Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1227 din 11 mai 2014        Toate Articolele Autorului

Ilia Polec
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ilia Polec 
  
Când veneam din sat spre casa noastră părintească de pe deal, treceam pe lângă o gospodărie cu multe acareturi în jurul ei, ale unui sătean numit Ilia Polec. Numele lui Polec (poleak, polonez) i se trăgea de la tatăl său. De fapt, iată cum au fost treburile: La un gospodar destul de înstărit, Polec, a fost angajată o slujnicuţă, venită tocmai de la Arbore, de pe lângă Humor. Cu acea slujnică, omul acela a avut un copil nelegitim. Ca orice copil nelegitim, nici acesta n-a fost răbdat cu tragere de inimă în casa unde slujea maică-sa, aşa că, de îndată ce crescu măricel, a fost dat ca slugă pe la oameni mai înstăriţi. I-au rămas însă vorbe prin sat că n-ar fi huţul get-beget, că e „voloh” de la Arbore. Era mic de statură, negricios la faţă, în schimb, mare şmecher, hâtru şi pus mereu pe şotii. Asta în tinereţe, deoarece, mai apoi, l-au năpădit o droaie de copii şi griji, şi nu-i mai ardea de năzbâtii. Dar nu a încetat nici până la bătrâneţe să povestească isprăvi şi comicării de demult, multe săvârşite chiar de el. După ani şi ani, povestea oricui dorea să-l asculte cum intrau ei, golanii, în casele oamenilor avuţi, să-i jefuiască de bani. Zicea că, odată, într-un sat vecin, se uitau pe geam în casa unor bătrâni care mâncau cartofi cu brânză. Când i-au somat să stea pe loc şi să nu facă nicio mişcare, că au venit peste ei hoţii, aceia au rămas ca înmărmuriţi, cu mâinile între farfurie şi gură! Dar iată mai pe larg povestea lui. 
  
La început a fost dat ca slugă la nişte bătrâni şi muncea destul pentru o simbrie mică. Stăpânii mâncau singuri în casă, niciodată împreună cu sluga lor. Când şi când, îl mai chemau în tindă şi-i dădeau ceva de gustare, să nu crape de foame. Chiar şi de Paşte, ei mâncau în casă cozonaci şi ouă scrise, iar lui îi dădeau doar mămăligă cu lapte acru. Se înţelege, pentru aceste stări de lucruri, băiatul simbriaş începu să-i pizmuiască, căutând prilej de răzbunare. Găsi unul chiar în ajunul unei mari sărbători: intră pe furiş în casă, dibui unde ţinea moşneagul puşca şi-i umplu ţeava cu bucăţele de cărămidă măcinată mărunt. Când veni sărbătoarea şi moşul a vrut să se grozăvească în faţa vecinilor, ieşind în cerdac să tragă un foc, ... buuuf!!! Moşul căzu pe spate de reculul armei. Din puşcă ieşi un nor roşu de praf de cărămidă. Nimeni nu a bănuit că aici fusese mâna criminală a unui tâlhar de băiat! 
  
Mai apoi, după mulţi ani, Ilia Polec se însură, începu să aibă copii. Găsi un loc de casă, se apucă de gospodărie. Mai avea nişte pământ pe o altă ţarină, pământ căpătat ca zestre a nevesti-sii. Numai că, acel pământ era cam neîngrădit, vitele bogătaşilor din jur îl călcau des, îl păşteau chiar şi în miez de vară, când păşunatul era oprit şi iarba trebuia lăsată să crească pentru fân. Ilia Polec s-a certat de nenumărate ori cu cei care-i încălcau pământul, dar degeaba. Nimeni nu l-a luat în serios. 
  
Ce-i veni lui Ilia în minte să facă? Nişte gospodine, de la casele oamenilor ale căror vite păşteau iarba pe furiş, urcau seară de seară spre un grajd să mulgă vacile de pe imaşul lor. Ilia, pe întuneric, se dezbrăcă, se unse cu funingine din cap până-n picioare, îşi puse nişte coarne pe cap, lipi nişte licurici pe coarne, luă o furcă în mână şi se puse pe aşteptat, să apară femeile cu doniţele pline de lapte, după ce terminau de muls vacile. Atunci, din şura dărăpănată de pe terenul cu pricina, dinspre râpă, se auzi un trosnet, răsări din întuneric un drac negru şi se arătă pe cărare drept în faţa femeilor. Când văzură ele aşa arătare au aruncat doniţele cu lapte, au ţipat ca muşcate de şarpe şi au fugit înfricoşate la vale, spre casele lor. Se zice că, de atunci, ţarina lui Ilia Polec n-a mai fost păscută niciodată de vitele vecinilor. Nu de alta, dar cu necuratul nu te pui! 
  
