Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Voichiţa Pălăcean Vereş         Publicat în: Ediţia nr. 868 din 17 mai 2013        Toate Articolele Autorului

Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞ - ELIBERAREA
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Îngenunchează. Pământul îngheţat, răscolit cu furie de groparii nevoiţi să lupte cu gerul ce taie de o săptămână, este neaşteptat de negru, accentuând albeaţa cu sclipiri diamantine a zăpezii din jur. După ce murmură o rugăciune scurtă, fiindu-i clar că gestul său – de un marcat dramatism – nu a scăpat nimănui, Dan se ridică, şterge din colţul ochiului o lacrimă imaginară şi-şi aranjează atent paltonul negru, cumpărat din toamnă, la sfatul îmbibat cu premoniţii sumbre al Siminei, tocmai pentru această ocazie tristă. Realizează că trupul său are prestanţa adecvată momentului, aşa că le face un semn bărbaţilor cu feţele înroşite de frig şi rachiu să înceapă ultima etapă a misiunii lor. Mâinile mari, cu degetele şi palmele îngroşate de bătături, mânuiesc cu îndemânare lopeţile şi, în numai câteva minute, golul de deasupra sicriului îngust este umplut, iar locul de veşnică odihnă al răposatului este acoperit cu flori.  
 
Aproape fiecare dintre cei din asistenţă s-a simţit dator să aducă o coroană ori măcar o jerbă împletită din crengi de brad, de care stau agăţate cu sârmă garoafe roşii, albe şi roz, nefiresc de fragede în gerul Bobotezei. Totuşi, nimeni nu boceşte, plânsul nu urâţeşte niciun chip. Rând pe rând, fiecare aruncă o ultimă privire mormântului proaspăt, luându-şi astfel rămas-bun de la Bătrân. Apoi o iau la pas grăbit pe deal în jos, către capelă. Acolo este locul de întâlnire a grupului ce urmează să ia masa de pomană la un local de lângă cimitir.  
 
Mulţimea compactă ce a urcat în convoi la venire se împarte în bisericuţe. Cei mai mulţi, cunoscând zgârcenia patologică a lui Dan, au declinat cu eleganţă invitaţia la restaurant. Alţii au acceptat tocmai din acest motiv să ia parte la praznic şi sunt decişi să consume tot ce li se pune înainte, chiar dacă se cunosc destul de bine spre a şti că, la vârsta lor, nici stomacul, nici ficatul nu le mai permite să se îmbuibe.  
– Surorile ... ? Surorile răposatului n-au venit ... ?, se aude vocea cuiva ce a rostit întrebarea, din maliţiozitate, mai tare decât s-ar fi cuvenit.  
– Sunt prea bătrâne să pornească la drum pe vremea asta crâncenă ... , îşi dă cu părerea un amic al decedatului, nonagenar.  
 
N-are de unde şti că femeile, în sătucul lor de la munte, îşi duc viaţa ca-n orice altă zi. N-au fost anunţate că fratele li s-a prăpădit, aşa că nu pot nici măcar rosti o rugăciune pentru odihna sufletului lui. Dan ar fi vrut să le împărtăşească trista veste – se temea că absenţa bătrânelor de la înhumare va fi interpretată greşit de cârcotaşi –, însă, în cele din urmă, n-a mai făcut-o: femeile n-au telefon, iar el n-a avut destulă vreme să meargă până la ele doar pentru asta. A avut atâta alergătură de făcut cu organizarea înmormântării acesteia, încât şi de la muncă a fost nevoit să lipsească, două ceasuri ieri, trei alaltăieri, ca să nu mai vorbim de ziua de azi care, iată, e cu totul pierdută pentru afaceri. Când să mai fi făcut şi drumul până-n cătunul surorilor răposatului? Lumea ştie cât de mult munceşte el, nici nu crede c-ar fi avut cineva astfel de pretenţii. Şi, dacă o fi careva de altă părere nu contează, întrucât a comandat un meniu îndestulător la restaurant, ca să le închidă gura la toţi.  
 
