Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   



Vizită inoportună
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

VIZITĂ INOPORTUNĂ  

 

Când inginerul mă părăsise în camera defunctei sale soţii, permiţându-mi cu generozitate să consult însemnările acesteia, păstrate în sertarul din mijloc al unei mici mese de scris, mă avertizase înainte de a pleca: Vezi că sunt, în marea lor majoritate, redactate în franceză, sper să te descurci. Şi mai e ceva. Iţa avea un scris aproape ilizibil!... Nici eu nu i-l puteam întotdeauna desluşi. Închisese uşor apoi uşa îndărătul său, după ce-mi mai făcuse un semn de încurajare spre sertarul lăsat deschis.  

Rămas singur, mă încercase un sentiment ciudat. Acela că profanam prin prezenţa mea un mic sanctuar. Iar gândul că va trebui să scotocesc printre însemnările, poate intime, ale unei fiinţe care între aceşti patru pereţi îşi petrecuse ultimele clipe de viaţă, mă înfiora de-a dreptul. Ceva mă îndemna cu vigoare să împing la loc sertarul, în care apucasem să văd câteva caiete cu grijă aranjate şi mai multe teancuri de scrisori legate cu şnur alb. Răspunsesem aproape fără să vreau acestui impuls, aşa că nu-mi mai rămăsese altceva de făcut decât să mă abandonez contemplării celor câteva fotografii înrămate atârnate pe pereţi. Erau toate în alb – negru şi o înfăţişau pe Alexandra Milea, aşa cum o cunoscusem cu mulţi ani în urmă. Chiar la capătul patului, foarte scund şi surprinzător de îngust, era aninat un portret din care mă privea zâmbind o femeie relativ frumoasă, cu o dantură impecabilă şi cu părul uşor răvăşit de o adiere de vânt. Purta la gât un mic pandantiv, o perlă ciudată, puţin alungită, asemenea unei picături de lapte gata să se desprindă pentru a cădea în gol. În alte trei fotografii, Alexandra Milea, ceva mai tânără parcă şi foarte bronzată, se înfăţişa pe fundalul unui peisaj montan. Privirea îi zbura, cu optimismul şi încrederea specifice vârstei, spre înălţimi, iar surâsul ei şiret era acela al unei femei ce se ştie privită de un admirator. În ultimele două fotografii, simetric dispuse pe perete, Alexandra Milea avea alături un câine, un doberman cu urechile ciulite şezând, ce privea cu mare atenţie spre obiectivul aparatului de fotografiat, şi o persoană ceva mai în vârstă pe care o recunoscusem numaidecât. Era monsieur G.  

Vederea lui monsieur G. mă trimisese cu gândul la vârsta adolescenţei, când îl zăream frecvent pe acest ciudat personaj trecând pe stradă spre frumoasa vilă a Mileştilor, în lodenul său uzat, cu geanta de vinilin veşnic burduşită cu cărţi, atât de grea, încât umărul mâinii care o purta era vizibil mai coborât decât celălalt. O particularitate a fizionomiei lui era bărbia mare, voluntară, încât unul din colegii mei îl poreclise domnul Forsyte, dar porecla nu a prins, monsieur G. trebuia să rămână ceea ce fusese până atunci, adică monsieur G., nici măcar domnul G., cum mai auzeam zicându-i-se. Trăia din ore de limba franceză predate în particular, probabil singura lui sursă de existenţă. Mama, spre regretul meu, nu mă dăduse la franceză, spre a-l cunoaşte mai bine, să înveţi franceza, neapărat franceza, era un moft regăţenesc zicea ea, la noi, în Ardeal, dintotdeauna se cuvenea să fie învăţată germana. Aşa că ani de zile o frecventasem pe Frau Faber, care nici pe departe nu avea şarmul lui monsieur G. E cumva din marea familie G.? o întrebasem pe mama, după ce începusem să mă orientez mai bine prin istorie. Da, îmi confirmase ea, cu un aer conspirativ, nu-mi dădeam seama de cauza acestuia, astfel că monsieur G. crescuse enorm în ochii mei, iar motivul pentru care ajunsese acolo, în orăşelul nostru uitat de lume din Ardeal, fireşte că începuse să mă intereseze. Şi, totuşi, ceva mă reţinea să destram aura de mister din jurul acestui personaj, de aceea mă feream să cer explicaţii suplimentare despre dânsul, mă mulţumeam să fiu acceptat din când în când în prezenţa lui, lucru nu tocmai greu de împlinit, pentru că, în calitate de prieten al lui Tavi Milea, fiul mai mare al Mileştilor, accesul în casa acestora îmi fusese o bună perioadă de timp fără rezerve admis.  

