Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   



Voinicul mut de IOAN MUŢIU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Voinicul mut 
  
A fost o dată de cei mulţi uitată, a fost odată-n Rucăr un băiat şi o fată fără leac de părinţi, cu grai şi cu auzul surd. Cei doi se cuibăreau într-o căsuţă de sub brazi, cu şiţă-n coperiş şi-o vatră la intrarea-n două cămăruţe. Sărmanii nu ştiau ce-i cântul, vorba de-alint şi joaca de copii, dar le vedeau voia lor bună şi spusul feţei cu strâmbături de gură. În schimb ştiau ce-i munca şi-nţelegeau comanda din priviri. 
  
Niţă era croit în zdravăn şi oamenii-l chemau doar la munci grele pe bani puţini. Anica sora lui mai mare gospodărea prin casă-n felul ei, cosea şi făcea zilnic măliguţa la câte-un terci cu-n boţ de caş ori alte halea. Cum se întuneca se vâra fiecare-n cămăruţa lui, în fereală de ruşine, cu gând şi mult nepovestit... 
  
Când a venit războiul mondial, flăcăul n-a fost găsit bun pentru trupă şi-a fost lăsat la vatra lui ca să-şi înoade traiul. Când Rucărul a fost plin de eroi în luptă, doar Domnul ştie cum şi-a cârpit viaţa, fraţii fără grai... Niţă era bărbat frumos, cu-naltul de mijloc, părul negru tuns în foarte scurt, ochii privind în blând, buzele pline cu zâmbet de colţ, dar vorba era moartă şi auzul surd.  
  
Nu auzea ce-i spui, dar înţelesul era în caznă şi-ţi răspundea cu mutul în repet, cu zâmbet şi cu dat din cap... 
  
- Bună ziua, Niţă ! 
  
- ?!?!...(Parcă-mi şoptea „Bun întâlnişul!”) 
  
- Ce mai faci ? 
  
- !?!?... (Schiţa un uşor zâmbet) 
  
- Ştii cine sunt ? 
  
- !!!!...(Zâmbetul se lărgea) 
  
- Văd că eşti ţapăn ! 
  
- !!!!...(Buzele-şi mişcă încuviinţarea) 
  
- Şi eu sunt bine ! 
  
- !!!!... (Râde...) 
  
- Am venit de vreo două zile ! 
  
- Ââââ !... (Cred că n-a înţeles...) 
  
- Ştiu că mi-ai dat odată o bomboană... 
  
- ????...(Lasă-n jos capul, cu ruşine) 
  
- La revedere ! 
  
- !!!!...(Mişcă din cap, salutul) 
  
- Să dea Domnul să ne vedem la vară ! 
  
- Aaaa!... (Schiţează un zâmbet trist...) 
  
Îl bat pe umăr cu prietenie iar el îşi râde mulţumirea de a fi băgat în seamă... Buzele lui, ce n-au ştiut sărutul, îşi potriveau răspunsul cu zâmbet de ruşine-n mut. 
  
Apoi intră în casă şi cântărea din ochi leguma de pe masa pusă... 
  
Din noapte cu-nceput de ziuă el se scula, nu ştiu dacă mânca, dar ştiu că-avea o doniţă cu apă rece de izvor. Apoi în straie ţărăneşti cu cioareci, cămeşă şi opinci tulea pe vale-n luncă să se opintească la buşteni... Era un om întreg dar mutul vorbei îl ţinea departe de prieteni şi fetele erau doar pentru ochii lui şi vise.  
  
De-acum povestea-şi face alte căi şi spune că nu ştie cât avea voinicul dintr-o minte, dar ştie că avea un suflet bun. 
  
La prânz când desfăcea bocceaua cu ştucul de mămăligă-n ceapă şi-un pic de brânză, îl întindea pe lespede de să-l vadă toţi şi-i îmbia la masă-n mut. 
  
Când isprăvea leguma îşi făcea o cruce mare de mulţam cu ochii spre Cer.... 
  
Iubea copiii şi când avea dădea câte-o bomboană tare ca piatra, dar inima lui o-ndulcea. Printre puştani era şi unii cu minţi mai necoapte, care-nvăţaţi la coţcării de ăi mai mari arătau cu palme răsfirate că are capul mare... 
  