Dan este întreprinzător privat. Dacă stă, îi stă norocul, conturile din bancă încremenesc, în loc să se rotunjească, delicat, cu fiecare oră ce trece. Ce-i drept, Bătrânul i-a lăsat o groază de bani. Însă banii ăia nu compensează pierderile lui Dan din zilele astea de doliu, fiindcă, într-un moment de slăbiciune, el i-a promis Siminei acei bani, iar ea, motivând că are de cumpărat o sumedenie de lucruşăare pentru „copilul ăsta, săracul“, îi va face praf pe nerăsuflate, ca şi cum nici n-ar fi fost.  
 
Conştient că mai are de trecut un hop, Dan o ia cu pas sprinten înaintea participanţilor la funeralii. Salută smerit pe toată lumea, mulţumeşte pentru participare şi reînnoieşte invitaţia la pomană fiecărui grup în parte. Văzând perechile ce s-au răzleţit prin alte părţi ale cimitirului, intră în panică. De unde dimineaţă îi era teamă că vor veni prea mulţi la masa, în clipa asta îl înspăimântă gândul că vor fi prea puţini şi va pierde o parte din avansul achitat ieri.  
– Dumnezeu să-l ierte!, salută la despărţire un cuplu în vârstă.  
– Să-l ierte Dumnezeu!, răspunde Dan grăbit.  
 
*  
 
Praznicul s-a terminat cu bine. Mâna de oameni ce a participat la masă s-a simţit bine, toţi au părut mulţumiţi de meniu şi de organizare, aşa că, la plecare, l-au salutat toţi cu zâmbetul pe faţă pe amfitrion.  
 
Ajuns acasă împreună cu Simina, Dan se simte uşurat. Înaintează cu greu, după intrarea în apartament, unul în spatele altuia. Holul, şi aşa îngust, este de-a dreptul strangulat: zeci de cutii cu cărţi şi documente stau clădite lipite de zid. Mâine dimineaţă, la prima oră, va veni Bistriţanu de la Academie, însoţit de nepoţi, să le ridice. Se va îngriji apoi ca la Arhivele Statului să se creeze un fond în numele răposatului, iar peste ani, cine va avea interesul şi răgazul necesar, va putea valorifica lucrările Bătrânului rămase în manuscris şi documentele ce le-a adunat într-o viaţă.  
 
Dan s-a legat, când a pecetluit înţelegerea cu Bătrânul, că nu va înstrăina niciodată bunurile moştenite de la el, dimpotrivă, în calitate de legatar universal, se va asigura că numele lui va rămâne viu peste ani. A fost străbătut de un fior pornind din conştiinţă, pentru o clipă, şi fusese cât pe ce să dea înapoi de la decizia de a scăpa de cărţile şi manuscrisele Bătrânului atât de curând după moartea sa, când există şanse să vină cineva (surorile răposatului, de pildă) să-i ceară să vadă testamentul şi, cu prilejul acela, să descopere că n-a respectat decât ale dorinţe ale testatorului care i-au convenit. Dar, înţelegătoare faţă de suferinţa lui, Simina l-a adus, cu argumente solide, la gândul dintâi: „Draaaguuuuleee, gândeşte-te: Bătrânul se simţea ca acasă la Arhive! Mutându-i lucrurile acolo, nu le înstrăinezi, ci le duci într-un loc unde el a petrecut mai multă vreme decât aici, în cămăruţa lui. În plus, din câte îmi spui, domnul Bistriţanu de la Arhive îl respecta enorm, vedea în el un adevărat magistru, deci va acţiona în interesul Bătrânului, deci nu va trata cutiile cu materialele lui ca orice alt cercetător, care le-ar studia la rece, ca un străin! Draaaguuuuleee, ştii că trebuie să golim camera!... Trebuie să aruncăm toate gunoaiele, să zugrăvim, să ... “  
 
Da, Dan ştia bine toate acestea. Când s-a mutat, cu mai bine de zece ani în urmă, în casa Bătrânului, şi-a aşezat lucrurile din geamantan şi cursurile universitare, împreună cu celelalte rechizite, în camera cea mai mică din apartament şi a avut grijă ca instalarea sa în casa văduvului să nu producă nicio modificare vizibilă a aranjamentului, ce dăinuia încă din vremea când domnul Frunză îşi adusese soţia aici, pe la începutul anilor ʼ60.  
 