Vino să te prezint lui monsieur G., îmi spusese odată Alexandra Milea, iar eu mă fâstâcisem grozav simţindu-mi mâna în palma lui uscată, cu degete lungi, cu care ştia în timpul conversaţiei, uzând de o gestică rafinată, să-şi sublinieze ideile.  

Mi se adresase în româneşte, iar când aflase al cui descendent eram, se bucurase, ochii i se mijiseră, tatăl dumitale e un intelectual de elită, spusese, ce mi-a oferit prilejul unor elevate schimburi de idei. Îi mulţumisem şi îi fusesem recunoscător că nu-mi vorbise în franţuzeşte, cum obişnuia, le garçon parle satisfaisant l’allemand, explicase doamna Milea, c’est bien, c’est bien, îi răspunsese monsieur G., apoi îmi ţinuse un mic discurs, pe care, tot repetându-l ulterior în minte, flatat de onoarea ce mi se făcuse, îl memorizasem aproape cuvânt cu cuvânt: Cunoaşterea unei limbi de circulaţie trebuie să facă parte din zestrea culturală a fiecărui om civilizat, spusese el. Domnul Călinescu greşeşte, socotesc, atunci când minimalizează această cerinţă, de altfel, dumnealui nu cunoaşte bine decât italiana, se zice, fapt care, să recunoaştem, ţinând seamă de dimensiunea de astăzi a personalităţii dumisale, nu îl prea onorează. Dar acesta nu e păcatul cel mai mare de care domnul Călinescu se face vinovat!…, completase, zâmbind cu tâlc monsieur G. Am trăit secole de izolare sub tot felul de ameninţări, adăugase apoi cu glas patetic. Să nu aşteptăm ca lumea să caute şi, mai ales, să găsească necesarele căi de comunicare cu noi. Şi a zădărnici pe cele care printr-un miracol s-au păstrat, cum mai nou se întâmplă, zâmbise iarăşi, de data aceasta împrumutând un aer de adâncă dezolare, e o dovadă de… cécité politique. Iată de ce tatăl dumitale este, din această perspectivă, unul din oamenii cari ni trebuie, cum ar fi spus regretatul prieten al familiei noastre, Nicolae Iorga… Ideea că, prea necopt la minte fiind, tâlcul afirmaţiilor sale ar fi putut cumva să-mi scape, nu părea să-l fi preocupat pe monsieur G.  

După ce se arătase bucuros de cunoştinţă, acesta, exagerat de deferent cu un adolescent, mă gândeam, îşi exprimase cuvenita speranţă că vom găsi poate prilej de a mai vorbi, în momente când nu va fi presat de alte obligaţii, cum tocmai era cazul.  

Din nefericire, o întâlnire cu monsieur G., care să ne ofere şi prilej de conversaţie, nu mai fusese curând posibilă, fiindcă părinţii, urmare a persecuţiilor suportate de tatăl meu în mica urbe ardelenească, mi se mutaseră într-o localitate din Banat, oraşul natal al mamei, iar eu trebuise să îi urmez, fireşte. Revenirea mea pentru un an la O.M., în ultima clasă de liceu, urmare a unei neplăcute întâmplări, nu-mi crease şi prilejul revederii domnului G., din păcate, acesta dispăruse, iar timidei mele încercări de a afla unde se găseşte nimeni, nici măcar doamna Milea, nu catadicsise să răspundă.  

