Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Poeme > Antologie > Mobil |   



Volumul antologic

 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Coincidentia oppositorum  
Antologia reuneşte cele mai valoroase creaţii a şase poeti contemporani care folosesc versificaţia pentru a nuanţa diversele sfere ale realităţii. Fiecare abordează arii tematice diferite, transformându-şi emoţiile într-un limbaj care capătă puteri nebănuite şi care redefineşte esenţa vieţii.  

„Sunt pasărea rănită de timp,
De timpul tău
Care trece ireversibil
Pe lângă mine…”
(Amar, Lelia Mossora)


Poeziile Leliei Mossora se cer strigate în tăcere, se cer pătrunse, simţite şi nu interpretate. Sunt versuri care solicită cititorului să vibreze la unison, îi dezvăluie că orice iubire pătimaşă poartă în sine stigmatul autodistrugerii, îl avertizează asupra imposibilităţii monopolizări momentului în care suntem cu adevărat împliniţi. Poeta nu descurajează, nu îngenunchează iubirea în faţa inutilităţii, ci instigă la trăirea cu intensitate a pasiunilor, semnalând nostalgic efemeritatea lor tocmai pentru a stimula dezlănţuirea simţurilor. Deşi sunt ecoul iubirilor pierdute, poeziile nu emană tristeţe pentru că exprimă o putere nesecată de a îndrăzni aventura începuturilor, căci, doar cine a iubit cu intensitate atinge apogeul suferinţei.
“Tălmăcirea iubirii” în concepţia Leliei Mossora: speranţă devenită motivaţia de a trăi, emoţie infinită într-un suflet nemărginit, iluzie contopită cu reveria; tăcere aleasă ca aliat de încredere pe drumul speranţei şi întrevăzută ca unică opţiune sigură pentru ca cel ce speră să nu fie descumpănit – tăcerea adună strigăte, tălmăciri, frământări dar nu e niciodată sinonimă cu muţenia, găsindu-şi ecoul prin puterea cuvântului scris; mirare care implică iniţial o vreme în care îţi manifeşti disponibilitatea de a te integra în panorama lumii, de a surprinde complexitatea umană, un periplu în care primeşti totul cu inima deschisă şi apoi, constatând diferenţele, mirarea devine actul reflex al unui suflet ce hotărăşte să adopte o atitudine rezervată dar, în acelaşi timp, capabil să (se) ofere până la epuizare atunci când descoperă OMUL. Mirarea nu tinde spre revoltă ci spre durerea impactului
cu un alt suflet care n-a rezonat cu aceeaşi intensitate, fiind străin de dezlănţuirea frenetică a iubirii, mirarea în faţa neputinţei celuilalt de a resimţi profunzimea devine durerea de a rămâne neînţeles. Un suflet demn va găsi resemnarea în pasivitatea aşteptării deoarece constată că orice căutare e în van...
Poeta opune trecutul prezentului, autoiluzionarea şi naturaleţea trăirilor detaşării primită în dar odată cu trecerea timpului. Inedită este devitalizarea în faţa conştiinţei că iubirea pierdută mai revine doar ca amintire.
Poezia „Eşti” deconspiră proiectarea distinctivă a propriilor aşteptări asupra celuilalt şi refuzul îndârjit de a accepta că totul, inclusiv iubirea, are un final. Trăirea din perspectiva sfârşitului iminent induce zbucium, anihilează fericirea şi are ca unic remediu fructificarea clipei prezente.
Poeta divulgă fragilitatea singurătăţii şi convingerea că aceasta este soarta tuturor celor blestemaţi cu sensibiliatate şi tărie, care nu-şi trâmbiţează amarul, găsindu-şi refugiul în discreţia favorizantă regenerării...  

