Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1273 din 26 iunie 2014        Toate Articolele Autorului

Păstrăvul meu
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Păstrăvul meu 
  
Când eram elev la clasele mici, cam până spre clasa a VI-a, aveam două plăceri copilăreşti mai presus de orice alte plăceri: să joc miuţe de fotbal cât era ziulica de mare, dacă m-ar fi lăsat cineva, şi să prind peşte în râu. Pentru aceste două pasiuni puteam răbda orice, şi foamea, şi bătaie acasă, pentru întârziere. Staţi puţin, nu trageţi concluzii greşite. Eram, totuşi, un copil cuminte, învăţam bine la şcoală. Aşa că, fotbalul şi pescuitul le făceam pe apucate, dar niciodată pe cât mi-aş fi dorit. 
  
Fotbal (e cam impropriu spus) la noi însemna o miuţă în doi-trei băieţi, cel mai mic era pus să stea în poartă, iar dacă acolo nu era eficient, era trimis la înaintare, să deranjeze adversarul. Porţile le improvizam uşor, dintr-un ghiozdan, o căciulă, un băţ, sau o piatră. Măsurarea porţii se făcea cu pasul. Unu, doi, trei..., mai mult de trei paşi nu prea ne permiteam. Terenul trebuia să fie cât de cât drept, să nu fugă mingea singură la vale sau în râu. Pe apa râului era tare greu să mai prinzi mingea, o vedeai înotând grăbită spre Dunăre, dacă nu se oprea undeva într-o hulboacă. Partidele de fotbal erau aprige, cu cotonogeli, chiote, picioare julite, strigăte de gooool, şoşoni rupţi, pantaloni sfâşiaţi, bătăi, plânsete. Cel mai rău era însă când cineva ne alunga de la joacă, fie vreun părinte al unui copil, fie pădurarul, fie vreun profesor de şcoală care ne vedea că pierdem timpul în loc să învăţăm. 
  
Dar să lăsăm fotbalul deoparte pentru altă povestire deoarece, mai presus de plăcerea miuţelor, era cea a pescuitului. Ieşeam flămânzi de la şcoală dar, în drumul nostru spre casă era răul satului, care curgea la vale cu un vuiet ca de simfonie adormitoare. Trecând pe lângă râu şi privind în apă, deodată ţi se părea că, aproape de mal, mijeşte un păstrăv. La aşa ceva nu putea rezista niciun copil. Lăsam ghiozdanul cu cărţile pe mal, suflecam pantalonii de şcolar până mai sus de genunchi şi intram în apă. La început, apa te seca la inimă, de rece ce era. Dar, după câteva minute, te obişnuiai. Începeai să cauţi cu mâinile pe sub fiecare piatră mai mare din apă. Uneori stârneai vreun peşte mai mare care dispărea ca o nălucă sub alte pietre mai îndepărtate. Luai iar la cercetat pietrele şi buturugile de lângă mal. Rar de tot, se întâmpla totuşi chiar să prinzi ceva. Era bucurie mare când scoteai afară vreun peşte, cu pielea sa moale, lucios, puternic în zvârcoliri, mai, mai să-ţi scape din mâini. Era o mare mândrie dacă reuşeai să prinzi un păstrăv. Numai că, de cele mai multe ori, munca de copil pescar era răsplătită cu vreo doi, trei boişteni, din cei amărâţi şi... atât. Unii erau, totuşi, mai măricei, aveau chiar mustăţi! 
  
Erau multe poveşti pe tema prinsului păstrăvilor. Se lăudau băieţii adesea: eu am prins atâta peşte de mare, eu am prins unul şi mai şi. Ca să fii pescar de păstrăvi mai aveai încă o grijă, anume aceea să nu te prindă pădurarul. Putea să-ţi împuşte o amendă sau o bătaie, de să te sature! Unii chiar au păţit treaba asta. Aveau, însă, pădurarii, griji mai mari decât asta, nu se uitau ei chiar la orice copil aflat pe râu la pescuit. Mai rău era să te prindă părinţii că stai la râu şi pierzi vremea, că nu vii repede acasă, unde te aşteptau treburi, nu era cazul să pierzi timpul la păstrăvi. 
  
