Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Opinii > Mobil |   


Autor: Viorel Roman         Publicat în: Ediţia nr. 559 din 12 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

Viorel ROMAN - CREDINŢĂ ŞI RAŢIUNE
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Mircea Eliade a demonstrat convingător nevoia oamenilor de a se orienta în viaţa prin diferenţierea clară dintre timpul şi spaţiul sacru şi profan. Şi după filozoful Martin Heidegger există două feluri de a gândi, ambele perfect legitime, dar care nu au nimic de a face una cu alta. Una orientată spre scopul, rostul existenţei, imposibil de măsurat şi quantificat, dar absolut necesară şi una, să-i zicem practică, matematică, orientată spre obţinerea unor rezultate palpabile, concrete, pe care omul le poate stăpâni, reproduce şi le poate demonstra ştiinţific în sensul ştiinţelor naturale.  
 
Spaţiul şi timpul sacru sunt un domeniu al gândirii speculative orientate spre sensul, raţiunea de a fi a omului şi cel profan rezervat activităţii raţional concrete, cuntificabile. Să urmărim relaţia dintre credinţă şi raţiune de a lungul timpului. Nu numai Heidegger ne atrage atenţia că în vremea noastră în care gândirea ştiinţifică, cuantificabila, să-i zicem matematică, sărbătoreşte un trumf după altul, desigur spre binele tuturora, oamenii sunt oarecum tentaţi să pierda din vedere nesesitatea de a reflectată şi asupra lor înşişi, pentru că, la urma urmelor, fiecare om trebuie să creadă în ceva!  
 
Credinţă, după Eliade, Löwith, Ratzinger, papa Benedict XVII, este punctul de plecare a tuturor acţiunilor mai mult sau mai puţin cuantificabile şi fără de care omul ar fi complet dezorietat în viaţă, într-un timp şi spaţiu fără repere. Omul nu trăieşte numai din concret, din pâinea zilnică, el vrea, trebuie să ştie, dece e pe lume, cum să-şi organizeze viaţă şi ce se alege de el după moarte.  
 
Pozitivismul zilelor noastre este în contradicţie flagranta cu creştinismul, pentru că ne obligă să ne mărginim la metodologia ştiinţelor naturale, care fără doar şi poate ne-a îmbogăţit cotidianul, dar prin pretenţia de a ocupa şi domeniul credinţei, a rostului existenţei, ne îngustează orizontul vieţii.  
 
Să nu pierdem din vedere că libertatea omului de a stăpânii prin cercetarea metodică realitatea concretă, este precedată de credinţa că aceasta este şi posibilă şi necesata. Dar să ne reîntoarcem la zorile umanităţii când experienţele religioase se concretizau în mituri, după care a urmat, după Ratzinger, trei forme de a le confirma sau depăşi.  
 
Prima formă de a depăşi fază primitivă a mitului este experienta misticului, care intră în contact direct cu Absolutul şi apoi cu comunitatea sa, cu cei care nu au acest har, aşa că ei se mărginesc, sau mai bine zis sunt obligaţi în al crede pe primul şi se mulţumească cu o credinţă de mâna a doua. În felul acesta mitul este conservat prin experienţa misticului.  
 
A doua formă este revoluţia monoteistă, a cărei forma clasică o găsim în credinţa Israelului unde mitul este înlăturat, denunţat ca o simplă făcătura a omului şi Absolutul este propagat de profeţii care vorbesc în numele, la chemarea lui Dumnezeu. Vechiul, Noul Testamen şi Coranul sunt textele fundamentale ale tradiţie monoteiste, abrahamice.  
 
A treia formă este raţionalismul, iluminismul, a căror rădăcini pornesc de la filozofii greci din antichitate. Pentru ei miturile sunt o formă de cunoaştere primitivă, preştiinţifică, care trebuie depăşită şi înlocuită cu Absolutul cunoştiinţelor raţionale. Religia este astfel inutilă, fără importanţă, ea poate fi tolerată în cel mai bun caz că un ceremonial politic al cetăţii.  
 
Ultima formă de depăşire a mitului nu mai are nimic de a face cu religia, din contră, raţionalismul, materialismul urmăreşte lichidarea formelor preştiinţifice şi este astăzi cea mai răspândită formă de abordare a adevărului. În Franţa laicismul a devenit pe această cale chiar o pseudo religie de stat cu un Weltanschauung propriu. Nu este deloc exclus ca acest curent ştiinţific să aibe în faţă un viitor chiar mai strălucit decât cel din zilele noastre. Pretenţia de absolut a cunoştiinţelor ştiinţifice îşi depăşeşte mandatul şi vrea să ocupe tot Weltanschauung-ul, să înlocuiască absolutul, care se afla, după cum am constatat, pe un palier paralel, incompatibil cu raţionalismul, iluminismul cotidian.  
 
Să urmărim, împreună cu Löwith şi Ratzinger, etapele istorice ale cunoaşterii: orientarea magică, metafizică şi cea din zilele noastre, ştiinţifică, modelul fiind cel, să-i zicem matematic, din ştiinţele naturale, care fiecare are de a face cu o credinţă şi care-i stă oarecum în cale. Oamanii au renunţat azi să caute sensul ascuns al existenţei. Această înclinaţie a spiritului pare contemporanilor aproape o pierdere de vreme, fără şansa unui rezultat care să merite efortul. De aceea, mai bine să ne concentrăm asupra ceea ce avem concret în mână şi ne putem face pe această cale viaţa cât mai agreabilă. Aşa am început pe nesimţite să pierden din vedere examinarea realităţii, adevărului şi să acceptăm satatus-ul quo pozitivist, fără perspectiva sensului vieţii. Cum s-a ajuns aici?  
 
