Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Voichiţa Pălăcean Vereş         Publicat în: Ediţia nr. 937 din 25 iulie 2013        Toate Articolele Autorului

Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞ - PRINCIPIUL DE VIAŢĂ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Samuel încearcă să fie subtil, aşadar studiază eticheta pe sub gene, să nu fie observat, că n-ar da bine în ochii gazdelor dacă acestea şi-ar face impresia că este pretenţios. Totuşi, vinul de colecţie, deloc ieftin, taman pe gustul său, îl determină să mărturisească:  
– Domnii mei, eu am un principiu în viaţă: decât să beau poşircă, mai bine nu beau nimic! Îmi place să văd că şi dumneavoastră vă pricepeţi la băuturi fine!  
Femeia surâde subţire; oaspetele a venit la ei afumat şi e sigură că nu o astfel de licoare l-a ameţit. Nu au pomenit nimic de vreo vizită, când au vorbit, după-amiază, peste gard. E drept, bătrânii i-au invitat la ei la un pahar, dar au declinat invitaţia tocmai din motivul că le venise feciorul acasă. Pentru ei, cei de felul lui Samuel, sunt lipitori, cunosc bine genul şi nu vor să se încurce cu astfel de specimene!  
 
Ajuns, cu chiu cu vai, „o ţâră de şef“, a uitat de unde a plecat. De nu erau banii părinţilor – „am avut oameni“, spusese gnomic bătrâna odată, povestind de eşecurile şcolare iniţiale ale copiilor ei şi despre cum au rezolvat problemele după ce şi-au făcut relaţii – ar fi acum zilier la Băciuţ, patronul din sat, sau ar munci la vreo firmă din oraş, pe un salariu ca vai de el. Decreţel, Samuel s-a ţinut mai mult de fete, decât de şcoală, aşa că la treapta a II-a a picat cu brio, fiind nevoit să se înscrie la şcoala profesională. Ambiţioasă, mama s-a ţinut de capul lui până s-a înscris la seral şi l-a văzut cu diploma de bacalaureat în mână. Nu că ar fi valorat ceva – chiar ea zicea că „toţi proştii au amu bacalaureat!“ –, dar hârtia aceea putea deschide alte porţi. Iar Nastasia n-avea de gând să-şi lase singurul fiu să-şi distrugă viaţa. Aşa că l-a pus să se-nscrie la facultate, căci ştia ea bine că toţi cei cu facultate ajung domni. Iar Radu, feciorul cumnatei ei, cu numai un an mai mare decât Samuel, deja trecuse de jumătatea studiilor la Politehnică, nu ar fi acceptat pentru nimic în lume ca Samuel al său să rămână mai prejos. Când a constatat că şi în al doilea an a căzut răsunător la admiterea în învăţământul superior (de data aceasta scuza insuccesului o constituise armata de un an şi patru luni, de care nu l-au putut scuti), „jandarmul“ Nastasia, neavând niciun motiv să se îndoiască de faptul că fiul i-a moştenit firea aspră, duritatea în vorbă şi dorinţa de a le porunci altora, a avut altă idee: să-l îndrume către o şcoală militară. Unde, din nou, Samuel n-a intrat decât în anul al doilea. După ce Pavăl, tatăl, a plătit cu două cecuri de cinci mii de lei depuse pentru „Dacia“ locul băiatului. Din păcate, nu se putuse la ofiţeri. Dar nici la subofiţeri nu era rău, exista şansa să ajungă ofiţer chiar şi aşa. Şi, graţie străduinţei – căci, odată ce a prins gustul puterii faţă de cei slabi, lui Samuel i s-a trezit şi ambiţia de a parveni cu orice preţ – a reuşit ca, „prin mijloacele specifice“, la zece ani după absolvire, să se vadă ofiţer. Era deja anul 2000, înscrierea la o facultate privată şi absolvirea cu brio fuseseră o nimic toată (avea de-acum bani destui pentru a unge singur toate rotiţele din sistem, nu mai era cazul să apeleze la părinţi pentru ajutor; de altfel, nici nu era cazul ca ei să ştie cât de neortodoxe îi sunt metodele de ascensiune profesională!), aşa că acum câţiva ani a ajuns printre cei din conducerea poliţiei judeţene. E şef mare adică. Iar asta nu cadrează nici cu sapa, nici cu coasa. De aceea nu îşi ajută părinţii la muncă, lasă să tragă ei ca boii-n jug, că aşa le place, aşa-s obişnuiţi! De n-ar fi infatuat – „Mă, eu nu m-ating de carne din comerţ, injectată cu prostii, nici de caşcavalurile pretenţioase cu E-uri ori de ouăle de la găini stresate, că-mi aduc de la părinţi curate, ecologice!“ –, nici n-ar spune cuiva că se trage de la ţară, se cam jenează de originile sale modeste. Din pricina asta, s-a şi îngrijit ca în buletinele bătrânilor să apară ca rezidenţă apartamentul lui din oraş, nu adresa reală.  
 