În urma căsătoriei lui Dan cu Adina, apartamentul Bătrânului a fost vânturat o revoluţie. Proaspăta mireasă n-ar fi acceptat în ruptul capului să trăiască între zidurile acelea cu iz de naftalină şi vechituri (cum se-ntâmplase pe vremea cât încă locuise acolo în calitate de prietenă a lui Dan şi de chiriaşă fără taxă a proprietarului). Atunci l-a convins Dan pe Bătrân să-i lase să renoveze. Au zugrăvit, au redecorat şi remobilat sufrageria, biroul şi bucătăria. Au desfiinţat debaraua de pe hol, prelungind baia, şi au instalat în noul spaţiu o cabină de duş modernă, confortabilă. Cuierul din fier forjat de pe hol, cu ladă pentru încălţăminte, făcut la comandă pe vremuri, după dorinţa răposatei madam Frunză, l-au înlocuit cu un dressing mascat în perete, iar podeaua întregii locuinţe a fost acoperită cu parchet din bambus negru, lăcuit oglindă.  
 
De camera Bătrânului tinerii nu s-au atins atunci, a rămas cu pereţii coşcoviţi, acoperiţi cu humă decolorată de trecerea vremii. Totuşi, tinerii însurăţei au intervenit şi aici: au mai înghesuit în camera lui încă două corpuri de bibliotecă, fiindcă în birou cărţile sale nu prea mai aveau loc. Nu-i prea convenise Bătrânului că de abia-i rămăsese loc să ia o gură de aer în cămăruţa lui, dar n-a avut încotro, a fost nevoit să accepte situaţia, căci soţia lui Dan a dispus transformarea sufrageriei în dormitor matrimonial, fostul birou a devenit cameră de oaspeţi, iar bucătăria (în care, oricum, nu se gătea) a fost dotată cu masă nouă, lungă, preluând astfel rolul de living al casei şi de sufragerie.  
 
După vreun an, spre disperarea Bătrânului, a urmat o altă etapă de modificări în casă: de data aceasta, constatând că, în ciuda bunăvoinţei, chiar clădind cărţile până la tavan, nu-şi găsesc locul în casă locul toate tomurile cumpărate sau primite în dar de către domnul Frunză, Dan a decis mutarea unei părţi a bibliotecii pe balcon. Bătrânul ripostase, încercând să-şi păstreze averea în interiorul pereţilor, însă Dan a luat în mână un tom îngălbenit, o enciclopedie căutată ani în şir prin anticariate, şi apropiindu-l de peretele vopsit într-o minunată nuanţă de liliachiu l-a întrebat: „Chiar aveţi impresia că s-ar potrivi pe raft în sufragerie?!“. El nu avusese puterea să mai spună nimic. Şi, dacă tot a tăcut, tinerii s-au folosit de ocazie să mute placa dreptunghiulară, lată de un metru, inscripţionată cu cuvintele „Fundaţia Eliza şi Nicolae Frunză“, de deasupra uşii de acces în apartament (unde-o vedeau toţi vecinii, făcându-i pe tinerei să se jeneze), deasupra uşii de la camera Bătrânului.  
 
Toate aceste schimbări îi picaseră greu Bătrânului, însă în timp s-a obişnuit cu noua situaţie, mai cu seamă că era mai tot timpul plecat de acasă – ba în sat, la surorile sale, ba la Bucureşti, la Arhivele Naţionale, ba la prieteni, ba la Budapesta ori Viena, unde studia în săli de bibliotecă sau prin arhive. Era fericit că, încă sănătos, în ciuda vârstei, are şansa de a descoperi documente noi despre strămoşii săi cei viteji ce şi-au dat sufletul prin războaiele Imperiului, aşa că nu îi prea păsa de faptul că tinerii l-au făcut să se simtă tolerat în casa sa. Îşi impunea să stea cât mai puţin pe acasă, căci vedea bine – în pofida teatrului ce-l jucau de faţă cu el – că Dan şi Adina nu se înţeleg, iar ceva îi spunea că el ar fi de vină pentru asta ...  
 
