Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Voichiţa Pălăcean Vereş         Publicat în: Ediţia nr. 912 din 30 iunie 2013        Toate Articolele Autorului

Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞ - EROARE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
I s-au înmuiat picioarele. Îl priveşte ca în transă, incapabilă de vreo reacţie. Nu l-a mai văzut până acum. Ştie însă cine este. L-ar fi recunoscut dintr-un milion. Iar gândul acesta i-a paralizat orice reacţie. Totuşi, întinde mâna şi-l mângâie pe creştet:  
– Nu plânge! ... Lasă, trece imediat ...  
 
L-ar cuprinde în braţe şi, de i-ar sta în putinţă, ar lua asupra sa toată suferinţa pe care o citeşte pe faţa lui. Băieţelul se uită la ea cu simpatie. Privită printre genele încărcate de lacrimi, străina îi pare o zână gata să-i sară în ajutor. Ea, cu genunchii îndoiţi, ca să ajungă la înălţimea lui, îl întreabă pe ton cald, moale, studiind-l atentă:  
– A-nceput să treacă, nu?  
 
Copilul schiţează un surâs nehotărât încă: îl mai doare, chiar dacă nu atât de tare la început. În clipa aceasta, gândul i se deplasează de la căzătură la mamă; nu se îndoieşte că urmează muştruluiala adecvată situaţiei. Ca să scape, adică spre a-i abate mamei atenţia de la pozna sa, o ia pe femeia necunoscută de mână.  
– Ţi-am zis să nu alergi!, îl admonestează mama, cu asprime.  
Observând chipul plin de înţelegere al celeilalte, cu obrazul în dreptul obrazului fiului ei, i se adresează fără vreo introducere, explicând:  
– E-atât de neastâmpărat!... De-abia îl stăpânesc ...  
– Ei, aşa-s băieţeii ... , răspunde conciliantă străina.  
 
Privirile îi alunecă de la copil în direcţia mamei lui şi o cercetează pe fugă. Este o tânără suplă şi graţioasă, îmbrăcată lejer, în pantaloni de trening bleumarin şi un tricou alb, imprimat cu un desen vesel. În comparaţie cu aceea, se simte bătrână, obosită şi, mai ales, deloc atrăgătoare. Însă gândul acesta o traversează pentru o fracţiune de secundă doar, fiindcă atenţia i se îndreaptă din nou către cel mic.  
– Cum te cheamă, puiule?  
Bineînţeles că ştie cum îl cheamă; vrea să-l audă rostindu-şi numele.  
– Alin!, ţipă el bucuros că intervenţia străinei l-au salvat de la o lungă repriză de reproşuri.  
– Eu sunt Alina!, îi întinde străina mâna, ca unui adult, iar când el îşi pune palma mică peste a sa, simte străbătând-o un flux neaşteptat de energie.  
– Ne cheamă la fel ... , observă micuţul. Numai că tu, tanti, eşti fată. Mie tati mi-a pus numele ăsta, că mami vroia să mă cheme Gabriel. Sau Andrei ...  
Lacrimile i-au secat şi, preocupat de proaspăta căzătură, îşi studiază julitura de pe genunchi.  
– Da, ne cheamă la fel ...  
Sesizând că dialogul dintre ea şi copil o contrariază întrucâtva pe mamă, o atrage în conversaţie:  
– Aveţi un băieţel tare drăguţ şi isteţ!  
– Da ... drăguţ şi isteţ! Însă şi neastâmpărat!..., adaugă nemulţumită la adresa lui, deşi stridenţa din glas i s-a ostoit.  
– Cred că de obicei e cuminte ... S-a întâmplat ca acum să fie neatent ...  
– Nu e tocmai cuminte ... , i se confesează mama Alinei. E greu să creşti băieţi ...  
– Nu ştiu cum e, mărturiseşte. Nu am copii ...  
Zâmbeşte stângaci. Caută febril cuvintele cu care să-i reţină pe cei doi. Îşi reţine cu greu impulsul de a lua copilul în braţe şi de a-l săruta. Evident că ar fi tratată de cealaltă ca o nebună. Of, de-ar şti ea!...  
– Sunt o binecuvântare copiii! Dar este tare greu cu ei ... Mai ales când eşti părinte unic ...  
 