Soţilor Marcu le displac oamenii de felul lui Samuel. Vine la părinţi o dată pe lună, sâmbăta după-amiaza sau seara, mănâncă bine (se agită biata Nastasia trei zile înainte ca să-i gătească bunătăţi), bea de stinge – altfel nu poate dormi toată noaptea, că nu-i în patul lui de acasă –, trage o fugă până la părinte sau la vecini, unde îşi mai udă oleacă gâtlejul; duminică dimineaţă înfulecă din plăcintele cu brânză coapte de mamă (frământate la ora patru, să crească bine aluatul până se trezeşte el), mai dă pe gât câteva păhărele de vin, apoi încarcă-ochi maşina cu de toate şi-o ia din loc, s-ajungă acasă înainte de amiază, la odihnă, fiindcă luni începe altă săptămână grea la serviciu.  
– Domnii mei, eu am un principiu în viaţă: decât să beau poşircă, mai bine nu beau nimic! Îmi place să văd că şi dumneavoastră vă pricepeţi la băuturi fine!, mai spune el o dată, crezând că n-a fost auzit.  
Nici de data aceasta, ei nu îi dau replica. Le este clar că Samuel a venit la ei să n-o mai audă turuind pe Nastasia şi îi deranjează gândul că îi foloseşte. N-au nimic în comun cu poliţistul şi nu se îndoiesc că nici el nu-i simpatizează mai mult decât îl simpatizează ei pe el.  
 
Samuel, simţind că pierde teren, rectifică:  
– Ei bine, când vin aici, la ţară, beau din vinul lu' tata. N-am încotro. Îmi fac şi eu vin acasă, da' din struguri de viţă nobilă, nu dintr-ăştia!...  
– Mie-mi place vinul tatălui dumneavoastră, zice amfitrionul. E uşor, sifonat, dulceag ... , tocmai bun!  
– Dom'le, vinul tatii-i sănătos, ce-i drept ... Da' vin i-ăla pe care-l fac eu!  
– Da?!, îşi arată îndoiala Lili.  
– Eu am un principiu în viaţă, vecină! Când e vorba de mine, nu accept decât lucruri de categoria a-ntâia! Vin ca ăla făcut de mine nu găsiţi decât în cramele vestite ale Europei!  
– În cazul acesta, felicitări ...  
 
Tensiunea i se ridică Lilianei încetul cu încetul. Iar a numit-o „vecină“, deşi i-a explicat vehementă că nu-i place deloc acest apelativ. În plus, nici nu e îndreptăţit să-i acorde această titulatură, din moment ce ei au casa de vacanţă gard în gard cu părinţii lui, nu cu el. Da, e drept, bătrânii Ticu le sunt vecini la sfârşit de săptămână, însă el, feciorul lor, ce vine în sat numai să-şi umple portbagajul cu roadele trudei părinţilor, nici poveste!  
– Eu am un principiu în viaţă, vecină! De-aci duc, dar de-acasă de la mine n-aduc, să fie clar! Că tata se supără când îmi laud băutura şi-mi cere să-i demonstrez că-i cum zic, da' io i-am spus-o verde-n faţă, nu o dată: „Vrei să bei de la mine, vino la mine şi te servesc!“.  
Ştiind că bătrânii merg la oraş doar când au programare la doctori, soţii schimbă o privire fugară semnificând: „Aşa se adună averea!...“.  
Oaspetele, ca să fie îmbiat cu al doilea pahar de vin, roteşte ochii roată prin încăpere şi rosteşte plin de importanţă:  
– Frumoasă treabă aţi făcut! Aţi renovat casa asta veche şi-aţi ridicat-o la rangul de locuinţă cu care s-ar putea mândri orice orăşean!...  
 