După şapte ani, cei doi au divorţat. Şi aproape imediat după plecarea Adinei, a urmat mutarea în casă a Siminei şi cea de a doua însurătoare a lui Dan. Şi iarăşi a bătut vântul schimbării sub acoperişul Bătrânului. Căci, înainte de-a se recăsători, Dan s-a botezat. A renunţat la biserica unită pentru un cult neoreformat, de dragul logodnicei sale, cu aceeaşi uşurinţă cu care, cu un deceniu în urmă, renunţase la religia ortodoxă, în care-l botezaseră părinţii, spre a-l urma pe el, pe Bătrân, un văduv fără urmaşi, pe calea greco-catolicismului. Atunci, Dan considerase „reorientarea“ indispensabilă pecetluirii contractului dintre ei, contract prin care Bătrânul îl desemna moştenitor al său. A doua oară, botezul l-a considerat necesar spre a o încredinţa pe Simina (măritată încă, în acte, cu un pastor) că este în stare să facă orice pentru ea, numai să-i devină soţie. Îi cumpărase, ce-i drept, o maşină înainte, însă gestul acela, de a cheltui pentru ea câteva mii de euro, n-o impresionase prea tare, fiindcă se declara „absolut nematerialistă“. Din disperare (el îi zicea convingere, descoperire a credinţei adevărate), i-a promis să împărtăşească şi el credinţa ei. Iar gestul acesta, al renunţării la religia strămoşească, l-a distrus pe Bătrân. Pe deasupra, vedea bine că Simina, abilă, tandră şi expertă în arta iubirii carnale, este în stare nu doar să-l convingă pe Dan să-şi schimbe religia, ci şi să se folosească de orice mijloace spre a converti avariţia congenitală a alesului ei în exact acea generozitate necesară pentru ca ea să fie transformată în regina unui nou regat. Regat în care Bătrânul era, evident, în plus.  
 
Simina suferise destul prin pricina primului bărbat al ei, ce-o abuzase fizic şi psihic, ani în şir, până când, sătul de plânsetele şi reproşurile ei interminabile, hotărâse să plece fără adresă şi s-o lase în voia sorţii. Ajunsă nevastă de patron, Simina nu mai dorea să accepte niciun compromis. Anii de foame şi umilinţe îi ascuţiseră destul simţurile ca să fie capabilă să-l manipuleze pe Dan, bărbatul ei al doilea, cu atâta diplomaţie, încât să-l convingă pe acesta că lui, nu ei, îi aparţin ideile pe care le discută şi planurile ce le trasează.  
 
Cu ocazia instalării noii stăpâne în casă, au înţeles toţi trei – însurăţeii şi Bătrânul – că spaţiul din apartament este mai mult decât insuficient. Averea Siminei, după un mariaj de un deceniu, în afară de mobila ce-o dăruise noilor proprietari ai casei unde stătuse înainte cu chirie, se rezuma la câteva duzini de CD-uri cu muzică clasică. Le cumpărase cu mari sacrificii şi n-avea cum renunţa la ele. Prin urmare, s-a impus rânduirea lor pe rafturile din birou, unde mai supravieţuiseră câteva cărţi valoroase ale Bătrânului. Au exilat volumele, aranjate cu grijă, pe balcon, îngrămădindu-le pe nişte rafturi care, pe vremea răposatei neveste a Bătrânului, îşi avuseseră locul în cămară, unde gemeau sub greutatea borcanelor cu dulceaţă şi murături. Observând lacrimile din ochii stinşi izvorâte când şi-a văzut şi cărţile din birou izgonite în balcon, Dan, împăciuitor, i-a promis Bătrânului că va găsi o soluţie să protejeze cărţile de ploaie. Şi a găsit-o: a protejat volumele îndesate în cutii de carton cu folie de plastic, sigilându-le în interiorul rafturilor.  
 