Îmi întorsesem privirea spre portretul ei aninat la capătul patului şi îl privisem îndelung. Îmi stârnise cele mai contradictorii sentimente. De admiraţie şi aversiune aproape în aceeaşi măsură. Îi iubisem fiica, dar mă fascina dânsa. Voiam să mă bage în seamă şi să îmi vorbească, deşi ştiam că e capabilă să ironizeze, cu mai multă sau mai puţină fineţe, după împrejurare, orice răspuns stângaci al interlocutorului. Era o femeie impulsivă, dar ştia să facă dovada celei mai perfecte stăpâniri de sine, dacă era cazul. Putea fi severă şi blândă aproape în acelaşi timp. Arătase nu de puţine ori că avea abilitatea de a controla, orice situaţie conflictuală. Ştia să atragă ori să respingă cu aerul cel mai firesc, lăsând impresia că e perfect îndreptăţită să procedeze într-un fel sau altul. Este, scurt spus, o femeie înfiptă, o caracterizase sugestiv tata, referindu-se, la puternica ei personalitate. Polariza imediat atenţia în indiferent ce societate s-ar fi aflat. Mama spunea că Iţa, diminutivul sub care era cunoscută în cercul ei de prieteni, fusese, înainte de naţionalizare, admirată de însuşi directorul întreprinderilor de produse cloro-sodice din ţară, un belgian pe nume Böth, căci el, de câte ori se abătea pe la O.M., unde exista o fabrică importantă a firmei sale, al cărei inginer-şef era însuşi Alfred Milea, soţul Alexandrei, cerea cu tot respectul îngăduinţa de a face o vizită şi încântătoarei sale consoarte, fiind primit de dânsa cu toate onorurile cuvenite înaltei poziţii.  

Prima mea revelaţie, ca să spun aşa, în privinţa naturii firii sale, avusese loc pe vremea când ai mei locuiau încă în cartierul notabilităţilor fabricii, în imediata apropiere a Mileştilor, se pare nu mult după ce tatăl meu suferise umilitoarea retrogradare, în urma căreia fusese silit, în scurtă vreme, să se mute cu familia în oraş, adică printre oamenii de rând ai urbei, pe modesta stradă Horia.  

Lui Tavi îi cumpăraseră ai săi o bicicletă, tocmai apăruseră în comerţul socialist nişte biciclete pentru copii, costau vreo patru sute, o sumă frumuşică pe vremea aceea. Obiectul exercita o fascinantă atracţie asupra tuturor celor de seama noastră din zonă, iar eu cred că mi-aş fi vândut şi sufletul, numai să-mi fie îngăduit să fac câteva tururi cu el pe aleile din jurul caselor noastre. Dar Tavi îl păzea ca un Argus, nu ne îngăduia nici măcar să-l atingem, reacţiona violent în cazul că ne-ar fi surprins punând mâna pe el. Până la urmă îşi mai slăbise vigilenţa, începuse să-şi mai părăsească preţioasa achiziţie rezemată de câte un perete şi să se prindă în joc cu noi, copiii mai puţin privilegiaţi, căci tentaţia de a juca ţurca ori chisolita, un fel de oină practicată prin partea locului, era mult prea mare. Profitând de neatenţia lui, într-una din zile îmi luasem inima în dinţi, înşfăcasem pe furiş obiectul mult râvnit, îl încălecasem şi, când să o iau din loc, mă simţisem zdravăn smucit de o ureche. Îmi dădusem seama curând că nu suportam riposta lui Tavi, el, preocupat de joacă, habar n-avea de cele ce se întâmplau, ci pe aceea a mamei sale. Aflându-se nu ştiu cum prin apropiere, căci, înainte de a trece la faptă, cercetasem cu atenţie în jur, Alexandra Milea îmi aplicase sancţiunea cu promptitudine, roşie în obraji, spunându-mi răstit: Nu ţi-e ruşine? Pentru ce nu ceri voie? Nu acest lucru mă uimise, a trage un copil de ureche dacă e pe cale să facă o poznă, mi se părea în firea lucrurilor, ci acela că, repede revenindu-şi din răbufnirea de mânie, doamna Milea îşi scosese portofelul din poşetă şi, extrăgând de acolo două bancnote de o sută mi le întinsese, vorbindu-mi pe cel mai firesc ton: Poftim, dragă! Spune-i mamei tale să pună diferenţa şi să-ţi cumpere şi ţie o bicicletă.  