„de ce nu ar fi timpul un cântec trist
suspendat pe un lăstar
cu boabe coapte
şi gust de viaţă răguşită”
(ars poetica, Dorina Neculce)


Poemele Dorinei Neculce manifestă tendinţa de a-şi apropia naraţiunea prin exploatarea parataxei. Poeta descoperă alte perspective ale vieţii pe care le filtrează estetic, transformându-le în artă: omul pare depersonalizat, e propria lui aparenţă, poartă conştiinţa damnării şi trăieşte un acut sentiment al limitei existenţiale. Temporalitatea descoperă ascunzişurile şi acoperă cu perseverenţă revelaţiile. Moartea nu e decât transpunerea sufletului în absolut şi încercarea definitivă a vieţii.
Iarna nu îţi va mai vorbi surprinde presentimentul unui sfârşit implacabil şi categoric, un sfârşit necesar pentru izbăvirea celor cauzatori de suferinţă şi care reînvie ideea mesianismului: „aşează-mi doar cuiele mai bine/ în mâini şi în picioare/ iarna oricum/ niciodată/ nu îţi va mai vorbi”. Poemul (în)trecere este o îmbinare a celor două tendinţe, Eros şi Thanatos, triumfătoare fiind cea din urmă: „până la urmă o să mă înveţe/ încetul cu încetul/ cum se...moare”.
Decizia de a renunţa la suferinţele pământeşti pentru odihna eternă oferă un instantaneu al lumii de dincolo în care sălăşluiesc cei care intermediază relaţia dintre om şi Dumnezeu dar care îşi impun să nu devină părtaşi la chinurile celor care caută izbăvirea lor şi a celorlalţi. Rămas fără îndrumare şi susţinere, sufletul omului rătăceşte, iar cei care-i rămân în urmă se simt sfâşiaţi: „ îngerii în ceruri/ atârnă flori albe de măslin / şi îşi înfundă urechile cu dopuri de lemn/ să nu audă cum scrâşneşte cuiul/ flămând în carnea/ Ta care a fost/ şi încă este/ a noastră”...
În Nelinişti ni se strecoară convingerea că nu suntem numai un trup muritor. Este depăşită viziunea sceptică conform căreia evadarea sufletului din închisoarea trupului pentru a cauta un alt suflet pereche e doar o fantasma.
Dorinţa de a-i întrerupe periplul şi de a-i oferi odihnă provine de fapt din setea nepotolită de iubire: „suflet albastru când îţi zvâcneşti paşii/ în cuibul întunecat al nopţii/ mâinile mele/ ar putea să te odihnească”. Uneori este simţită nevoia de a experimenta sentimentul dezrădăcinării apoi aventurarea fără precauţii spre cel faţă de care dovedeşte o empatie asumată şi speranţa că nici cea mai cumplită singurătate nu e de neînfrânt.
Aspiraţia spre „ultimul cer”, loc invadat de lumină în care Dumnezeu guvernează înconjurat de îngeri pentru a cere dezlegarea de cuvânt, este reflectată în Crucea de lumină: „porunceşte doamne vieţii mele/ să îşi ia înapoi/cuvântul”.


În fond, iubirea
nu se măsoară în cuvinte
nici nu se strigă,
depinde doar cum o priveşti
(Proba îndurării, Luminiţa Cristina Petcu)


