Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Patrimoniu > Mobil |   


Autor: Aurel V. Zgheran         Publicat în: Ediţia nr. 1078 din 13 decembrie 2013        Toate Articolele Autorului

Virginia Zeani Convorbiri afective
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Pe 9 septembrie 2012 putea fi, în ce mă priveşte, ocazia uneia dintre reconstituirile zilnice ale obişnuitului, în cadenţa firească a faptului individual şi general al vieţii! Dar nu a fost aşa. Ziua aceasta a adus în viaţa mea schimbări prin care stările de căutare a bucuriei celei mai mari decurg în fapt: întâlnirea cu o personalitate fascinantă!  
Oricine este înclinat să ia drept intuiţie întâlnirea din întâmplare cu o persoană la care se gândeşte, însă un telefon pe care l-am primit în dimineaţa acelei zile, aproape mă face să cred că minunea a avut pentru mine, ca de puţine ori în viaţă, valenţele realului şi că bucuria cea mai adevărată este divizibilă numai la infinit şi exclude timpul!  
În anul 2011 am întâlnit-o pe magnifica soprană Virginia Zeani, pe 10 mai, la Palatul Elisabeta, în chip neaşteptat, pentru scurte dar nepreţuite minute. S-a scurs de atunci un timp, pentru ca, în începutul de curgere a aurului pe estuarele toamnei, din anul 2011, să mă sune la telefon, din Florida, chiar domnia sa, doamna pe care eu o asociez cu speranţa ce se transferă în posibilitate doar în vis: soprana Virginia Zeani! În clipa deschiderii telefonului, memoria, ca viziune în timp explicată prin ceea ce adevărul cunoscut nu poate explica, mi-a readus în inimă pe maestră! O revedeam prin puterea gândului şi îi auzeam glasul fără să-mi fie uşor să cred cine îmi vorbea. Ce multe trăiri e în stare să păstreze gândul şi să repornească, oricât de puţin te-ai aştepta într-un moment sau altul! Decisesem mai înainte să realizăm un interviu ce mă înstăpâneşte de atunci cu graba şi ritmul unei tobe!  
„Nu mă simt atât de bine cu sănătatea, din cauza artritei şi reumatismului”, îmi spunea maestra, „dar am intenţia să mai trăiesc zece, cinsprezece ani. Transmit publicului, dar în special Familiei Regale, dragoste şi iubire. De asemenea, transmit acestea, Bisericii Greco-Catolice, P.S. Episcop Virgil Bercea, domnului Sever Voinescu, şi colectivului Editurii «Gutenberg», care au concurat rodnic şi splendid la realizarea cărţii de dialoguri cu mine, «Canta che ti passa». Treci prin toate eforturile pe care le faci în viaţă, dacă sufleteşte ai cântul, treci prin multele greutăţi mai uşor, ajungi să fii în vârstă, ca mine, dar să te simţi încă tânăr!”.  
Da, maestra Virginia Zeani a fost şi este şi acum, mereu tânără! S-a născut, primind numele de acasă, Zehan, pe 21 octombrie 1925, la Solovăstru, judeţul Mureş. Inegalabila cântăreaţă de operă, a tuturor timpurilor, printre cele mai prestigioase soprane lirice de la jumătatea secolului al XX-lea a fost timp de douăzeci şi cinci de ani „prima donna assoluta” a Teatrului de Operă din Roma. Făcând studii de canto cu Lucia Anghel a ţintit registrul vocal de mezzo-soprană, după care a aprofundat studiile de canto cu ilustra soprană de operă, rusoaica, Lydia Şipkowska, una dintre titanicele voci ale începutului de veac, parteneră memorabilă de scenă a lui Caruso, ori