Acum, la întoarcerea de la înmorântare a tinerei familii, cărţile Bătrânului – şi cele din fosta lui cameră, şi cele de pe balcon – stau cuminţi în hol, aşteptând dimineaţa, când vor lua drumul Arhivelor Naţionale, unde vor fi inventariate şi apoi depozitate într-un loc unde, probabil, nu le va mai tulbura nimeni vreodată.  
– Vaaaaiii, ce răuuuu mi pare după neeeneeea ... , suspină Simina.  
 
Se uită lung la camera goală în care, până cu trei zile în urmă, Bătrânul a trăit liniştit, fără să-i deranjeze cu altceva decât cu câteva vorbe schimbate dimineaţa şi seara, când ei îi aduceau câte-o farfurie de mâncare caldă. El aştepta minutele acelea când veneau cu laptele sau supa cu sufletul la gură. Avea mai mulţi bani decât putea cheltui, le dădea bani tinerilor şi pentru alimente, şi pentru plata facturilor. Dar n-avea bani destui pentru a-şi cumpăra sănătate; incapabil să se ţină pe picioare, îşi ducea existenţa acolo, în cămăruţa aceea tapetată cu rafturi ticsite de cărţi şi, în afară de Dan şi Simina, nu mai întâlnea alt suflet de om. Ei munceau din zori până-n seară; în absenţa lor, n-avea cine deschide uşa, şi de-ar fi venit cineva să-l vadă pe Bătrân. Aşa că atunci când îi deschideau uşa, profita de cele câteva minute să turuie, cu glasul lui dogit şi obosit, spre a le împărtăşi la ce s-a mai gândit, ce carte mai vrea să scrie, dacă l-o ajuta Cel de Sus ...  
– Dumnezeu să-l ierte pe nenea!, răspunde Dan vaietului prelung al Siminei.  
– Dumnezeu să-l ierte!  
– Adevărul e că ... , de-ar mai fi trăit ... , nu ştiu cum ne descurcam aici şi cu el, şi cu copilul!..., murmură Dan, privind cu dragoste burta ţuguiată a soţiei.  
 
Simina, ruşinată că o parte din ea se bucură că i-a răspuns Cel de Sus rugăciunilor de taină şi i-a scurtat Bătrânului zilele, lasă să-i scape o lacrimă. Pragmatic, Dan îi ignoră bobiţa de apă de sub pleapă. Iese din hol, intră în sufragerie, aduce un taburet de pe balcon şi îl fixează în dreptul uşii de la încăperea rămasă goală, ce miroase încă a bătrâneţe şi boală. Se urcă pe taburet şi, ajutându-se de cheia din buzunar, introdusă între placă şi perete, slăbeşte strânsoarea şuruburilor. Îşi vâră degetele între dreptunghiul de plastic şi zid şi smulge dintr-o mişcare placa pe care scrie mare, cu litere aurii pe fundal negru „Fundaţia Eliza şi Nicolae Frunză“. Se întinde şi o aruncă peste cutiile cu cărţi cele mai apropiate de el. Apoi, obosit după atâtea zile de umblătură şi stres, oftează, îşi şterge un fir imaginar de sudoare de pe frunte şi exclamă bucuros, cu ochii în ochii nevestei:  
– Am scăpat, în sfârşit! Acum sunt liber cu adevărat!  
 
Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞ  
Cluj-Napoca  
Mai 2013  
 
---------------------------------------  
Ileana-Voichiţa VEREŞ (Pseudonim literar: Voichiţa Pălăcean-Vereş), născută la 5 septembrie1967 la Cluj-Napoca. Scriitor. Profesor titular de Limba şi literatura română (1990-1992); director societate comercială (1992-1994); lector de carte, redactor, redactor-şef editură (1994-2012). Activitate literară: „Ciocolată amăruie” (roman), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2007; „O picătură de sânge” (roman), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2008; „Colecţionarul de cactuşi” (roman), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009; „Miere peste cenuşa zilei” (nuvele), Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011. (George Roca)  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Voichiţa PĂLĂCEAN-VEREŞ - ELIBERAREA / Voichiţa Pălăcean Vereş : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 868, Anul III, 17 mai 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Voichiţa Pălăcean Vereş : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Voichiţa Pălăcean Vereş
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!