Ai mei erau pe atunci în cele mai bune relaţii cu Mileştii, cu mama Alexandra Milea şopocăia timp îndelungat de câte ori aveau prilejul să se întâlnească, iar pe tata obişnuia să-l alinte în felul său, zicându-i, pe ferite totuşi, notre prochain ministre de la justice, ceea ce doctorul în drept, fost absolvent magna cum laude la Cluj, dar, prin forţa împrejurărilor, rămas modest jurisconsult al unei întreprinderi dintr-o insignifiantă urbe ardelenească, ba chiar simplu magaziner în cele din urmă, dezavua cu gestul omului lipsit de ambiţii deşarte. Poate doamna Milea avea în vedere faptul că tatei i se propusese cândva o destul de înaltă poziţie politică, e drept, în partea de ţară ocupată de horthyşti, ceva reprezentant al naţiunii române în Dietă, după câte putusem să înţeleg. Nu ştiam amănunte, tata, precaut, nu obişnuia să se laude cu asta, oferta venise, aflasem totuşi, din partea fratelui marelui om politic, contele Teleki. Individul trăise la Cluj, se încăpăţânase să rămână în România în perioada interbelică, abia după al doilea război mondial se refugiase la Viena, şi avusese năstruşnica idee, după opinia alor săi, de a învăţa româneşte. Tatăl meu îi fusese recomandat meditator, student fiind pe atunci se întreţinuse, cum obişnuiau cei cu resurse băneşti modeste, dând ore particulare. Se bucura de avantajul că, crescând printre secui la Şieu, undeva nu prea departe de Bistriţa, învăţase şi limba maghiară. Dar tata refuzase cu demnitate importanta funcţie şi se refugiase în zona neocupată după Diktat, unde îl prinseseră toate celelalte nefaste evenimente, războiul şi opresiunea comunistă.  

Mă dusesem acasă sărind într-un picior, nu mai fusesem în viaţa mea posesorul unei hârtii de o sută, darmite a două, însă mama reacţionase contrar aşteptărilor mele, îmi îndesase din nou în palma umedă de emoţie bancnotele ce i le dădusem, poruncindu-mi cu severitate: Du-i-le înapoi! Şi să nu te mai prind că primeşti bani în dar, pentru indiferent ce motiv, de la nimeni!  

Distanţa până la casa Mileştilor o parcursesem cu paşi târşâiţi, ca un condamnat la ocnă, întinsesem bancnotele doamnei Milea, explicând că mama nu era de acord cu oferta ei. Ea nu păruse deloc surprinsă ori nemulţumită din această cauză. Îşi pusese în modul cel mai firesc cu putinţă banii în buzunarul capotului şi mă condusese, cu multă grijă, în verandă, locul de joacă al copiilor săi. Pe lângă Tavi, primul ei născut, mai avea şi o fiică, Adina, care devenise, peste câţiva ani, cea mai admirată şi râvnită fată dintre colegele mele de liceu.  