Şaliapin. La doar douăzeci şi doi de ani, cea care avea să ridice vocii un amvon ce glorifică sublimitatea umană în sacralitatea şi eternitatea muzicii, Virginia Zeani călătoreşte în Italia, unde se stabileşte pentru îndelungat timp. Începe o nouă etapă de „lustruire” a aurului corzilor vocale, prin ştiinţa muzicală aprofundată cu marele tenor Aureliano Pertile, precum şi cu alţi profesori prestigioşi, de la Milano. Acum, numele artistei se va preschimba din Zehan, în Zeani şi va rămâne astfel pentru totdeauna, înmarmorat în columna muzicii universale!  
Odată cu debutul în „La Traviata” de Verdi, pe scena Teatrului Duse din Bologna, în rolul ce îi va fi efigie carierei sale muzicale, Violetta Valery, va irumpe ca din cer o lance a luminii ce va arbora pentru eternitate, un nume solar al muzicii: Virginia Zeani!  
Biografia Virginiei Zeani nu poate fi gândită decât analoagă unui sistem unitar al muzicii, unui cosmos al muzicii. E greu şi insuficient spaţiu într-o carte pentru evocarea vieţii şi carierei artistice ale maestrei, atât de comprimate în caratele umanului, prin tot ce a dăruit umanităţii. Ceea ce mi-am propus, împreună cu divina cântăreaţă, este să scoatem din câteva convorbiri, cuvinte alese pentru un interviu. Am vrut să aşezăm în el gânduri şi mesaje pentru românii de acasă şi din străinătate, pe care de o viaţă îi poartă cu sine artista, oriunde şi oricând, ca pe talismanul, amintirea şi ardoarea vieţii.  
Reprimind, poate, atât de puţin din câte i se cuvin celei considerate cea mai mare artistă lirică a secolului al XX-lea, în multe publicaţii, celei pe care media americană o consideră printre cele mai importante cinci sute de personalităţi din istoria Americii, Virginei Zeani i s-a închinat cartea ce cuprinde dialogurile sale cu Sever Voinescu, intitulată „Canta che ti passa”. Este una dintre bucuriile ei mari, pentru că soprana Virginia Zeani tinde, într-o caldă apropiere de semeni, către trăirea iubirii, bunătăţii, bucuriei, în mărturisirea şi împărţirea cu cei apropiaţi.  
După fiul Alessandro şi soţul Nicola Rossi-Lemeni, cel care a făcut o viaţă parte şi din constelaţia de voci partenere de scenă, dar din nefericire astăzi este o stea ce arde la pridvorul cerului, Virginia Zeani împarte mirajul spiritual cu sinceritate şi afecţiune, publicului; şi nu este de uitat, pentru că ar mâhni- o pe artistă, unui suflet plin de dragoste, căţelul de la locuinţa ei de la West Palm Beach, din Florida.  
Cel mai emoţionant moment al vieţii artistei şi ceea ce-i mai nepreţuit din tot ce a primit în viaţă, rămâne a fi, cum se destăinuie, atunci când, pe 11 mai 2011, Majestatea Sa Regele Mihai, onorând performanţele în viaţa publică, ale unor români din ţară şi de pretutindeni, pentru contribuţia meritorie în orizontul magnific al muzicii secolului al XX-lea i-a conferit Decoraţia regală „Nihil Sine Deo”!  
De la primul telefon încoace, vorbesc adeseori cu maestra Virginia Zeani şi nu e departe ziua când din aceste convorbiri se va închega una singură, unitară, aşternută pe file de carte! Înregistrez totul, pentru a rămâne celor dintre care poate că unii se vor bucura mâine. E o mare comoară de vorbiri telefonice pe care maestra le dăruie, ştiind, cărţii!  
 
