolut de Legea din anul 1905, dar unde rolul social al Bisericii Catolice este preponderent în raport cu celelalte culte sau mişcări religioase). Putem vorbi aşadar de ţări confesionale precum Grecia, Marea Britanie sau Danemarca şi state în care există o preeminenţă a unui cult în raport cu toate celelalte. Statul nu realizează un control administrativ şi autoritar asupra nici unui cult sau organizaţie religioasă, ci doar întreţine o relaţie de parteneriat special cu anumite culte a căror relevanţă în planul vieţii publice este multe mai mare decât a celorlalte. 
  
În acest tip se încadrează şi România alături de state cu o incontestabilă democraţie consolidată, precum Germania sau Belgia. Într-un tablou general al acestui tip de relaţie stat – biserică, există diverse aspecte care pot fi comparate dar care, dincolo de distincţii, nu diminuează domeniul libertăţii religioase. Printre aceste aspecte pot fi enumerate criterii precum existenţa unei legi speciale privind regimul cultelor (de exemplu, Finlanda) sau sprijinul financiar acordat cultelor de către stat pe baza principiului proporţionalităţii (Belgia, Germania, România, Italia, etc.). Aceste particularităţi nu constituie nicidecum renunţarea la nonconfesionalitate, ci dimpotrivă o nuanţare a acesteia. 
  
În România, atât în documentele juridice, cât şi în activitatea practică a fost consacrat ca principiu esenţial acela al egalităţii depline în drepturi, în faţa legii, a cultelor religioase. Nu există nici o prevedere legală cu privire la existenţa unor biserici minoritare, discriminate pe criteriul numărului de credincioşi sau al apartenenţei lor etnice şi confesionale. Toate cultele pot desfăşura activităţi religioase fără nici un fel de restricţii, potrivit normelor şi tradiţiilor proprii, în conformitate cu credinţele, doctrinele religioase şi ritualurile specifice fiecăruia dintre ele. Ele au exclusiv dreptul de a-şi numi sau alege în mod liber, fără nici un amestec al statului, organele de conducere şi personalul de cult. Clerul şi credincioşii confesiunilor din România au posibilitatea folosirii limbii materne în serviciile religioase, actele de cult, administraţie, învăţământ teologic sau în publicaţiile pe care le editează. De menţionat că în ţara noastră 87% din cetăţeni aparţin Bisericii Ortodoxe Române, biserica majorităţii populaţiei; aceasta a avut un rol important în istoria poporului, pe plan social, cultural şi naţional în cultivarea şi menţinerea unităţii de limbă şi viaţă spirituală a poporului român. Rolul istoric al Bisericii Ortodoxe Române nu-i conferă acesteia drepturi în plus faţă de celelalte culte şi nu constituie factor de discriminare a acestora. 
  
În lipsa unor reglementări legale clare care să ofere cadrul juridic necesar înfiinţării de noi culte, grupările religioase nerecunoscute s-au legalizat iniţial ca asociaţii neguvernamentale, nonprofit, pe baza Legii nr. 21/1924 privind persoanele juridice, iar ulterior prin O.G. nr. 26/2000 modificată prin O.G. nr. 37/2003. Astfel, au intrat în legalitate mişcări religioase cum ar fi Biserica Ortodoxă pe Stil Vechi, care cuprinde pe acei credincioşi ortodocşi care nu au acceptat calendarul gregorian şi folosesc în continuare calendarul iulian, Martorii lui Iehova, Nazarinenii, Adventiştii reformişti, Biserica nou apostolică. Alături de aceste grupări au apărut în România şi mişcări religioase venite din străinătate, care nu existau până în 1990, precum Baha'i, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Zilelor din Urmă (mormonii), metodiştii, presbiterienii ş.a. Prin Ordinul Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2.657/22.05.2003, Organizaţia Religioasă „Martorii lui Iehova” a fost recunoscută drept cult, bucurându-se de toate drepturile conferite de lege. Numărul acestor asociaţii înregistrate legal (multe au dispărut, urmare a lipsei de activitate şi a suportului financiar) este de aproximativ 800. Puţine dintre acestea au însă practici de cult independente. 
  
II. Despre relaţiile dintre organizaţii 
  
A. Între organizaţii separate între ele. La acest capitol trebuie evidenţiată  
  
1. relaţia conflictuală dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică (relaţie otrăvită de dispute patrimoniale); 
  
2. relaţia de susţinere reciprocă dintre cultele protestante (cum ar fi cooperarea din cadrul Alianţei Evanghelice); 
  
3. autonomie largă acordată comunităţilor locale (evidentă în mod deosebit la baptişti); 
  
4. conflictele sporadice dintre comunităţile locale ale diferitelor culte. Acestea au fost foarte frecvente la sfârşitul secolului al XX-lea, în contextul transformărilor profunde prin care a trecut societatea românească după căderea comunismului; 
  
B. relaţia de subordonare: între un cult şi asociaţiile sau fundaţiile care îi aparţin. Aceste relaţii apar cu deosebire în cadrul Bisericii Catolice, Bisericii Ortodoxe. 
  