Boiştenii de consolare pe care-i prindeam, în speranţa că va apărea într-o zi şi păstrăvului cel mare, erau puşi în borcane şi duşi acasă. Îi vizitam mai des acolo unde îi puneam, le mai dădeam câte o fărâmă de mâncare să nu moară de foame. Odată i-am pus în ştiubei, un puţ de apă făcut dintr-un trunchi scobit în interior, de brad, îngropat doi metri în pământ. I-am văzut multă vreme acolo, chiar şi în primăvara următoare. Găseau mereu ceva de mâncare, nu mureau de foame, chiar dacă noi mai uitam să le dăm. 
  
Odată mi-a venit în minte să pescuiesc într-un pârâu mai mic, aflat mai aproape de casă. Apa nu era mare, dar avea nişte bulboane sălbatice. Erau acolo nişte movile de crengi şi buşteni la marginea apei. Când am pus mâinile sub un buştean, iată, şi-a făcut apariţia un păstrăv mare! Cu multă precauţie şi cu destulă greutate, l-am scos din apă. Eram în al nouălea cer de bucurie. Ce peşte măreţ era! Cu pistrui coloraţi peste tot corpul, doar pe coamă era întunecat. Am început să alerg spre casă, dar mai poposeam de-a lungul apei să mai pun păstrăvul în apă ca să nu moară sufocat. La una din aceste opriri mă ajunge din urmă un coleg de clasă, Aurel Polec, care îmi era şi vecin. Noi îi mai ziceam şi „uliul”, şi asta de şmecher ce era. Mă laud cu isprava mea la el, ce păstrăv grozav am prins eu. Se minună şi el. Dar ce-i veni în minte: îmi zise să-i dau şi lui păstrăvul un pic în mână, să se joace. I l-am dat. El clăti un pic păstrăvul în apă, apoi strigă: Aualeooo! L-am scăpat!  
  
Cum să scape păstrăvul meu în apă? Văd că face o mutră de idiot, apoi îmi zice că ar mai sta cu mine să căutăm păstrăvul, dar se grăbeşte: trebuie să scoată oile la păscut, spre seară. M-a lăsat singur să caut în disperare păstrăvul pierdut în pârâu. Caut, caut, caut ... nimic! Păstrăvul nicăieri! Mare tristeţe. Seara se apropia de zor. Eu încă încercam să găsesc păstrăvul acela, cercetând a nu ştiu câta oară toate pietrele. În cele din urmă am renunţat şi am plecat spăşit spre casă.  
  
Mare ciudă mi-a fost. Cum a reuşit el, Aurel, prietenul meu din vecini, să-mi facă una ca asta!  
  
Într-o zi aveam treabă pe la casa lui. Trecând prin livadă pe lângă un jgheab de adăpat vitele, mă uit în apa din el şi ce credeţi că văd? Un păstrăv! Mi s-a părut că era chiar păstrăvul meu. Da, chiar aşa era, era peştele meu, altul nu putea fi! L-am recunoscut. Abia atunci m-am limpezit în legătură cu toată tărăşenia. Aurel se făcuse că mi-a scăpat păstrăvul în apă, dar, de fapt, l-a ascuns în sân şi apoi mi-a zis minciuna cu oile, s-a dus în fugă acasă şi a pus păstrăvul în jgheabul lui.  
  
Aşa că, după ce am înţeles totul, iau frumuşel păstrăvul din jgheab, îl pun în pălăria mea pe care o umplu cu apă şi urc drumul spre casă. Mă opresc însă la ştiubei şi arunc păstrăvul în apă. A început să respire bucuros şi să mişte maiestuos din aripioare. Cât de frumos era, ce buline roşii îi împodobeau corpul, doar pe şira spinării era mai întunecat! Am alergat spre casă, am luat bucăţele de pâine şi le-am aruncat în ştiubei, să aibă păstrăvul meu ce mânca. În următoarele zile m-am dus mereu la el să-l admir!  
  
Numai că, spre marea mea stupefacţie, după vreo două săptămâni, l-am găsit pe fundul apei, cu burta albă în sus. Murise. Cel mai probabil de foame. Păstrăvul, peşte răpitor, nu se hrăneşte cu pâine. 
  
A fost mare supărare pe soarta tristă pe care a avut-o păstrăvul meu! Nu a avut parte de el nici Aurel, care îl furase de la mine, dar nici eu! 
  
D-ale copilăriei!... 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Păstrăvul meu / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1273, Anul IV, 26 iunie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!