Îşi rotesc şi ei privirile prin încăpere, deşi ştiu perfect fiecare milimetru, şi zâmbesc mulţumiţi de sine. Încântarea de pe chipurile lor îl irită pe Samuel. În fond, ce mare filozofie cu casa lor de vacanţă, că nu-i cine ştie ce?! Atâta au făcut, au cumpărat pe mai nimic o dărăpănătură şi i-au dat faţă nouă! El a plătit pe prima lui maşină – un Opel second-hand – mai mult decât au dat aceştia pe casa asta ce-a fost părăsită două decenii. Ce să mai zică de maşina pe care o conduce acum – poate valorează mai mult decât gospodăriile din jumătate de sat!... Dar de unde să ştie pârliţii ăştia aşa ceva? Chiar dacă se pricep cât de cât la autoturisme de marcă, habar n-au cât costă o maşină bună, că aşa ceva nu-i de nasul lor!  
– Vreau să vă spun că tot cam aşa va arăta şi cabana mea când va fi gata, o să mă pot mândri cu ea, cum vă mândriţi dumneavoastră cu căsuţa asta!  
Termenul „cabană“ aduce pe faţa femeii un surâs ironic imposibil de cosmetizat.  
– Domnule Ticu, o clădire cu trei nivele şi nu ştiu câte camere se numeşte vilă, nu cabană!  
Orgoliul lui Samuel, mângâiat fără intenţie, răbufneşte:  
– Eu am un principiu în viaţă: când fac un lucru, îl fac cum trebe! Dacă tot am primit terenul de la mătuşa nevestii, n-avea rost să construiesc o coşmelie!... Şi io-s şi deştept: nu fac totul deodată, să nu mă ia nimeni la-ntrebări!  
– Înţeleg ... , îi dă apă la moară gazda, simţind că tocmai a declanşat limbuţia musafirului, ajuns la al treilea pahar de vin.  
 
Orăşenii ştiu foarte bine cum vine treaba cu „donaţiile“ mătuşilor. Toţi bugetarii ajunşi în vârful ierarhiei au avut fericirea de a moşteni neamuri extrem de bogate sau pe aceea de a li se face donaţii consistente pentru ochii lor frumoşi şi umerii largi. Samuel Ticu este angajat al Poliţiei Române şi are obligaţia de semna periodic declaraţii de avere. Este un bărbat extrem de inteligent, care a urcat treptele sociale prin trudă. Are şi o personalitate plăcută, este prietenos şi săritor, e de ajuns să-i fie sugerat că e nevoie de ajutorul său, pentru a veni în sprijinul celui în nevoie. Însă, din când în când, are accese de orgoliu şi sare calul. Iar în momente precum acesta, îşi dă arama pe faţă şi spune şi ce-ar trebui să ţină pentru el.  
– Eu am un principiu în viaţă: nu las pe nimeni să-şi bage nasul în treburile mele! Nici nevastă-mea nu ştie cât câştig, darmite s-ajung să mă-ntrebe pe mine alţii cum mi-am putut face aşa căsoaie la Blăjoaia!  
 
Femeia nu se poate abţine, intuind care-i sunt acestuia activităţile colaterale profesiunii. În fond, din sumele de pe statul de plată, nici un angajat al statului român n-ar putea economisi în câţiva ani cât nu câştigă un profesor într-o viaţă la catedră.  
– Haha! Poate soţia dumneavoastră nu ştie cât câştigaţi, însă salariul sigur vi-l ştie ... Dacă nu din spusele dumneavoastră, din grilele afişate de minister pe internet ...  
 