Alina trece printr-o furtună de emoţii contradictorii. Nu ştie dacă să se bucure sau nu pentru cuvintele pe care le-a auzit. Cum adică e mamă singură? Unde este tatăl copilului? Au divorţat? I-a părăsit? O fi lucrând în străinătate? Băieţelul l-a pomenit cu drag pe tati al lui!... Zicea că el i-a ales numele Alin. Desigur, cu gândul la ea – Alina nu se îndoieşte de asta!... I-ar pune un milion de întrebări femeii din faţa sa, însă n-are niciun mijloc să facă asta. Mama şi-a luat băieţelul de mână şi pare gata să-şi continue drumul. Din disperare, găseşte soluţia salvatoare:  
– Îmi cer scuze că n-am făcut-o mai devreme! Sunt Alina Mihăescu!  
Şi-i întinde mâna cu prietenie, zâmbindu-i larg.  
– Andrada Pascu sunt! Iar el, cum deja aţi dedus, este comoara mea, Alin.  
– Vă supăraţi, doamnă Andrada, dacă vă propun ceva? E o vreme atât de frumoasă ... Haideţi să ne oprim pe terasă, la o îngheţată! Ca să-i treacă supărarea micuţului domn ... – îşi justifică îndrăzneala.  
 
Doamna Pascu zâmbeşte şi, cu un gest făcut uşor din cap, răspunde afirmativ invitaţiei. Deoarece n-a uitat încă de căzătura băieţelului ce o lăsase de mână şi o luase la fugă, mimează indecizia:  
– Hmmm, nu prea ştiu ... Oare să mergem la o îngheţată ... ? Să mă mai gândesc ... Alin m-a supărat ... Ar trebui pedepsit ... , nu premiat ...  
– Mama! Mami, te rog! Iartă-mă, te rog! Nu mai fac! Nu mai fug pe stradă!... Prooomiiit ... Juuur pe roooşuuu! – se alintă.  
Nesigur pe succesul demersului său, face apel la Alina:  
– Tanti, spune-ţi-i şi dumneavoastră la mama că voi fi cuminte, că nu mai fac!  
– Doamna Pascu, eu spun să-l credem ... şi să mergem la îngheţată ...  
Îi trage cu ochiul complice celeilalte şi adaugă:  
– Haideţi, sunteţi invitaţii mei!  
Se apropie de o masă şi le face semn să ia loc.  
– Ce fel de îngheţată preferaţi? Sau, dumneavoastră doamnă, aţi dori poate o cafea? Eu aş bea un capucino ...  
– Spuneţi-mi Andra!, îi cere. Doamna Pascu sunt doar la şcoală ...  
– Mami-i profesoară! De Istorie!, intră în vorbă Alin.  
– Da? Mă bucur! Şi eu sunt profesoară. De Engleză. Lucrez la Liceul German din Braşov. Sunt doar în trecere prin oraşul vostru ... Să-mi spui Alina, Andra! Ei, ce servim?, reia întrebarea când observă chelneriţa oprită lângă ei.  
– Beau şi eu un capuccino ... Tu, Alin, ce doreşti?  
– Hmmm ... Îngheţată de frişcă aveţi, tanti?, o întreabă pe chelneriţă. Şi de stafiiideee? De rooom?  
 
Vocea îi sună ca un clopoţel. Când îl aude lungind mult vocalele, Alinei îi pare că îl aude pe Liviu. Exact aşa face şi el, când vrea ceva, se pisiceşte pe lângă ea, privind-o lung în vreme ce lungeşte sunetele cuvintelor ce i le adresează aproape în şoaptă.  
 