Toate aceste amintiri mă invadaseră, fără să-mi desprind privirea de pe portretul ei. Alexandra Milea mă privea ţintă, iar zâmbetul cu buzele întredeschise, bine conturate, dădeau o notă de senzualitate chipului său. Amănuntul acesta îmi trezise cu vigoare o altă aducere aminte din timpuri ceva mai noi. Deşi atunci avea deja bine peste patruzeci de ani, Alexandra Milea ştiuse să se păstreze impecabil. Avea o supleţe de invidiat printre femeile de vârsta ei. Patina încă admirabil în lung şi în lat pe apa îngheţată din mal în mal a Mureşului în miezul iernii. Executa cu această ocazie salturi de pe un picior pe celălalt şi făcea piruete spre deliciul admiratorilor. Vara obişnuia să alerge pe aleile Lighetului, aşa se numea parcul oraşului, ori să pedaleze cu vigoare pe bicicleta sa marca Bianchi, fie şi numai dacă se ducea să facă obişnuite cumpărături.  

Eram, aşadar, în ultima clasă de liceu, pe care fusesem silit să-l absolv la O.M., nu în oraşul de reşedinţă al părinţilor, după cum arătasem cu altă ocazie. Venisem într-o zi de duminică la Tavi, acesta, cu un an mai mare, era deja student la Cluj, şi numai la sfârşit de săptămână se întorcea acasă. Se nimerise să ajung ceva mai devreme decât convenisem cu prietenul meu, prea curând însă după ora la care Mileştii obişnuiau să ia prânzul. Nutream însă speranţa să am suficient timp pentru a o revedea şi pe Adina, printre ai cărei admiratori mă număram. Mă înfiinţasem în holul imens al casei, acolo unde locatarii ei serveau masa în mod obişnuit, surprinzând-o pe doamna Milea strângând împreună cu servitoarea vesela şi tacâmurile folosite, a căror varietate şi număr mă impresionase. Sosirea mea chiar în acel moment nu cred că îi convenise şi, deşi o salutasem respectuos, scuzându-mă pentru vizita la o oră nepotrivită, ea îşi abandonase brusc îndeletnicirea, apoi, cu o mână în şold, mă întrebase cu un aer ironic: Ce mai faci, boierule?  

Cuvintele ei mă ofensaseră, în mintea mea noţiunea de boier se asocia numaidecât cu imaginea lui Stroie Orheianu şi a altora ca dânsul, de care era plină literatura noastră publicată în acea perioadă. Cred că privirea mea uimită, pasul înapoi şi mai ales cuvintele: Nu înţeleg întrebarea dumneavoastră doamnă!... o făcuseră să renunţe în grabă la aerul ironic, să arboreze un zâmbet îngăduitor şi, luându-mă de umeri, să mă conducă spre unul dintre fotoliile garniturii sale de club, aflată într-un colţ al aceleiaşi încăperi. Apoi mi se aşezase în faţă pe un alt fotoliu, picior peste picior, avea picioare superbe, schiase mult pe vremea studenţiei, petrecută la Grenoble, unde urmase cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie, îşi cuprinsese rădăcina gâtului între degetele lungi ale unei mâini, semn al concentrării ei, se pare, şi mă întrebase cu voce calmă, în care mi se păruse că recunosc tonul mamei când mi se adresa, presupunând că aş fi bolnav: Tu ştii ce este acela un boier?  

Ezitasem. Prin gesturile pregătitoare, prin tonul omului gata să-ţi aline o suferinţă, femeia mă contrariase, nu mă aşteptasem să fiu tratat cu îngăduinţă după răspunsul meu, care numaidecât mi se păruse nelalocul său şi îl regretasem. Un lucru mi se releva însă limpede, anume că orice aş fi spus, bazat pe experienţa mea de până atunci, aş fi comis o nouă stângăcie. Depinde, căutasem în cele din urmă să exprim, nu prin cuvinte, ci printr-o uşoară înclinare a capului pe umăr.  

Râzând cu condescendenţă, ea îmi spusese: Nu cumva ai avut impresia că mi-a stat în intenţie să te jignesc?... Dragul meu, mimase mirarea faţă de neştiinţa mea, dar acesta a fost până nu de mult un apelativ comun, cum ai spune astăzi şefule, de exemplu. Boier putea fi numit oricine, de la băcanul din colţ, până la fruntaşul vieţii politice. Boier era numit simplu un om care vădea că îi merge bine.  