N-o bagă în seamă, ca să nu fie deturnat de la ceea ce are în plan să le comunice. Vrea neapărat să le dea peste nas, că prea se simt ei importanţi, când nu-i mare lucru de capul lor; soţii Marcu sunt niscaiva directoraşi de firme mici (nici nu ştie exact cu ce se ocupă ei, că mama, când i-a chestionat, n-a priceput prea multe din explicaţiile lor, aşa că n-a avut cum îl lămuri pe el în privinţa muncii lor), proaspeţi proprietari rurali, nu ca el, ditamai ofiţerul, cu şanse mari ca, în câţiva ani, să ajungă în fruntea structurii judeţene!  
– ... Nu toate mi-au ieşit chiar cum am vrut ... Electricienii trimişi să monteze stâlpii de curent au făcut figuri ... cică-i musai să respecte proiectul! N-am insistat să pună stâlpii unde vroiam eu, ca tot terenul ăla din jurul casei să fie luminat ca o arenă de fotbal ... Puteam insista, să le forţez mâna, că io-s cineva-n oraş, da' cum casa nu-i pe numele meu, ci pe-al mătuşii ...  
 
Grozavă mătuşa aceea de la ţară nevestei lui Samuel, fostă ceapistă! Mult pământ trebuie să fi avut, dacă le-a oferit atâta teren orăşenilor pentru cabană!  
 
Musafirul îşi dă seama că a oferit o informaţie ce nu trebuia divulgată. Schimbă iute subiectul, cu ochii pe stropii de vin ce pătează zugrăveala proaspătă. Din neatenţie, clătinându-se, l-a lovit cu cotul pe Alex exact când scotea dopul sticlei, iar urmarea micului accident sunt petele vişinii de pe peretele imaculat al livingului. Văzând că i se toarnă iarăşi în pahar, uşoara undă de culpabilitate îi fuge din minte:  
– Când va fi gata cabana mea, n-am de gând să invit pe nimeni în casă!... Nu bag o acolo atâţia bani pentru alţii! C-am comandat deja mobila stil, o avere costă, ca şi covoarele persane manuale, nu vreau să mă trezesc că-ntr-un an doi casa-mi arată ca decorată cu vechituri.  
 
Se uită atent încă o dată la mobilierul soţilor Marcu: în afară de mobila de bucătărie, nouă, dar de duzină, cumpărată la preţ redus din hipermarket, n-au decât piese disparate, scoase din cine ştie ce poduri cu vechituri. Peste parchetul lucitor, au covoare frumoase, dar care mărturisesc apartenenţa la o altă epocă istorică. Strâmbă din nas cu dispreţ. Doamne, ce sărăntoci sunt oamenii ăştia! Nu-i pasă dacă i-a ofensat cu examinarea fără paravan a bunurilor lor. Important e că acum este dispus să le explice şi lor cum se procedează, dacă doreşti cu adevărat să ai cu ce te mândri, aşa că îşi continuă discursul, după ce dă peste cap vinul din pahar:  
– Îmi fac în curte o filigorie cu beci. Pe vreme bună, vom sta cu musafirii afară şi-o să bem acolo. Pe vreme rea, ne mutăm jos, în pivniţă. Eu am un principiu în viaţă: nevastă-mea nu-i slugă pentru nimeni! Aşa că n-o s-o pun io pe ea să-i servească pe alţii, ori să cureţe după ei! Le-am şi spus la toţi prietenii mei: eu îmi respect nevasta, nu ca alţi bărbaţi!  
 