Poezia Luminiţei Cristina Petcu este un joc inedit între rafinament şi inteligenţă, oferind perspectiva unei existenţe trăită uneori iluzoriu, alteori irosită într-o lume nedrept de concretă.
Spiritualizarea sentimentelor atinge apogeul atunci cînd este invocat dorul. Spaţiul devine mărginit, claustrant, iar atmosfera este dominată de tristeţea resimţită prin prisma profunzimii trăirii absenţei celuilalt. Prin dor se atinge autocunoaşterea însă în absenţa materializării, căci doar gândul penetrant goneşte spre celălalt. Dorul reactualizează trecutul, iar senzaţiile devin vii. : “S-ar putea spune că-mi trăiesc absurdul în fiecare zi,/ singura realitate de altfel/ în stare să-mi spele zidurile de singurătate,/ şi mă-nduioşează gîndul că oraşele pustii /cam din acelaşi motiv/gustă din moarte pînă la capăt.../ Şi nimic nu-mi potoleşte dorul de tine...” Sublimul corespondenţelor evidenţiază un suflet care râvneşte pasiunea propulsată la nivelul unei arte de a iubi: la fel ca în pittura di tocco a lui Francesco Guardi, ritualul erotic implică contemplarea, atingerea şi imortalizarea simultană a detaliilor care au condus la contopirea trupurilor într-o armonie perfectă: ”numai spicele rămîn în urmă.../ ţinînd loc de mîngîiere în stilul lui Guardi” (Uscatul gol al oaselor). În liniştea metafizică se produce detaşarea, uitarea pornirilor egoiste, renunţarea la căutarea sensurilor existenţei şi regăsirea iminentă deoarece şfârşitul incursiunii lăuntrice a anulat distincţia eu - tu: „...zen/ e un drum care tot merge/ înlăuntrul meu,/ tu/ un strop din viaţa veşnică/ sărutînd valurile,/ vîntul.”(Un éclair d’éternité)
Melancolia copleşitoare, spleenul domină atmosfera din „Sfinţi efemeri”. În „Proba îndurării” tristeţea reprezintă de fapt concluzia afectivă a luptei epuizante şi inutile pentru a anihila predestinarea. Aporia tristeţii este zvâcnirea unui suflet contrariat care a râvnit iubirea, care a consumat dorinţa în tăcere şi care şfârşeşte dominat de viclenia trudei zadarnice. Este o confesiune despre forţa de a rezista ancorat în propria existenţă. Ecoul singurătăţii transpare încă din titlul oximoronic:”Atat de aproape, de neatins de aproape”. Apogeul trăirii este atins atunci când sunt conştientizate/realizate percepţiile diferite asupra iubirii: indiferenţa, dorinţa de a domina şi de a se impune – deschidere: ”un Mea Sharim luminând sub streşini fără margini,/ ... ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic în somnul tău/ genuin”.
„Detaliu la Vall”surpinde evocarea unui moment de împăcare generată de purificarea gândului prin iertare. Această rezonanţă a cugetului invocă un proces de trezire :„puneai Kahuna să strige Sufletul Gaiei/ deşi ştiai dinainte/ că ţărmul acesta sunt eu însămi”.
Poeta Luminiţa Petcu realizează o veritabilă artă, îmbinând elementele de
filozofie cu cele din sfera esteticului întro inălţatoare confesiune lirică. Poeziile exprimă dureri profunde însă în absenţa cauzalităţii.

În sobru marş
Păşesc prin timp
Îmbătrânind îndoiala sub mine
(Eşesc, Rameel)