Odată am avut şi eu ocazia să călătoresc cu Ilia spre stâna de la Oseredoc. Împreună cu mama, mergeam la munte, la cules de merişoare. Ilia Polec ne-a ajuns din urmă. Era călare pe iapa lui gălbuie, brează, pe care o ştiam de când lumea. Eu şi mama mergeam pe jos. Fiind mai în vârstă, îl dureau picioa-rele. Cât a ţinut drumul, ne-a înşirat tot felul de poveşti şi întâmplări distractive de-ale lui. Copil fiind, cam de zece ani, jinduiam la poziţia lui de pe şa, eram curios să ştiu cum e să mergi călare pe un cal. Ocazia asta minunată se ivi chiar atunci. Când se termină drumul de piatră, trebuia s-o luăm prin pădure, pieptiş, pe un plai ce urca spre poiana din Corhana. Ştiind bine care e treaba, Ilia Polec se dădu jos de pe iapă şi mă pofti să urc pe spinarea animalului. Mare bucurie pentru mine! 
  
Neîndemânatic, încerc să urc pe scări, pe spinare. Sunt ajutat. Trebuia să mă ţin de hreava animalului, dar să am grijă şi de căpăstru. Iapa se porni la deal. Cum panta era mare şi eu stăteam pe şa puţin răsturnat, cu capul pe spate, eram gata-gata să cad. Mişcările crupei animalului mă dezechilibrau cumplit, simţeam că mă voi prăbuşi din clipă în clipă. Am început să ţip. M-au descălecat de pe iapă, căci mi s-a părut că era de o sută de ori mai bine pe jos. De atunci nu m-am plâns niciodată că mă dor picioarele la drum de munte. 
  
Dar, pe cât de hâtru era Ilia Polec cu alţii, se găsi cineva de hac şi de cojocul lui. Veni vremea să fie păcălit şi el de cineva. Într-o vară, mama îl trimise pe fratele meu mai mic, Mihai, să meargă la stână, să aducă nişte caş de la oile noastre. Şi ce se gândi băiatul? Că e prea greu să meargă pe jos până la stână, apoi, la întoarcere, să care în spinare atâtea kilograme de caş. Ce-ar fi să încerce la vecinul din vale, Ilia Polec, să-i ceară cu împrumut iapa, doar pentru ziua aceea. Ilia Polec era vecin aflat în bune relaţii cu părinţii mei, îl ştia bine şi pe fratele meu. Dar nu-i venea deloc să dea pe mâna altuia iepuşoara sa. Dar nu avu încotro, nu putea refuza un băiat aşa de cunoscut. Până la urmă, i-a împrumutat iapa.  
  
- Dar, te rog un lucru, să nu mâni tare iapa, e bătrână, are respiraţie grea! îl preveni Ilia, nu prea convins că face bine. 
  
- N-aveţi grijă, pani Polec! Merg încet cu ea! îl asigură. 
  
Băiatul luă cu multă delicateţe iapa de căpăstru şi porni la drum, mergând pe jos, până ieşi pe uliţă. Apoi, când se văzu la drumul mare, cel de remorci, îndrăzni să urce pe şaua de pe spinarea animalului. Nu era deloc obişnuit să călărească, dar, după vreo doi kilometri, învăţase un pic. Nu era mare greutate. Mai încolo însă se plictisi, căci i se păru că mergea prea încet. Ce-ar fi să încerce un mic galop? Hai, căluţule! Hai! Dieee! Iapa începu să alegre. După alte asmuţiri, iapa zbura de-a binelea. Ce minunat era! Doar că, nici după un kilometru, văzu că iapa s-a înmuiat, a încetinit şi abia păşea. Atunci şi-a adus aminte că i-a zis Ilia că iapa-i bătrână, nu trebuia s-o alerge. Vai, ce făcuse! A descălecat cu mare grijă. Cercetând să vadă ce-i cu animalul, văzu că îi căzuse o potcoavă! De la galop, se-nţelege! Vai, vai! Cum o să-i aducă iapa înapoi lui Polec? A mers de acolo înainte cât se poate de încet, pe jos, ţinând iapa de căpăstru, pe cărări netezi, până la stână. Apoi, tot uşurel, la întoarcere spre casă. Seara, când duse iapa înapoi lui Ilia Polec, acesta a rămas tare nemulţumit de starea animalului. Nu degeaba nu-l trăgea inima să dea ce-i al lui pe mâini străine! Acum îşi găsise de lucru, trebuia să piardă o zi să meargă la potcovarul satului, să-şi aducă iapa iarăşi în stare de muncă. 
  
Avea mulţi copii, toţi gospodari, unii erau chiar tovară-şii noştri de copilărie, cu ei plecam şi veneam de la şcoală. Au ajuns fiecare pe la casele lor, gospodari de frunte în sat. 
  
La bătrâneţe de tot, într-una din zile a fost nevoie ca Ilia să fie dus la spital. Au chemat o salvare, căci pe moş nu-l mai ţineau genunchii din cauza reumatismului. O femeie, mai în glumă, mai în serios, văzând cât de greu se căznea să se aplece şi să intre în salvare, îi zise: 
  
- Ei, moşule, intră! Te prefaci? Cum ai putut în tinereţe, să încapi pe geamuri mici, cu zăbrele, când năvăleai să jefuieşti casele oamenilor! Acum zici că nu poţi? Hai, intră odată! 
  
Nu ştiu cât a gustat bătrânul gluma asta, numai de glumă nu-i ardea lui atunci. S-a dus şi el pe drumul de veci, ca mulţi bătrâni din sat pe care i-am cunoscut şi care nu mai sunt! 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Ilia Polec / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1227, Anul IV, 11 mai 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!