Amintindu-şi că doamna Ticu este coafeză, Lilianei îi vine în minte episodul petrecut la ultima sa vizită la salon (alt salon, ce-i drept, nu acela unde munceşte nevasta lui Samuel): a surprins-o pe stilista ce o aranja pe clienta din scaunul de alături scuturând pieptenele, spre a scăpa de parazitul prins la-nghesuială între doi dinţi. Cu epidemia aceasta de pediculoză ce nu se termină de ani buni, mare minune ca tocmai Susana Ticu să fi fost ferită de astfel de incidente. Aşa că afirmaţia din urmă a lui Samuel o determină pe doamna Marcu să hoho¬tească în sine: „Într-adevăr, madam Ticu-i respectată de soţ, are domnul grijă ca ea să nu slugărească pe nimeni!... Totuşi, sâmbăta şi duminica la ora patru e-n picioare, ca să coafeze miresele, naşele şi soacrele pentru nuntă. Deoarece în cele câteva ore de muncă poate câştiga cât în restul săptămânii... Iar atunci când vine la socri, are programări făcute din timp, jumătate din seară o petrece cu tunsul şi vopsitul babele din sat, să câştige măcar atât cât i-a costat benzina până aici!“.  
 
Sesizând dezacordul vecinei, oaspetele explică:  
– Eu am un principiu în viaţă: curăţenia şi ordinea-s pe primul plan! Fiecare, după ce mănâncă, îşi spală farfuria, lingura şi furculiţa. Că da, aşa-i – a citit în ochii lui Alex că nu i-a scăpat informaţia strecurată printre cuvinte şi e nevoit să confirme – mâncăm şi felul doi din farfuria de supă, că n-are rost să murdărim atâta veselă! O firimitură de cade de pe masă sau de ajunge pe covor un firicel de praf, îndată-l ridicăm. La mine acasă, pe hol, nu este loc de pantofi. Aşa că suntem obligaţi să-i punem la locul lor, imediat ce ne descălţăm.  
 
Iar musafirii ... Când ne vine cineva în vizită, îl invit în beci! Am rezolvat cu vecinu' din stânga şi din dreapta, de mi-au cedat jumătate din suprafaţa boxelor lor. Stăm în bloc vechi, ceauşist, cu apartamente micuţe şi boxe pe măsură. Însă, datorită înţelegerii vecinilor de care vă zic, am obţinut la subsol spaţiu destul şi să-mi depozitez butoaiele şi damigenele cu vin şi ţuică, care-s clădite până-n tavan pe lângă pereţi, dar şi să-mi amenajez o cameră de primire! Am montat mochetă pe jos, am pus o masă, am procurat nişte scaune ergonomice, că o am o grămadă de prieteni ce mă servesc când îi solicit!... Am acolo un bar adevărat, confortabil şi intim, nu-i nevoie să-mi intre nimeni în casă să-mi facă deranj, ca să trebuiască să lucreze nevastă-mea după ei! Lucrează destul săraca, că n-are-ncotro, că n-o cruţă nimeni!... De la mine ea nu vede un leu! Că eu am un principiu în viaţă: bărbatul se ocupă de treburile importante ale familiei, femeia de mărunţişuri. Aşa c-o las pe ea să se descurce cu plata facturilor, cu cumpărăturile şi ce-i trebuie copilului, meditaţii în particular, cărţi, caiete şi-alte prostii; banii mei se duc pe cabană, c-acolo-i mândria mea! Să vadă lumea c-am ajuns sus! Cât e Blăjoaia de mare, altă casă mai falnică nu este! Şi-au acolo cabane oameni de seamă, mari patroni de multinaţionale, profesori universitari, doctori ce-au venit din Germania după ce s-a pensionat...  
 
Bea ce mai are în pahar, îşi drege glasul şi plasează cireaşa pe tort, să le închidă soţilor Marcu gura pentru totdeauna:  
– Am eu destui colegi proşti... care şi-au făcut ditamai viloacele în centrul oraşului, să se laude, şi s-au trezit cu controale pe cap şi-au dat cu subsemnatul, au dat din colţ în colţ... Eu n-am pe numele meu nimic, numai apartamentul ăla vechi în care stăm şi maşina băiatului! Peste zece ani, mă pensionez. Atunci o să trec pe numele meu tot – şi cabana, şi apartamentele date-n chirie, şi casa şi pământului părinţilor, că sigur la soră-mea nu-i trebe nimica de-aici, doar e nevastă de chirurg oncolog, ei întorc banii cu lopata! Şi, după ce mă pensionez, cu pensioara mea şi banii câştigaţi de Susana mea cea harnică, pot să-mi permit să mă mut la Blăjoaia şi-acolo să stau cu burta la soare şi să mă distrez după pofta inimii, că de-aia-am muncit la viaţa mea, să mă pot bucura de bătrâneţe, nu ca amărâţii ce trăiesc de pe azi pe mâine!  
 