O voce luminoasă, de aproape trei sferturi de veac  
 
La sfârşitul lunii septembrie din anul 2013 şi spre începutul îmbrumării şesurilor româneşti, alămite de vulcanul în erupţie al toamnei, America a prilejuit o regăsire cu mirabila soprană lirică de la jumătatea secolului al XX-lea, „prima donna assoluta” vreme de două decenii jumătate, a Teatrului de Operă din Roma, Virginia Zeani, considerată printre cele mai importante cinci sute de personalităţi din istoria Americii.  
Oprind dragostea în loc, pentru o secundă a eternităţii muzicii, maestra varsă un torent de voce luminoasă ca un lampadar astral al muzicii universale, de aproape trei sferturi de veac. În tot acest timp, deşi plecată în străinătate, nu i s-au învălmăşit nicio clipă în suflet amintirile şi a rămas o nestrăină, purtând cu sine ţara, în spirit. Prin puterea ei miraculoasă, muzica a trecut-o pragul unui templu, dar nu i-a ascuns din minte urmele prin colburile drumurilor săteşti de acasă, niciodată. Acestea au rămas neşterse în steaua lor aprinsă pe cerul copilăriei.  
Nu se poate niciodată, ca ţara să nu îşi mai amintească de maestra Virginia Zeani, deşi acesta-i absurdul inevitabil al vămilor despărţirii! Cursa împotriva anonimatului pământean urcă celebrităţile atât de departe, cu preţul coborârii asupră-le a perdelei ce-i face rar văzuţi şi înstrăinaţi, îngreunând şi făcând dureroasă întoarcerea la sine şi în sine.  
Dezolarea începuse în aceste vremuri măcinate de discordie, să încalce legile pământeşti, începuse să se împietrească insondabil sufletele goale. În ţară începuse a fi tot mai greu, iar dragostea devenise stare imaginativă impulsionată de nebinele multora. Neverticalitatea devenea aspiraţie, împătimitul, mit şi destin ! Într-o risipire stelară de care era vinovată România, personalităţile ei se pierdeau, cu o extremă generozitate faţă de uitare.  
Dar, după cum filoanele aurifere nu ar exista pentru nimic, atâta timp cât nu sunt scoase din noaptea adâncului pământesc, în ce o priveşte pe soprana Virginia Zeani, pe parcursul câtorva ani recenţi a fost readusă ochilor şi inimii românilor, în care oamenii de valoare găsesc case primitoare. Ocaziile sunt în măsură de a exemplifica o regăsire afectivă după un lung şir de ani.  
Incomparabila cântăreaţă lirică mondială, Virginia Zeani e un spirit şi un glas brodate din rădăcinile adâncilor haruri ce au stors cerneala din călimări, criticilor dintotdeauna. Era o ascunsă mustrare a timpului, pentru că începusem a ne îndepărta de maestră şi a ne uita valorile. Niciodată, însă, nerecunoştinţa nu se poate ghemui definitiv într-un popor, ci izbucneşte, mai curând sau mai târziu! Pe 28 septembrie 2013, când stolurile călătoare se depărtaseră pe rând, spre neştiute pământuri îndepărtate, America, o a doua, sau a treia ţară a sopranei (după România şi Italia) a omagiat-o cum o face, nu pe atât de rar nici pe atât de timid, precum românii, de decenii.  
Evenimentul un „tribut” al americanilor, străfulgerat în ceremonial, intră în construcţia unei manifestări aniversare pentru Virginia Zeani. E o înmănunchiere într-o Gală organizată la Cinema Paradiso, de Veneţian Arts Society din Fort Lauderdale, Florida. În cadrul acestei gale, Arts Society a prezentat un film document şi documentar, produs de William Riddle Productions, LLC, ce cuprinde evocări ale ilustrei cariere a marii soprane a lumii, Virginia Zeani, oglindite dintr-o perspectivă personală a vieţii şi artei sale, prin clipuri video rare, fotografii, înregistrări şi un interviu realizat cu artista.  
Invitaţii speciali sunt istoricul neozeelandez Roger Beaumont, autor al cărţii biografice „Viaţa şi epoca sopranei Virginia Zeani”, istoricul de operă, lector şi scriitor Mario Hamlet-Metz şi Wayne Kleinstiver, Catedra de Studii Vero Beach Opera.  
Seara s-a încheiat cu o recepţie cu şampanie, în cadrul căreia, 20 th century a prilejuit participanţilor o întâlnire şi conversaţii afective cu soprana.  
Contemporană cu Maria Callas sau Joan Sutherland, celebra artistă Virginia Zeani, legendară şi nerepetabilă în rolul mirabil Violetta de Verdi, interpretat de 648 ori, interpretă, de asemenea, în alte şaptezeci şi unu de opere, în două limbi, în treizeci şi cinci de ani de carieră artistică, fabuloasă este o absolută întrupare a spiritului românesc reliefat în interpretări şi creaţii artistice unice. Glasul maestrei, un glas deasupra glasurilor este şi bucuria şi durerea destinului românesc, înfiripând împreună un mistuitor har prin care artista a dus prestigiul ţării sale, peste munţii cărunţi, peste mările şi oceanele cu ţărmuri la arcadele cerurilor, ale lumii.  
Un promis interviu cu maestra e pe cale de a se desăvârşi, conturat pe seama mai multor discuţii avute până azi, în decursul a doi ani. După ocazia de a o întâlni la Palatul Elisabeta pe maestră, în urmă cu doi ani, de când au rămas cele mai scumpe pulberi de amintire, între mine şi maestră, deşi e o prea mare depărtare, vorbind uneori, simt o caldă comuniune şi simt mai adunată şi restaurată România, în jurul celei care i-a pus cununa aurorală a muzicii!  
Maestra Virginia Zeani, de departe, învăluie ţara de duh, nu de hotare. Toate gândurile dinspre maestră la noi şi dinspre noi la maestră se rup din suflet. Din pricină numai sufletească am împlinit interviul sperat atât de mult, pentru români.  
 