De adăugat că acele organizaţii care pot fi considerate la un moment dat Noi Mişcări Religioase, devin tot mai conservatoare cu trecerea timpului şi încearcă să blocheze afirmarea altor Noi Mişcări Religioase: de remarcat atitudinea cultelor protestante faţă de Martorii lui Iehova sau faţă de mişcările de inspiraţie orientală. 
  
III. Relaţia individului cu organizaţia 
  
Trebuie să precizăm că drepturile individului sunt reglementate numai prin actele de organizare internă ale organizaţiilor religioase, iar Statul, în măsura în care acordă o libertate cât mai mare organizaţiilor, nu poate garanta libertatea de manifestare a indivizilor în cadrul grupurilor religioase. Mai mult, nici autorităţile judecătoreşti nu sunt bucuroase să se pronunţe în conflictele dintre culte şi angajaţii acestora. 
  
Pe scurt, subiecţii libertăţii religioase în România sunt organizaţiile religioase, şi nu cetăţenii. Singurul drept religios recunoscut la nivel individual este cel de schimbare liberă a apartenenţei religioase. 
  
IV. Discriminarea 
  
Problematica discriminării trebuie discutată atunci când este vorba despre libertatea religioasă în România doar fiindcă practica arată că cele mai multe acuzaţii aduse României în domeniul religios se referă la acte de discriminare. În principiu, nu există o corelaţie directă între discriminare şi libertate: între oamenii liberi pot exista multe forme de discriminare, după cum şi în regimurile opresive cetăţenii pot fi egali între ei – în opresiune). 
  
Se poate spune, totuşi, că tendinţa generală este ca oamenii să revendice în primul rând libertatea, iar în urma câştigării libertăţii, etapa a doua este revendicarea egalităţii. 
  
Dacă analizăm atât tratatele internaţionale, cât şi jurisprudenţa CEDO, vom remarca faptul că un stat poate fi considerat responsabil doar pentru cazul în care instituţiile sale nu respectă legislaţia internă (inclunzând aici şi tratatele internaţionale pe care statul se obligă să le respecte). Statul nu poate fi obligat să adopte anumite reguli, cu atât mai mult cu cât am arătat că nu există un model unic (la nivel internaţional) care să dicteze care este regimul organizaţiilor religioase într-un stat modern. - A se vedea lucrarea: Viaţa religioasă din România, ediţia a III a, Editura Ministerului Culturii şi Cultelor, Bucureşti, 2008. 
  
Câteva concluzii finale şi încheierea 
  
Este de remarcat că noua Lege a Cultelor nu s-a limitat doar la experienţa românească, ci a avut în vedere şi contextual internaţional European în care trăim, ţinând seama şi de necesitatea concordanţei noii Legi cu tratatele internaţionale la care România este parte (art. 1, alin. 1). Faptul că acest proiect a fost elaborat în consultare cu cultele recunoscute din ţara noastră, cu experţi internaţionali în domeniu, precum şi cu diferite instituţii (ministere) ale Statului a constituit un proces, deodată complex, necesar, eficient şi benefic. 
  
În baza noii Legi a Cultelor relaţiile dintre Stat şi culte sunt, mai bine definite şi cu rezultate practice multiple, favorabile societăţii româneşti actuale. Aceasta presupune însă un dialog sistematic şi bine articulat între Stat şi instituţia Bisericii referitor la posibilităţile şi domeniile de colaborare şi cooperare Stat – Biserică. 
  
Din partea Bisericii este necesară “o reflexie teologică profundă privind legătura dintre etică şi politică, dintre spiritual şi social, dintre naţional şi universal, dintre local şi global. O atenţie deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura şi finalitatea libertăţii, precum şi asupra relaţiei dintre libertate şi responsabilitate în societatea de astăzi, şi mai ales asupra relaţiei dintre libertatea individuală şi solidaritatea socială ... ”4 
  
În timpul comunismului ne preocupa foarte mult întrebarea: cum să dobândim libertatea? Acum trebuie să ne întrebăm permanent: Cum să folosim libertatea noastră? Îndeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apăra şi promova demnitatea umană, creată după chipul şi chemată la asemănarea lui Dumnezeu. 
  
În încheiere voi susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul potrivit căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăşluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!... 
  
Cu alte cuvinte aşadar, pentru Biserică, viaţa omului nu are doar o dimensiune istorică, temporală, ci şi una eternă, perenă, veşnică. Totuşi, viaţa veşnică sau mântuirea depinde de faptele noastre săvârşite în istorie, în raport cu semenii noştri. De aceea, libertatea în acţiune are nu numai o consecinţă terestră sau socială, ci şi una transcendentă, spirituală sau eshatologică cu scopul de a ne menţine în această corabie duhovnicească, bisericească care ne poate duce la limanul veşniciei în Împărăţia cea Sfântă a Cerurilor! ...  
  
Drd. Stelian Gomboş – Consilier  
  
la Secretariatul de Stat pentru Culte 
  
din cadrul Guvernului României 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Vorbirea desire Biserică, Stat şi Libertatea religioasă din Romania, între curs şi discurs ... / Stelian Gomboş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 454, Anul II, 29 martie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Stelian Gomboş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Stelian Gomboş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!