Pe măsură ce-l ascultă vorbind, Lili Marcu se simte tot mai dezgustată de musafirul ce le-a intrat în casă neinvitat. Exact de vârsta ei, Samuel un bărbat extrem de atrăgător – înalt, lat în umeri, bine făcut, fără a fi gras, ca alţi bărbaţi de vârsta a doua – şi simpatic-foc; îi este drag, fiindcă prin fiecare gest îi aminteşte de Nastasia – căci, fără îndoială, Samuel e bucăţică-ruptă din mama lui. Cu toate acestea, azi, când oboseala o strânge între braţele sale de fier, strivindu-i parcă oasele, Lilianei Samuel îi este nesuferit şi fiecare vorbă a lui o răneşte. Îi face semn soţului să nu deschidă altă butelie de vin, în speranţa că, lăsat fără combustibil, ofiţerul Ticu ori se va opri din sporovăială, ori va decide să se întoarcă la părinţii săi – oricare dintre soluţii fiind pe placul ei.  
– S-a terminat vinul ... , se scuză stângaci gazda. Aduc nişte ţuică ...  
– Eu am un principiu în viaţă, dom'le: nu beau decât vin! Şi vinul să fie... vin!... Da' dacă altceva n-aveţi ...  
Dispreţul din glasul lui îl deranjează chiar şi pe conciliantul Alexandru Marcu, ce nu-şi mai ascunde sub zâmbete enervarea.  
– Mie nu-mi turna, te rog ... , îi cere Lili.  
– Mie turnaţi-mi numai un pic! Cât să nu vă refuz. Eu am un principiu în viaţă, dom'le ...  
N-apucă să menţioneze care este acesta, deoarece de afară răzbate glasul mânios al bătrânei Ticu:  
– Samuel! Samuel!!! Saaamuuueeeel!!! Hai odată la cină, că deja-i răcită! Haida acasă, nu mă face să viu iară după tine!  
– Auziţi, a apărut şefa la orizont!, încearcă să glumească, însă e evident că vocea imperativă mamei îi stârneşte încă o teamă imensă, ca în copilărie.  
 
Se ridică sprijinindu-se cu amândouă mâinile de masă şi le zice drept salut de despărţire:  
– Eu am un principiu în viaţă: dacă beau, ştiu când să mă opresc, nu-ntrec niciodată măsura!...  
Iese împleticindu-se. Afară e beznă şi găseşte cu greu poarta. Ofensate de atitudinea lui ipocrit-binevoitoare, gazdele nu-l conduc decât până pe verandă. Ieşit în uliţă, e întâmpinat de şefa clanului, care, enervată la culme că băiatul ei n-a răspuns la primul apel, uită cu totul de diplomaţie:  
– Pooorcuuule!!! Iară te-ai îmbătat, de nu mai ştii de tine!... Te râde lumea că eşti ditamai şăfuʼ la poliţie, da' bei ca măgarii ăia nenorociţi de ciobani fără carte!... Nu ţi-i destul c-ai venit băut, de-o tremurat amărâta aia de Susana pân-o văzut c-aţi ajuns întregi în poarta noastră?! Altădată, de te prind că ...  
Uşuraţi c-au scăpat de intrus, orăşenii încuie uşa cu yala. În sfârşit, se pot bucura de tihna serii petrecute în cocheta lor căsuţă de vacanţă.  
 
Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞ  
Cluj-Napoca  
iulie 2013  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞ - PRINCIPIUL DE VIAŢĂ / Voichiţa Pălăcean Vereş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 937, Anul III, 25 iulie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Voichiţa Pălăcean Vereş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Voichiţa Pălăcean Vereş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!