Verum est ens, existenţă era adevărul. Pentru omul din antichitate şi die era medievală existenţă era adevărată pentru că era a Divinităţii. Gândul, fapta din perspectiva Creatorului Suprem sunt unitare. Ce face omul este o activitate meşteşugărească mai mult sau mai puţin intamplatore, perisabilă şi nu are nimic de a face cu adevărata cunoaştere. După Descartes istoria nu e ştiinţă. Universitatiile medievale nu se preocupau de cercetarea ştiinţifică.  
 
Verum quia factum, adevărata cunoaştere pentru noi este numai ceea ce facem singuri. După Descartes, filozoful Giambattista Vico (1688-1744) schimbă paradigma scolasticii, Verum est ens în Verum quia factum. După Löwith şi Ratzinger acesta e momentul în care apare gândirea modernă şi se se termină vechea metafizică. Ei demonstrează mai departe cum Divinitatea s-a transformat pe nesimţite în Progresul, la care ne închinăm, mai mult sau mai puţin, noi astăzi. Vico îl urmează formal pe Aristotel, după care adevărata cunoaştere este aceea a cunoaşterii originii, esenţei fenomenului, dar el merge mai departe şi afirma că putem afla numai adevărul pe care l-am produs noi înşine. Astfel vechia egalitate dintre Adevăr şi Existentea este înlocuită cu Adevărul şi Realitatea, pe care a produs-o omul. Astfel preocuparea primordială a spiritului uman nu mai e existenţa ca atare, ci realitatiile produse de om. Cosmosul nu este produsul omului şi în ultimă instanţă este de nepatrus, de aceea omul modern începe să se preocupe de operă sa proprie, palpabilă. Dacă în trecut sensul existenţei era forma supremă a gândirii ea devine dintr-o dată nesemnificativă şi ceea era desconsiderat, istoria, pe lângă matematică, devin adevăratele ştiinţe. Mai mult decât atâta istoriea înghite şi transformă mai tot împrejurul ei. Filozofia devine prin Comte, Hegel o chestiune a istoriei, teologie la fel. Nu numai economia este văzută de Marx din punct de vedere istoric, dar ci chiar şi ştiinţele naturale. La Darwin avem de a face cu istoria vieţii. Într-un cuvânt numai ceea ce face omul era cogniscibi. El însuşi devine în final un factum.  
 
Verum quia faciedum, adevărul este de realizat. Tranziţia de la Verum cum factum la Verum quia faciedum este bine definită de Marx: filozofii au interpretat până acum lumea, acum e important să o schimbăm. Adevărul nu mai constă în existenţa ca atare, nici în faptele oamenilor din trecut, ci în schimbarea lumii. Şi triumful istoriei asupra speculaţiilor păleşte în faţa noii acţiuni, a viitorului luminos la care trebuie să se raporteaze acum adevărul.  
 
La început, creştinismului şi raţionalismul, iluminismul făceau casă bună împreună şi la ascentiunea istoricismului creştinii au ţinut oarecum pasul, însă curentul care vede adevărul în schimbarea lumii a dus la Războiul Rece. Ortodocşii s-au baricadat în mesianicul Lagăr comunist, iar occcidentali erau încercaţi şi ei de cântecul de sirenă al adevărului din viitorul mai bun cu ajutorul teologiei eliberării, de aceiaşi sorginta. Criza generată de implozia Lagărului ortodoxo-comunist şi iluziei viitorului de aur a omului nou în est şi de eşecul teologiei eliberării în vest, continuă, pentru că refacerea armoniei pierdute dintre credinţă şi raţiune şi pe această bază refacerea unităţii creştine se lăsă aşteptate. Atâta vreme cât adevărul este de realizat în viitor, că până acuma, desigur în forme noi dar cu aceisi măduvă, criza se va perpetua şi ea în forme la fel de diverse.  
 
Problematica credinţă şi religie este vastă, totuşi câteva repere se pot desprinde din lucrările pe care le-am folosit în prezentarea de mai sus, Mircea Eliade: Geschichte der religioesen Ideen. Freiburg 1978-91; Karl Löwith: Weltgeschichtliche und Heilgeschehen. Die teologischen Voraussetzungen der Geschichtsphilosophie. Stuttgart 2004; Jopseph Ratzinger: Einfuhrung în das Christentum. Muenchen 1968 şi Glaube, Wahrheit, Tolerenz. Freiburg 2003, şi nu în ultimul rând Fides et Ratio, 1998, în care Fericitului papa Ioan Paul ÎI vede în relaţia dintre credinţă şi raţiune - subtitlul enciclicii - cele două aripi, care permit spiritului uman să se înalte şi să privească adevărul.  
 
Prof. Dr. Viorel ROMAN  
Akademischer Rat a.D.  
Bremen, Germania  
iulie 2012  
 
 
 
Referinţă Bibliografică:
Viorel ROMAN - CREDINŢĂ ŞI RAŢIUNE / Viorel Roman : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 559, Anul II, 12 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Viorel Roman : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Roman
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!