L’Assoluta. Splendorile operei  
 
Soprana Virginia Zeani aparţine lumii şi unui veac în care muzica universală şi-a acumulat o strălucire solară prin vocile sale fascinante: Maria Callas, Beniamino Gigli, Franco Corelli, Plásido Domingo, Pavarotti, Mario del Monaco, Alfredo Kraus etc… această enumerare nu îşi are limită aici.  
Cariera sa artistică de până azi, fabuloasă şi fără putinţa datării fixe deoarece ea nu se sfârşeşte odată cu retragerea de pe scenă, continuându-se în versiune rară de model pentru stelele lumii muzicale de acum, a acumulat peste 30 de ani în care a interpretat în jur de şaptezeci de roluri, pe grandioasele scene ale lumii. A debutat cu rolul Violettei Valery din Traviata de Verdi, la Bologna, pe 16 mai 1948; spectacolul de retragere de pe scenă are loc pe 23 octombrie 1983, la Opera din San Francisco cu rolul Maicii Marie în „Dialogurile carmelitelor”, alături de Leontyne Price, Carol Vaness şi Regine Crespin. Între 1980 când începe o carieră de profesoară de canto la Indiana University din Bloomington fiind desemnată ca titulară pe viaţă (distinguished professor of voice) la School of Music şi 1983 a cântat într-un concert la New York cu Pavarotti şi la New Jersey cu Ferruccio Tagliavini, Arcangelo Corelli şi alţi mari cântăreţi de operă.  
Predarea lecţiilor de canto, elevilor, a avut un inevitabil efect de uzură asupra propriei voci. Pentru a exemplifica ce e bine şi ce e rău, soprana Virginia Zeani şi-a expus vocea, cântând şi bine şi rău, expunând elevilor şi elevelor metoda de a cânta până târziu - vocea rămânând, după opinia sa, „până la adânci bătrâneţi, dacă se cântă bine”.  
În anul 2004 s-a retras de la catedra de canto a Universităţii din Bloomington şi s-a stabilit în Florida, la West Palm Beach, continuând să predea în particular muzică, aspiranţilor la splendorile operei.  
„L’Assoluta”, cum a fost denumită soprana Virginia Zeani a primit din partea Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României decoraţia „Nihil Sine Deo”, în 2011, an în care i-a apărut, spre o mare satisfacţie personală ediţia a II-a revăzută a cărţii de dialoguri cu Sever Voinescu numită „Canta che ti passa!”, „Cântă că-ţi trece”! Este o carte bijuterită elegant printr-o aspectare grafică foarte agreabilă. A fost făptuită cu sprijinul P.S. Virgil Bercea, Episcopul Greco-Catolic al Oradiei, care a scris Prefaţa cărţii, postfaţa şi reperele cronologice fiind semnate de Theodor Rogin, iar Editura ce-a lucrat-o este „Galaxia Gutenberg”.  
Nu sunt explicări capabile să definească generozitatea maestrei Virginia Zeani, care nu a fost niciodată de acord ca celebritatea să o înmarmoreze din timpul vieţii în divă. Nu refuză de sus, niciodată, prilejurile de a rămâne umană, deşi e atât de cunoscută şi s-a bucurat de succes în toată lumea, rămânând dincolo de orice asociaţii cu preamărirea nepermanentă. Întotdeauna, în convorbirile pe care le am cu maestra îmi reaminteşte: „nu uita că eu nu sufăr de «divism!»”. Poartă în suflet căldura umană eternă şi de aceea există în fiecare dintre admiratorii ei, pentru totdeauna.  
Din conversaţii personale cu maestra, începute şi continuate până azi, după ce am întâlnit-o la Palatul Elisabeta din Bucureşti, în anul 2011, a prins viaţă acest interviu, pe firul a doi ani fericiţi pentru mine, în care, fiecare răspuns la telefon al maestrei anticipa legarea între Florida, unde e stabilită, şi Buhuşi, unde trebuie, de nevoie, să locuiesc eu, a unei inime de alta, într-o dimensiune extraordinară şi necrezută a afectivităţii, într-o exegeză a afecţiunii însăşi. Maestra Virgina Zeani, cultivă şi dincolo de scenă armonia naturii umane, urcă şi viaţa, nu numai rolurile, pe scala universală a valorilor.  
De acasă, din cartierul exclusivist din Florida, cu soprana Virginia Zeani se poate descătuşa afectiv şi generos un dialog curgător şi cu folosinţa fiecărui cuvânt al maestrei, pentru istorie!  
 
Sunt rare fotografiile din copilăria dumneavoastră. Ilustraţi această copilărie din miticul sat natal.  
 
M-am născut la 21 octombrie 1925, la Solovăstru, aşezare de pe malul Gurghiului, un afluent al Mureşului. Amintirea cea mai proeminentă din copilăria mea, este joaca prin ploaie, cu pietrele. Îmi plăcea să ascult răpăiala ploii sub şiroaiele calde de vară, furată într-o predispoziţie inefabilă de jocul voios cu pietrele. Ce nu-mi plăcea era să beau lapte crud şi proaspăt de vacă, obligată de bunicile mele. Dar anii aceştia rămân configuraţi într-o fascinaţie nerepetabilă.  
 
Când aţi voiajat întâia oară în afara satului natal?  
 
Nu împlinisem şase ani când am călătorit la Bucureşti, cu tata şi mama, care căutau un serviciu. Părinţii mei au găsit amândoi de lucru şi am rămas pentru mai mult timp în capitală. Îmi plăceau „casele peste case” iar peste câteva luni, la revenirea acasă refuzam să mă reacomodez cu viaţa patriarhală din satul în care am văzut lumina zilei. Am făcut clasa întâi la Solovăstru, pentru ca în clasa a doua să revin la Bucureşti, la „Visarion”. Odată cu mutările mele de la Solovăstru la Bucureşti şi de la Bucureşti la Solovăstru, preluam într-o parte obişnuinţe sau deprinderi din cealaltă: la Solovăstru mă comportam de la înălţimea celei care percepuse o lume nouă, superioară, iar la Bucureşti eram percepută eu mai prejos, ca una care nu aveam valenţele unei educaţii foarte diferite. Vorbeam cu accent ardelenesc şi copiii îmi spuneau „boanghină”. Atunci a încolţit la sânul meu aprins de indignare, ameninţarea, ca armă nevinovată: cândva voi şti a vorbi toate limbile pământului, pe când voi nu veţi înţelege nimic din ce am să spun!  
 