Până vine chelneriţa cu comanda, prefăcându-se că studiază meniul viu colorat tras în ţiplă de pe masă, îi studiază cu atenţie pe cei doi. Copilaşul este copia în miniatură a mamei sale: înăltuţ şi subţirel, are faţa ei alungită, încadrată de acelaşi păr lung, castaniu închis. Cu toate acestea, când îl priveşte, Alina îl vede pe Liviu. Alin are fruntea lui înaltă şi ochii lui uluitori, umbriţi de sprâncene dese, frumos desenate, în nuanţe de şaten deschis, într-o multitudine de tonuri parcă, în funcţie de felul în care îi cade lumina pe faţă. Aceleaşi gene lungi şi negre, împreunate câte două-trei, tivesc ochii cu irişii albaştri, pe alocuri pătaţi cu minuscule pete de culoarea cojii de alune, sesizabile doar la o examinare extrem de atentă.  
 
Doamne, ce dor îi este de Liviu! De-ar putea îmbrăţişa copilul şi să-şi apropie obrazul de al lui, pentru o fracţiune de secundă – doar pentru o fracţiune de secundă, cât i-ar trebui să iasă din starea aceea de nebunie autoimpusă – şi-ar imagina că este lângă Liviu şi poate i-ar percepe în nări mirosul, parfumul pielii lui ce-i aminteşte întotdeauna de dimineaţa de Paşte, când mirosul cozonacilor proaspăt copţi se amestecă măiestrit cu cel al vopselei de ouă.  
– Câţi ani ai, Alin?, revine cu picioarele pe pământ.  
Ştie foarte bine câţi ani are, aşa cum ştie un milion de lucruri despre el şi despre mama lui, deşi este întâia lor întâlnire.  
– Şapte ani! Sunt băiat mare!...  
– Da, eşti băiat mare ...  
– Când vrea el, e băiat mare – intervine Andrada Pascu tăios. Când nu ... e doar un băieţel ... care ... nu-şi ascultă mama ...  
– Dar pe tata îl ascultă?, încearcă apa cu cutezanţă Alina.  
– ... Ăăă ... noi suntem singuri ...  
– Tati s-a mutat!, îi corectează băieţelul bâlbâiala. S-a mutat ... în cer!  
– Of, Doamne!... Îmi pare rău!, ţipă Alina.  
 
Strigătul ei răsună neplăcut în urechile doamnei Pascu. „Asta e viaţa, Liviu a fost şi nu mai e! Nu e nici primul, nici ultimul care s-a dus, lăsând în urmă un copil mic. Ce rost au văicărelile?! Doamne, de ce-o fi acceptat să se oprească la terasă cu necunoscuta aceasta? E cu siguranţă dusă cu capul! Uită-te la faţa ei, câtă suferinţă!... Asta o fi făcând parte din categoria celor care bocesc la telenovele sau când văd un pui de vrabie cu aripa frântă ... Ce lume nebună! Cum se face că tot peste oameni din ăştia dau?!“  
– A fost demult ... A trecut deja o jumătate de an ... , încearcă Andrada să atenueze şocul celeilalte, deşi nu-şi dă seama de ce se oboseşte; în fond, puţin îi pasă de cealaltă, i-a fost simpatică văzând-o cu cât drag îi priveşte copilul, însă acum, descoperind că are o afecţiune psihică nediagnosticată, îi vine să-i întoarcă spatele  
– Ăăă ... ce s-a întâmplat ... ? Cum a venit ... nenorocirea ... ?, bâiguie Alina.  
 