Această explicaţie cu iz de dădăceală, dată, aveam impresia, cu aerul de superioritate cu care te adresezi unui ageamiu, mă făcuse să-mi zbârlesc din nou câţiva ţepi. Şi-apoi, prin ce vădeam eu că îmi mergea bine? Dimpotrivă, ţinând seama de prânzul meu frugal, comparativ cu masa lor copioasă, după cum lesne putusem deduce, ţinând cont fie şi numai de varietatea veselei şi numărul tacâmurilor pe care le foloseau, boier nu eram eu, ci dânşii!  

În timp ce altora le merge prost?... o întrebasem, cu subtilitatea elevului tobă de ştiinţe sociale în trecutele vremuri.  

O clipă avusesem impresia că zâmbetul ironic este pe cale să-i revină în colţurile buzelor. Mă cântărise din priviri. Evident că nu o pusesem în dificultate, de altfel aerul jovial şi-l păstrase. Apoi rostise tranşant: Trebuie acceptat ca o fatalitate că, atâta timp cât va dăinui lumea, unora le va merge mai bine şi altora mai prost. Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. Sau poate tocmai asta nu studiaţi din poezia lui Eminescu?...  

Dobi, câinele ei doberman uriaş, venise să i se întindă Alexandrei Milea la picioare, iar ea îşi eliberase piciorul drept din pantoful de casă, mângâind cu talpa goală blana câinelui. Observasem că era prevăzătoare ca gestul să nu-i dezvăluie genunchii, poate pentru că mişcările ei îmi atrăgeau privirile ca un magnet. Animalul răsufla adânc de satisfacţie. Aproape că mă doream în locul său!...  

Atunci când tăcerea devenise stânjenitoare, căci ultimele sale cuvinte îmi cam luaseră piuitul, Alexandra Milea continuase aproape lamentându-se: Dar ce rost are să polemizăm pentru o nimica toată? E limpede că formaţia voastră suferă de stângism. Iar stângismul e nesănătos, ba chiar o boală, nu o recunoaşte unul dintre aşa-zişii filozofi cărora le tot faceţi plecăciuni?...  

Îmi venea să observ că, rupând din context afirmaţiile aşa-zişilor filozofi, cum îi numea, le putea deturna după bunul plac înţelesul, numai că tonul uşor persiflant cu care rostise ultima întrebare, îmi tăiase apetitul de a da glas observaţiei ce tocmai mi se născuse în minte. Iar sensul propriu al unora din termenii pe care îi folosise mi se relevase cu vigoare, aşadar, după dânsa, eram implicat într-o treabă umilitoare, făceam plecăciuni!... Ţepii mei atâta aşteptau!  

Bănuise uimitor de repede ce-mi trecea prin minte. Să rămânem la atât, spusese. Încă eşti un copil. Da, eşti un copil, ţinuse să sublinieze. Aşadar veniseşi pentru Tavi. Foarte bine, aşteaptă-l aici. Nu, nu te deranja!... Am să-ţi trimit o bucată de tort şi o oranjadă. Ei, hai, doar n-ai de gând să refuzi!... Pe mine te rog să mă ierţi, e ora când îmi fac duşul înainte de siestă.  

Ridicându-se, mă bătuse uşor pe obraz şi ieşise, urmată docil de câine, căruia îi făcuse loc să treacă înainte, după ce deschisese uşa, cu o graţioasă mişcare a şoldului.  

Şi, totuşi, nu mai eram un copil. Iar faptul acesta cu siguranţă îl intuise Alexandra Milea cu mult înainte de a afirma, cu prefăcută convingere, contrariul.  

 

(fragment din romanul Amurg timpuriu)  

 

Referinţă Bibliografică:
Vizită inoportună / Dan Floriţa Seracin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 360, Anul I, 26 decembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Dan Floriţa Seracin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Dan Floriţa Seracin
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!