Dorul vă rechema acasă, unde începeaţi să lăsaţi în urmă nectarul unei copilării curate şi mirabile?  
 
Mă răscolea nerăbdarea venirii vacanţelor cînd mă întorceam acasă, aşa cum m-a răscolit toată viaţa dorul de satul meu. M-a apăsat nemilos depărtarea pentru mult şi chinuitor timp, după ce am plecat în Italia, unde mi-a lipsit tot timpul aburul din pământul rânced al primăverior de la Solovăstru, parfumul de rai al ierbii cosite, răpăitul ploii de la Solovăstru, pietrele, râul, fructele, nămeţii albi, părinţii, casele, oamenii, soarele de acasă...!  
 
De câd cântaţi?  
 
Nu ştiu cînd şi dacă a existat o parte de timp în care nu am cântat. Am cântat dintotdeauna. Când eram copil cântam până când bunica îmi spunea să tac pentru că îmi ies plămânii afară. Cântam de îi găuream urechile. Urlam! În satul meu, la Solovăstru era un cartier de ţigani, unii muzicanţi, violonişti virtuoşi. De la ei am primit întîia fermecare a muzicii. I-am ascultat de mică şi muzica lor lăutărească m-a pătruns. Am şi supt de la o ţigancă, un timp, când la sânul mamei s-au micşorat resursele. O îndrăgeam pe ţigancă şi o îmbrăţişam. Şi ea mă iubea pe mine. Mi-a prezis că voi pleca peste mări şi ţări.  
 
La sat există un simfonism în toate: simfonismul roţilor carului, simfonismul parei focului, simfonismul fusului...! S-a cristalizat în simţirea dumneavoastră această muzică sătească ancestrală?  
 
Negreşit! Sunetul nu vine din neant, izvorăşte din lumea înconjurătoare şi trecând prin suflet, reacţionează la ondulaţiile trăirilor umane şi se transformă din culorile vieţii sufleteşti, în armonia muzicii.  
 
Aţi început să escaladaţi suişul spre splendorile muzicii, la şcoală, în Bucureşti. Ce vă amintiţi din aceşti ani?  
 
La şcoală cântam în cor. Interpretarea solo îmi revenea întotdeauna mie. Profesoara mea de muzică de la liceul „Sf. Elena” situat pe strada I.G. Duca, în Bucureşti, doamna Ştefănescu îmi punea numai note de cinci, deoarece cântam din toţi plămânii, nu voiam să solfegiez în cor, tindeam să cânt solo, să mă disting din grup. În anul trei de liceu, o suplinitoare care a venit în locul doamnei Ştefănescu, fiind cântăreaţă şi studentă la Conservator a remarcat faptul că aveam voce şi trebuia să studiez. De altminteri eu ştiam aceasta, aveam nouă ani când decisesem să cânt operă.  
 
Când aţi auzit pentru întâia oară opera, când aţi început să o iubiţi şi când aţi cântat-o prima dată?  
 
Pe la opt-nouă ani auzisem la radio muzică de operă şi aceasta m-a cucerit total şi ireversibil. De cântat, am cântat operă şi atunci când nu îmi dădeam seama. Eu nu am cântat niciodată altfel. Şi melodiile de muzică populară sau uşoară pe care le cântam în copilărie le interpretam aduse tot spre stilul operei.  
 
Când şi unde aţi întâlnit-o pe Lydia Lipkowska?  
 
Mai înainte de Lydia Lipkowska am întâlnit pe profesoara Lucia Anghel. Ea a consimţit că vocea mea se încadrează la potenţialul de mezzo-soprană. Am studiat cu ea, timp în care am cîntat şi în corul bisericii „Visarion”, condus de viitorul director de la Electrecord, Teodor Cartiş. Aveam doisprezece ani. Părinţii mei nu se împăcau cu gândul ca eu să ajung cântăreaţă de operă. Nu mă încurajau deloc. Nu aveau o părere bună în legătură cu lecţiile mele de canto. Cu Lucia Anghel am abordat îndeosebi repertoriul francez. Când aveam paisprezece, cinsprezece ani cântam deja arii din opera „Mignon” de Ambroise Thomas, sau „Nobles seigneurs, salut!” din „Hughenoţii” de Meyerbeer. Orele de canto cu profesoara Lucia Anghel mi-au fost foarte utile şi mi-au călăuzit momentele primilor paşi concreţi, încredinţaţi să fructifice înclinaţiile mele, chiar dacă nu erau aceleaşi cu aspiraţiile părinţilor. Cu Lydia Lipkowska, o colosală soprană, o stea a operei imperiale ruse, m-am întâlnit în 1942. Aristocrată, bogată, celebră, Lipkowska, datorită unor împrejurări personale nefericite se stabilise la Bucureşti şi a dat un anunţ în ziar că predă lecţii de canto la Bucureşti. Anunţul m-a călăuzit la ea. De la prima audiţie mi-a spus că nu am voce de mezzo-soprană, ci de soprană. Aşa am ajuns să fac vocalize cu Lydia Lipkowska. Am regretat despărţirea de Lucia Anghel care, deşi era severă, îmi plăcea, chiar dacă eu ştiam că sunt soprană şi nu mezzo-soprană, cum stabilise ea. Lipkowska, însă, a fost profesoara de care viitorul meu muzical avea nevoie. Nu eu, ci alţi elevi au fost preferaţii ei, dar a contribuit mult la modelarea vocii mele.  
 