Nu ştiu ce-nţelegea voinicul, dar sângele-i suia în cap, se-nfuria, bătea cu piciorul în pământ şi-i fugărea fără să-i prindă şi când veneau din nou şi-i arătau cu mâna capul, se apleca cătânt ceva de azvârlit spre ei. Sărmanul om nu le-nţelegea râsul, spusele nici joaca că n-avusese parte de niciuna şi-nchipuirea lui spunea că-i ceva rău şi de ruşine... Apoi pleca cu capu-n jos cercând s-ascundă supărare în trist şi ne-ajutor... 
  
Iar eu veneam să-i fiu de sprijin, certând copiii şi zicându-le că e păcat să superi un om surd şi mut, dar ceata oţărâtă se îndârjea în rău. Atunci veneam spre Niţă şi îl băteam pe umăr ca să-l fac să uite iar el înţelegea palma şi-o-nlocuia cu zâmbet de mulţam. Apoi păşea spre ei cu o bomboană pe care o scotea din punga de hârtie de la brâu. 
  
- Ce-aveţi cu el, băieţi ? 
  
- Păi, lumea zice că are capul mare... 
  
- O să-l aveţi la fel când creşteţi... 
  
- Dar îmi vine să râd când îi văz furia ! 
  
- Ţie ţi-ar place să râd şi eu de tine ?... 
  
- Mă umflă râsul când îl văz că-i roşu ! 
  
- Şi tu eşti roşu acum ! 
  
- El e mai caraghios ! 
  
- El e mai bun şi îţi dă bomboane ! 
  
- Noi n-avem bani... 
  
- Nu aveţi bani, dar aveţi inimă la fel ca el.... 
  
Sfârşit în scurt de vorbă şi-nţeles a fost cu zâmbetul curat al voinicului Niţă, care m-a strâns cu palma bătucită de buşteni. 
  
Cu pas de voie-n luncă îl văd pe Niţă-n opinteală cu ţapinul sub buştean. Cu el trei ţapinari şi-un şef care strigau „Hei-rup!”. Toţi pălmaşii îşi sileau forţa să rotească măgăoaia. Niţă nu auzea comanda, dar când îi vedea în caznă sărea în opinteală cu tărie şi punea bradu-n rostogol. Apoi râdea... Când n-auzea strigarea „Stai, bă!” se forţa singur până venea unul să-l oprească. Şi iar râdea, ştergându-şi năduşeala... Răsplata pentru cazna lui, preţuită de boier Ilie, era un car cu şipci pe lună şi capete de buştean, atâta cât putea să ducă-n fiecare zi, în vărfurile de cârlig. 
  
Seara-l vedeam trecând încovoiat de greutatea butucilor căraţi cale de kilometri. În drum făcea popas la crâşmă şi bea pe nerăsuflate vreo două ţoiuri de ţuică, apoi trecea o punte înspre casă...  
  
Pe cealaltă parte a gârlei un cal bălan trăgea din răsputeri un buştean gros... 
  
Văzându-i pe-amândoi deodată, un gând de semuială îmi colorează gândul... 
  
Şi omul mut şi calul alb simt mult din răul viu în trup. 
  
Calul cu muşchii-n opinteală, Niţă în cocârjeală de greul peste poate. 
  
Şi om şi cal trudesc doar pentru hrană. 
  
Nici om nici cal nu ştiu ce-i aia-împerechere. 
  
Calul îşi nechează şfichiul de bici, Niţă îşi făcea oful de povară. 
  
Omul era aşteptat acasă de sora lui, calul, de muştele din grajd. 
  
Şi unul şi altul lucrau pentru stăpân. 
  
Calul era-nţepat de cuie în copite, omul de bătături în tălpi. 
  
Şi om şi cal munceau în mut neplâns. 
  
Omul şi calul alb se-asemuiau în forţă şi sudoare, cu poftele înfrânte de buştenii grei. 
  
Am făcut semuială-n pândă de ochi, dar şi proverbul nostru spune că voinicul munceşte ca un cal... Pe Râuşor era o potriveală de nepotriviri... Niţă fiind şcolit cu neştiinţă de auz nu ştia ce e sărbătoarea, dar se îmbrăca curat fiindcă îi vedea pe alţii. 
  