Andrada îşi îndreaptă băţoasă spatele şi-i aruncă sarcastic vorbele, cu aerul că, pedepsind-o astfel pe străină, îl pedepseşte şi pe cel dus, pe Liviu:  
– Venea dintr-o delegaţie. Era noaptea târziu, iar un şofer beat, ieşind din parcarea, nu s-a asigurat, n-a privit în retrovizoare şi l-a strivit între gard şi maşină. În parcarea blocului nostru..., la câţiva paşi de noi... De-ar fi venit mai devreme de la Braşov, nu s-ar fi întâmplat asta!..., spune cu reproş, încă înciudată că el se încăpăţâna să accepte orice sarcini de serviciu şi nu se împotrivea când era trimis în oraşul de la poalele Tâmpei.  
 
Alina începe să tremure. Strânge cu putere din ochi, să-şi ţină lacrimile grele prizoniere. Se sufocă. Se ridică cu greu şi, fără un cuvânt, pleacă. Primii paşi îi face cu greu, căci genunchii îi sunt de gelatină. Apoi o ia la goană, strecurându-se printre oameni cu ajutorul coatelor. A înţeles acum! Liviu, iubirea vieţii ei, nu mai este! Ea-l credea supărat şi aştepta răbdătoare (extrem de răbdătoare, căci înveţi să fii răbdătoare când trăieşti o poveste ireală de dragoste cu un bărbat însurat) ca, spăşit, să pună mâna pe telefon ca să reia lucrurile din punctul unde le lăsaseră în seara aceea. Se certaseră. Alinei îi sărise ţandăra când i s-a confesat, împărtăşindu-i că soţia lui îşi doreşte al doilea copil. Ea înţelesese că asta îşi doreşte şi el, iar asta însemna – în mintea Alinei – că accidentala întâlnire dintre Liviu şi cea care i-a dăruit un copil se va transforma într-o relaţie reală, ce va conduce la sfârşitul poveştii lor incredibile de iubire. Când colo, în noaptea aceea, întorcându-se acasă de la ea – după câteva ore de vis, în care s-au iubit ca la începutul lumii – el murise. Iar ea aşteptase în tot acest timp ca el s-o ierte. Aşteptase răbdătoare ca el să-i răspundă la scrisorile de dragoste trimise pe mail, la sms-urile sobre, cu mesaje codificate ascunse în puţinele vorbe. Aşteptase răbdătoare ca Liviu să înţeleagă câtă suferinţă i-ar provoca ei – care a trecut demult de vârsta conceperii de prunci – venirea pe lume a încă unui moştenitor al său şi al Andradei şi să se întoarcă la ea. La ea, la iubita tăinuită, care-l vroia chiar şi aşa, trăind la sute de kilometri distanţă, unde avea o altă viaţă, unde avea o familie în sensul cel mai profund al cuvântului!  
 
„Nuuu! Nuuu se poate!!! Nu!!! Este o eroare! O eroare a destinului! Liviu trebuia să fie al meu! Iar copilul ... Copilul acesta trebuia să fie al nostru! Liviu!!!! Liiiviiiu!... Unde eşti, dragostea mea? Aşteaptă-mă! Vin acum! Liiiiviiiuuu!...“  
--------------------------------------  
Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞ  
Cluj-Napoca  
iunie 2013  
 
---------------------------------------  
 
Ileana-Voichiţa VEREŞ (Pseudonim literar: Voichiţa Pălăcean-Vereş), născută la 5 septembrie 1967 la Cluj-Napoca. Scriitor. Profesor titular de Limba şi literatura română (1990-1992); director societate comercială (1992-1994); lector de carte, redactor, redactor-şef editură (1994-2012); actualmente director al Editurii Napoca Nova. Activitate literară: „Ciocolată amăruie” (roman), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2007; „O picătură de sânge” (roman), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008; „Colecţionarul de cactuşi” (roman), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009; „Miere peste cenuşa zilei” (nuvele), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011. (George Roca)  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞ - EROARE / Voichiţa Pălăcean Vereş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 912, Anul III, 30 iunie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Voichiţa Pălăcean Vereş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Voichiţa Pălăcean Vereş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!