Cum de s-a întâmplat ca după absolvirea liceului să mergeţi la Facultatea de Litere şi Filozofie, nu la Conservator?  
 
După bacalaureat, în 1944, într-adevăr, m-am înscris la Litere şi Filozofie. Datorită prietenelor mele care se numeau Marilena, Adriana, Sandrela şi datorită părinţilor care nu aveau câtuşi de puţin opţiuni pentru cariera muzicală, nu am mers la Conservator.  
 
Nu aţi continuat până la capăt aceste studii. La 21 de ani aţi părăsit ţara. Aţi făcut-o în căutarea unei lumi, sau chemată de idealul muzicii?  
 
Aveam 21 de ani şi trei luni când am plecat. Aspiram să studiez în Italia. O cunoşteam din povestirile tatălui meu, care a trăit şi muncit în această ţară, un timp. Italia, atunci, ca şi acum, era centrul solar al universului muzicii de operă. Şi mai eram şi îndrăgostită de un italian, student, de asemenea, la Litere şi Filozofie. Aveam şaisprezece ani, iar italianul optsprezece. Îl chema Nino Ghezzi şi se afla în România împreună cu părinţii misionari ai bisericii catolice, la Bucureşti.  
 
Aveaţi afinităţi de ordin confesional religios?  
 
Eram şi sunt de religie greco-catolică.  
 
Aţi părăsit ţara în acelaşi an cu Majestatea Sa Regele Mihai. Ce sentimente aveaţi atunci faţă de Majestatea Sa, ce afinităţi şi sentimente vă apropie azi de Rege?  
 
Îl adoram şi îl ador. Majestatea Sa Regele Mihai este cel mai de onoare şef de Stat al istoriei României moderne. Este un rege tragic, un mare patriot român care şi-a iubit ţara în toate momentele istoriei ei şi ale încercărilor prin care a trecut cu demnitate.  
 
În ce condiţii aţi plecat din ţară? Cine v-a ajutat? Cum a fost posibil?  
 
Am întâlnit, la una dintre seratele la care erau prezente personalităţi din viaţa culturală şi artistică bucureşteană, diplomaţi, politicieni, ataşaţi culturali etc., pe dr. Petru Groza, Primul-ministru de atunci, al României. Atunci am descoperit că unchiul meu Teofil Zehan este rudă cu Petru Groza, fiind căsătorit cu nepoata sa, Mia. Prin urmare şi eu eram rudă cu Primul-ministru ceea ce l-a făcut pe demnitar să afirme: „Eşti privighetoarea Ardealului! Eşti nepoata mea!”. Fiind de părere că va trebui să merg pentru studii muzicale, mai întâi în Italia, apoi la Moscova, într-o zi m-a încredinţat secretarului său personal, cu numele Draia, ca să mă sprijine în acest sens, iar după aceasta nu l-am mai întâlnit niciodată. I-am spus mamei că voi merge să studiez în Italia. A plâns, nu era de acord să o las şi să plec. Nu voia să conceapă aşa ceva. Dar am plecat în ţara visurilor mele, perntru că în faţa idealului de a ajunge cântreaţă de operă, nimic nu se putea împotrivi.  
 
Drumul spre însorita Italie şi ajungerea în ţara latină dintre mări, a fost pentru dumneavoastră o biruinţă a iubirii? Vorbiţi despre primele întâlniri cu muzica, la citadela izvorului ei, de întâile cunoştinţe cu marii, colosalii muzicieni ai Italiei şi ai lumii.  
 
Este mult de spus despre aceasta. O biruinţă a iubirii pentru muzică - în plan personal prin viaţa mea au răzbătut şi norii şi soarele. I-am întîlnit pe magnificii operei Beniamino Gigli sau Aureliano Pertile, pe sopranele Dusolina Giannini, Giannina Arrangi-Lombardi, Rosetta Pampanini, Erna Sach. Am studiat vocea americancei Denna Durbin, o stea de la Hollywood, mă fascinau Jeannette MacDonald parteneră de filme cu Maurice Chevalier şi Nelson Edy, apoi Martha Eggerth, actriţă nemţoaică evreică de origine, care s-a căsătorit cu Jan Kiepura şi a emigrat împreună cu el în America din cauza antisemitismului german. Când avea mai mult de nouăzeci de ani am şi cunoscut-o, întâlnind-o nu de mult, la New York.  
 