Când nu mergea la gater el se se urca la scrânciob să-mpingă nişte grinzi cu lanţuri. Tinerii îşi roteau buna voie sub stropii de sudoare ai celor ce trudeau deasupra lor... 
  
Şi ce putea fi în gândul voinicului mut când el zărea prin năduşeală picior de fată cu poalele-n vârtej !?... 
  
Sărmanul Niţă, cât de puternic era cu buşteanul şi cât de slab cu gândul...Povestea mea e spusă de adevăr şi mai departe arată că sora lui Anica a murit. Ce-o fi fost atunci nu se mai ştie, se ştie doar cum bătrânul albise tot şi a rămas în singur de pereţi. Ce a simţit că sora nu mai mişcă sau când pământul a acoperit-o, a fost doar bârfă-n sat. Poate că el a bătut cuie la sicriu ori i-a cărat coşciugul!... Dar după ce s-a-ntors acasă şi-n fiecare zi sau noapte vedea că masa-i goală?... O fi-nvăţat la bătrâneţe să gătească?... Cum să îşi târguiască de-ale gurii când nu ştia ce-i banul?...Doar Dumnezeu o ştie! Că binele trece-n fugă şi răul parcă nu mai pleacă... 
  
Cei care îl vedeau ziceau că e soios din ce în ce mai mult, că umblă mai puţin şi tace la fel ca înainte... Cred că mânca şi mai puţin, uitase ce e ţuica şi învăţase mestecatul de mămăligă... 
  
Stăpânul fabricii, Ilie, murise după izgonirea lui din sat. Pe Niţă îl vedeam mai rar şi îi furau faţa brăzdată cu chinu de trup şi suflet, iar zâmbetul îi dispăruse în părul alb şi ne mai tuns... 
  
- Ziua bună, Niţă! 
  
- ?!?!...(Privea în gol...) 
  
- Mă mai ştii ? 
  
- !?!?...(Cerca să mă ghicească cine-s...) 
  
- Eu sânt vecinul ! 
  
- ?!?!...(Cred că voia să spună „Ştiu!”) 
  
- Te duci acasă ? 
  
- !?!?...(Gândea, poate, „ce-i acasă?!”) 
  
- Domnul să te aibă în pază ! 
  
- !!!!...(Cred că gândea „De ce nu, dumneata ?”) 
  
Nu-l mai băteam pe umăr ca altădată şi încruntarea nu zâmbea !... 
  
Cum mintea mea nu prea ştie ce-i aia foame-n mut, nu mă gândeam că-n loc de vorbe era mai bine să-i fi dat o pâine... Când la venirea mea de vară am întrebat ce face Niţă, n-am aşteptat răspunsul căci am trezit o faţă care-mi spunea că voinicul mut plecase...Apoi mi-a spus povestea de sfârşit... 
  
De zile multe Niţă nu mai ştia mâncatul, durerea-i seca vlaga, şi neputinţa îi înghiţea lacrimi. Ce n-ar fi dat s-audă o vorbă, chiar şi-o vorbă rea, căci veneau zile şi mai grele... Bătrânul Niţă nu mai putea să părăsească patul şi un milos i-a înlocuit salteaua de paie cu miros de udeală, cu nisip în tăvală de scârbe puturoase. Şi el n-avea putere şi glas să spună măcar „Vai!”. 
  
Doamne, fii bun şi iartă păcatoşii ce n-au cercetat bolnavu-n chin ! 
  
Prin geamul spart Niţă privea Cerul ce-i alina durerea şi Domnul i-a înţeles dorinţa şi a trimis un înger să-l ia la El, căci îi păstra un loc la drepţi. 
  
Şi bietul Niţă, un flăcău bătrân a plecat din lumea fără bucurii scăpat de povara pădurilor de brazi pe care-i tot cărase în spinare... 
  
Povestea mea se-ncheie cu adevărul că voinicul mut a fost odată dar a plecat din Rucăr la soroc şi a lăsat în amintire un suflet nobil în trup de pălmaş.  
  
IOAN MUŢIU 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Voinicul mut de IOAN MUŢIU / George Nicolae Podişor : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 312, Anul I, 08 noiembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 George Nicolae Podişor : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de George Nicolae Podişor
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!