Poeziile lui Rameel conduc la ideea că existenţa umană este o iniţiere, iar sacrul şi profanul sunt cele două modalităţi de a fi în lume. Omul, cu toată îndârjirea sa, nu poate stagna întrunul din momentele iniţierii: se naşte şi trebuie să evolueze, pregătindu-se pentru Marea Trecere. Prin poeziile sale, Rameel demonstrează coexistenţa, chiar şi involuntară, a celor două faţete: omul profan adoptă aspecte ale comportamentului religios tocmai pentru că nu-şi poate aboli originile. El manifestă tendinţa de desacralizare a lumii, însă impulsul de a striga spre Arhitect este gata oricând să izbucnească din adâncurile lui.
În Vesperală este evocată nostalgia liniştii Paradisului pierdut, a perfecţiunii Începuturilor. Amară nocturnă reflectă câmpul semantic al morţii şi aduce viziunea omului care îşi ia rămas bun în pragul sfârşitului iminent, dar întrevăzut cu resemnare. Bezna se evideniază prin întrebări retorice existenţiale: „Ce sunt? De unde vin?/ Încotro mă-ndrept? Care e scopul?”, concluzionând asupra egalităţii în faţa morţii. Omul profan, din dorinţa de a accepta moartea, a transformat-o în rit de trecere şi tocmai această Trecere îi induce nesiguranţă: „Toţi condamnaţi parcă/ Păşim spre hăul/ În marele necunoscut.”
Milenium exprimă apatia, descrie o lume care pare să-şi fi pierdut sacralitatea, atingând apogeul atunci când imaginea Sacrului, Divinului este redusă la aceeaşi condiţie finită ca cea a omului profan: „Manifestarea Providenţei / Cârjă obosită, culcată în mormânt.”
Actele Durerii rememorează Începuturile apoi, gradat, zbaterile existenţiale generatoare de suferinţă redată veridic prin corespondenţa dintre durerea omului captiv în concepţii laice şi natura care îi reflectă starea , excesele provenite din negarea perisabilităţii lumii pământeşti. Actul V transpune înţelegera faptului că ne naştem spre a muri, în sensul înglobat în ontologia creştină: Hristos fagăduieşte prin moarte o naştere pentru vecie. Astfel, moartea e mai lesne asumată şi acceptată deoarece încolţeşte nădejdea în nemurire, săvârşindu-se convertirea supremă: trăirea vieţii prin moarte sau, mai exact, moartea pentru viaţă. Înţelepciunea supremă se degajă din felul în care omul îşi aşteaptă moartea, cu sufletul împăcat pentru că înţelege că e doar o limită care trebuie depăşită pentru a accede la un alt început.
Poetul nu neglijează nici viziunea asupra plăsmuirii omului de către Arhitect: fiinţă a contrariilor. Pentru ca latura pozitivă să triumfe, virtuţile cele mai de seamă ar trebui să fie tăcerea – scopul vieţii – şi răbdarea pentru a distinge clar şi a putea surprinde tainele. Taci! este o pledoarie pentru tăcere: doar astfel îţi păstrezi neîntinată raţiunea, te înfrânezi şi capeţi acoperământ în faţa ispitei


„Sunt un întreg pe jumătate
Un munte cât un muşuroi
Adunături împrăştiate
Când totul se-mpărţea la doi”.
(Contrast, Delia Stăniloiu)


Creaţiile Deliei Stăniloiu sunt o eternă pendulare între un optimism perceput ca oportunitate şi un pesimism trăit ca expresie a lucidităţii. „Şi speranţa-mi trăiesc autist” (Dacă pleci) este mărturia unui eu care doar astfel poate vedea imposibilul, poate spera la o iubire de basm, la o reîntoarcere naivă în illo tempore când totul devine realizabil. Acelaşi eu aderă la trăirea spontană, riscantă, uneori fără un ţel precis. Prezentul nu e decât un interludiu între trecut şi viitor, marcat de căutarea de sine: „E-un dute-vino viaţa, un balans/ Dansăm pe muchie aspră de cuţit/ Şi nu ne întrebăm în aprig dans/ De ce-am plecat, de ce am revenit.”
În Contrast eul liric se dezvăluie treptat şi se autodefineşte în aparenţă dominat de puterea de a continua drumul regăsirii, însă profunzimea reduce aparenţa prin rana necicatrizată, care se acutizează în absenţa alinării. Inconştient, negarea devine o formă de rezistenţă la schimbare: „Sunt un contrast şi o negare/ Ce mă inventă mă reneagă/ Şi-mi pun mereu o întrebare/ Cum pot să fac să fiu întreagă?”. Uneori este resimţită dorinţa imperativă de a-i fi descoperite sentimentele (Parcurge-mă), alteori se cufundă in rememorarea confesivă a unei iubiri boeme (Plouă a toamnă).
Poeta vede lumea prin filtrul sensibilităţii artistice care particularizează: „Când privesc stelele pe cer/ Mă consolez că pentru mine/ Deşi sunt două, au mister” (Consolare). Aceeaşi Pasiune expune puterea cuvântului imortalizat în scris, astfel devenind o mărturie peste timp, unire în gândire, înrudire spirituală, dăinuire. Valoarea testamentară a cuvântului se regăseşte şi în poezia Ieri, azi, poate mâine.
Deşi una dintre componentele intrinseci ale poeziei este ludicul, in Ghiduşii Delia Stăniloiu incita la spontaneitate, cultivă instinctul de a aşterne pe hârtie primul gând şi demonstrează puterea de a-l însufleţi întrun vers: „Vreau să fac o ghiduşie/ Să joc şotron pe hârtie”.
Sunt poezii ale sensibilităţii pure, izvorâte dintro mare bogăţie sufletească şi din dorinţa de a-i face şi pe ceilalţi să simtă vibraţiile înalte ale dragostei.