Aţi urmat studii muzicale în particular cu Aureliano Pertile. Evocaţi cum a fost pregătirea cu această celebritate.  
 
Imediat după ajungerea în Italia, la Milano, am cunoscut pe colonelul Giovanini şi pe soţia lui. Prin ei l-am cunoscut pe Aureliano Pertile, tenorul pe care îl prefera Toscanini şi care astăzi este comparat cu Pavarotti. Ei mi-au intermediat o primire acasă la tenor. Am plâns când l-am întâlnit prima oară. Eram foarte emoţionată, când mi-a deschis uşa m-am pierdut şi am izbucnit în plâns. Era de faţă şi soţia lui, Donna Italia. Amândoi au fost foarte miraţi, dar deopotrivă înţelegători. După această întâlnire plină de emoţii, m-a chemat şi a doua zi, solicitându-i şi pianistului său să vină. I-am cântat Boema, apoi Traviata, pe care Pertile o cântase cândva cu soprana Claudia Muzio (Pertile a cântat Traviata cu toate cele mai importante cântăreţe din timpul lui, nu numai cu Claudia Muzio şi mi-a dat idei extrem de sănătoase pentru a interpreta rolul din Traviata). I-am plăcut. A stabilit că mai avem de lucrat, ceea ce am şi făcut, şi mi-a fost foarte rodnică pregătirea cu marele tenor italian. Studiul cu Aureliano Pertile a fost nemăsurabil de important pentru desăvârşirea mea ca soprană, ca vocalitate, dar nu numai. Prin Pertile am cunoscut mulţi maeştri ai muzicii lirice italiene, atât personal, cât şi din descrierile şi exemplele pe care mi le evoca, în legătură cu ei..  
 
Într-o zi l-aţi întâlnit pe Nicola Rossi-Lemeni. Reprezintă această zi găsirea unui drum nou în viaţă, al identităţii spirituale, al fericirii împlinite?  
 
Fireşte! Nicola Rossi-Lemeni nu a fost numai un artist complet ci şi un om adorabil, un soţ minunat.  
 
Căsătoria cu Nicola Rossi-Lemeni a durat 34 de ani, până când a plecat să vă privească de la fereastra cerului. Aţi trăit împreună o frumoasă iubire, rar întâlnită în rândurile celebrităţilor din lumea operei...  
 
Întocmai. Căsnicia noastră de treizeci şi patru de ani a fost fericită şi împlinită. Ne-am înţeles, ne-am sprijinit, ne-am completat, ne-am iubit până la sfârşit.  
 
Aveţi un fiu. Unde locuieşte şi ce profesează?  
 
Îl cheamă Alessandro. Este adorabil! Locuieşte în Italia, este chirurg, operază, deschide şi închide corpul uman, vindecă traume fizice umane.  
 
Ce stele ale scenei lirice româneşti de dinaintea dumneavoastră pot fi însele nume memoriale ale scenei, azi?  
 
Înainte de epoca modernă de după anii ’50 în care au cântat Maria Callas, Renata Tebaldi etc., au cântat români extraordinari ca Haricleea Darclée, Elena Teodosiu, Florica Cristoforeanu şi alţii... După aceasta, în perioada României care avea comunismul pe spate, artiştii mari nu au putut ieşi din ţară. Eu am avut norocul să scap înainte de plecarea Regelui, dar acum numele vocilor româneşti sunt cap de afiş la cele mai impresionante opere din lume şi exemplul principal îl dă Angela Gheorghiu. Părerea mea este că talentul românesc se afişează în această perioadă cu voci de mare calitate.  
 
Aţi cunoscut mari celebrităţi din operă, care pentru noi sunt columne ce tind spre eternitatea valorilor universale, neatinsă cu privirea fără să înlemnim de emoţie. Ce vă amintiţi despre Sergiu Celibidache, Toscanini, Herbert von Karajan...?  
 
Celibidache era preocupat să îşi îmbunătăţească propria imagine, trăia şi simţea degajat tot ce exista în jurul său, avea umbre mari de aroganţă şi mândrie, exprima opinii directe neelegante... mie, de pildă, atrăgându-mi atenţia, fără să fie cazul, să nu mă îngraş mai mult... Dispreţuia opera, dar a fost un dirijor genial. Însă, ca om era greu de suportat. Toscanini era un temperament al păcii, când supăra pe cineva, revenea a doua zi şi găsea cele mai potrivite cuvinte sau gesturi, ca să îndrepte lucrurile, prevenind indignarea, supărarea, reproşul. Când dirija era nervos şi sever. Aceasta îl făcea să fie autoritar. Era un dirijor de operă, mare. Înainte de spectacol mergea la fiecare cântăreţ în cabină şi inspira cu fineţe încredere. Karajan, avea un stil dirijoral personal şi decorativ. Era foarte interesat să impresioneze. Făcea gesturi menite să incite. Mie mi-a cerut, când am cântat cu el Traviata, să fac la fel ca Maria. Cineva mi-a spus că Maria Callas îl îmbrăţişase în faţa publicului. Îşi făcea publicitate prin gesturi teatrale. Dar, ca şi Toscanini, a fost un dirijor genial.  
 
Enumeraţi marile scene ale lumi, pe care aţi cântat.  
 
Cum să o fac, fără teama unei omisiuni?! Toate scenele din lume sunt mari, fiecare în felul ei, iar eu am cântat pe multe dintre ele, la Scala din Milano, Opera din Roma, Arena din Verona, „La Fenice” din Veneţia, Covent Garden din Londra, Staatsoper din Viena, Deutsche Oper din Berlin, Grand Opera din Paris, Grand Teatro del Liceo din Barcelona, Säo Carlo din Lisabona, Balşoi Teatr din Moscova, Metropolitan Opera din New York, alte scene din Europa, Africa şi America. Nici pe cântăreţii care mi-au fost parteneri de scenă, dirijorii sau compozitorii cărora le-am interpretat rolurile din opere, nu-i pot enumera lejer. O pot face mai bine, alţii. Beniamino Gigli, Feruccio Tagliavini, Giuseppe Di Stefano, Nicolai Gedda, Ricard Tucker, Alfredo Kraus, Luigi Alva, Giacomo Aragall, Gino Bechi, Tito Gobbi, Ettore Bastianini, Robert Mervil, Cornell MacNeill, Kostas Paskalis, Giulietta Simionato, Shirley Verrett, Fiorenza Cossotto, Boris Christoff, Nicola Zaccaria, Cesare Siepi, Cesare Valletti, Franco Corelli, Mario Del Monaco, Carlo Bergonzi, Plácido Domingo, Luciano Pavarotti, Tito Gobbi, Nicolae Herlea... fireşte, Nicola Rossi-Lemeni... dintre cântăreţi, iar ca dirijori, Tullio Serafin, Antonio Votto, Oliviera de Fabritiis, Nello Santi, Francesco Molinari-Pradelli, Gabriele Santini, Lovro von Mataciuc, Thomas Schippers, Lorin Maazel, Herbert von Karajan, Zubin Mehta, Carlo Maria Giulini... pot fi câteva nume, dar nu toate.  
 
Evocaţi pe cei mai importanţi compozitori cărora le-aţi cîntat operele.  
 
Şi aceasta e greu, e cel mai greu. Să fie vreo şaptezeci de roluri jucate de mine...! Toate au compozitori, fireşte. Sunt mai multe roluri de acelaşi autor dar, şi aşa, compozitori sunt mulţi. Am preluat roluri dintr-o o mare constelaţie a patrimoniului liric universal: Verdi, în primul rând, dar şi Haendel, Monteverdi, Rossini, Puccini, Wagner, Poulenc, Mentori...  
 
Când aţi fost ultima oară în România, în satul natal, la mormântul părinţilor dumneavoastră, Dumitru şi Veselina Zehan?  
 
După plecarea din ţară, în 1947, am revenit acasă de mai multe ori. Prima dată, în 1965, aşa cum promisesem celor care mi-au trimis părinţii la mine, apoi în 1968 şi în 1971 şi în noiembrie 2000, la invitaţia preşedintelui Emil Constantinescu, când am fost decorată de către preşedinte, iar Universitatea de Muzică mi-a decernat titlul de „Doctor Honoris Causa”; Opera Naţională Bucureşti mi-a dedicat atunci premiera cu „Olandezul Zburător” de Richard Wagner. Am revenit în 2011, când am fost decorată de Majestatea Sa Regele Mihai şi s-a lansat cartea „Canta che ti passa”. Ţara şi părinţii mei sunt cu mine mereu. Nu mi-am uitat ţara iar amintirea părinţilor nu a coborât în mormânt. Dar e în firea noastră umană să contemplăm şi să ne reculegem la umbra crucii ce consfinţeşte contopirea noastră cu eternitatea.  
 
Zugrăviţi tabloul vieţii cotidiene a maestrei Virginia Zeani, în America.  
 
Locuiesc în Florida, la West Palm Beach. Audiez cu plăcere şi fremătată de nostalgii, muzică. Răspund cu plăcere oricărei chemări din partea unui om cumsecade, cu atât mai mult, românilor.  
 
Ce chemări, ce doruri, ce iubiri, ce proiecte şi speranţe vă umplu sufletul în liniştea şi splendoarea peisageră care vă înconjoară la vila de la ţărmul oceanului, din Florida?  
 
Mă cheamă farmecul amintirilor unei vieţi cu atâtea trăiri! Sper în rezistarea la dureri şi nepărăsirea puterii fizice. Binele spiritual al speranţei să nu mă părăsească, să nu mă ocolească iubirea, liniştea, sănătatea!  
 
Aurel V. ZGHERAN (aurel.vzgheran@yahoo.com)  
 
 
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Virginia Zeani Convorbiri afective / Aurel V. Zgheran : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1078, Anul III, 13 decembrie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Aurel V. Zgheran : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Aurel V. Zgheran
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!