Ea-şi pierde lumea, sau pe-a mea o lasă
Mă simt abandonat pe o pustie
De ţărm uitat cu floare stacojie
Într-o tăcere caldă şi mâloasă.”
(E ziua-n mine ca o moarte lentă
, Ion Vanghele)

Poetul Ion Vanghele transferă creaţiilor sale puterea artistului care nu se cantonează în deplângerea hazardului , refulându-şi sentimentele în versuri. Iubiri trecătoare, pasiuni devoratoare, uitate sau care încă bântuie prezentul... Dar, ca orice spirit înalt, preferă beţia unei iubiri pierdute, mulţumindu-se că a îndrăznit: „Iubirile s-au stins insomniac.../ De-aceea mă îngrop acum în vers” (E ziua-n mine ca o moarte lentă). Deveniă mărturie vie a timpului trecut ireversibil, amintirea îl adânceşte în cuvântul scris, îi alină singurătatea. Eul care se zbate este ispitit de dorinţa de a reînvia trăiri latente. Armonia contopirii spirituale de altădată se deduce din dorul sfâşietor care îl mistuie obsesiv şi care îşi caută ecoul: „Pun întrebări mereu insomniace/ Dorului tău să îi mai aflu pulsul ”(Pun întrebări mereu insomniace). Uneori se aude chemarea ce se stinge pustie, stingheră, înăbuşită în imperiul tăcerii şi oferită ca ofrandă zădărniciei (Poate ca nu o să avem zăpadă). Au fost iubiri devorate rapid, apuse brusc, care lasă mereu în urmă ceva nerostit şi neîmplinit, ca o Apocalipsă metaforică, în care fiecare trebuie să-şi asume condamnarea (Prin trecătoare, curge iasomie).
Poetul surprinde diverse ipostaze ale iubitei: femeia - ispită, devenită delirul minţii: „Tu eşti mereu a inimii dogoare/ În mine iadul îşi stârneşte focul”(Tu esti mereu a inimii dogoare); femeia-blestem care i-a strecurat in suflet dulcea arsură a patimii căreia i-a rămas subjugat: „Te pierd în adevăr şi în minciună / Tu cea frumoas-a cerului blestem”(Izvoare trec prin noi neiertătoare); femeia conştientă de senzualitatea sa (Clipeşti şăgalnic parcă-s zbor de fluturi); femeia frumoasă, potenţială pradă a ochilor flămânzi (Nu am să trag în păsări cântătoare), femeia stapânită de o plăcere patologică de a jongla cu viaţa celuilalt (Ea se uita cu ochi perverşi).
Unele poezii transmit fiorul rece al unei lumi în care credinţa capitulează în faţa tentaţiilor josnice şi intereselor mărunte. Cele două perspective asupra Divinităţii: cea a unui Dumnezeu care încearcă omul pentru a-l ajuta să se definească: „Ne încearcă Dumnezeu hapsân”( Vina nu se spală de ruşine) şi Deus otiosus: „Copii care mai tremură de foame/ Uitaţi de soartă, fără nici un nume/
Şi chiar de Dumnezeul care doarme”( De realităţi e prea sătul săracul).
Poetul incearcă să-şi depăşească sinele prin actul creator în care surprinde esenţa trăirilor. Sondează în adâncul fiinţei sale, metamorfozând în versuri dureri, amintiri, patimi, stropi de fericire.  

Denisa Ganea - Popa  
Referinţă Bibliografică:
Volumul antologic Vade mecum (Vino cu mine)! / Luminiţa Cristina Petcu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 589, Anul II, 11 august 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Luminiţa Cristina Petcu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Luminiţa Cristina Petcu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!