Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1214 din 28 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

Uncheşul Iacob
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Uncheşul Iacob 
  
Dacă era cineva pe care-l aşteptam cel mai mult, când eram copii, acela a fost uncheşul Iacob. Dar şi pe mătuşa Aniţa. Nu ştiu ce aveau în zâmbetul lor, în purtarea lor faţă de noi, copii, că de cum apăreau la noi în casă, lumea parcă se schimba, intra sărbătoarea în gospodărie. Uncheşul Iacob locuia într-un alt sat, Putna (nu acolo unde este Mănăstirea Putna). Cel puţin de trei ori pe an, venea pe dealul nostru să se ocupe de pământul lui: primăvara la păşunat, vara la cosit fân, şi toamna la scos cartofi şi la păşunat. 
  
Primăvara, aşteptam cu multe zile înainte venirea uncheşului. Ştiam de unde trebuia să vină. El aduna vitele lui şi pleca din satul Putna, trecea peste un munte înalt prin păduri şi ţarine îngrădite, apoi cobora coasta de vizavi de muntele nostru. Atunci, când zăream că vine uncheşul Iacob cu vitele, noi chiuiam de bucurie, şi ne năpusteam în pârâu, în întampinarea lui. Vedeam de departe vacile lui, una galbenă, mare, alta bălaie, cu spinarea roşie. Mai erau vreo două junci măricele cu ele. Dar, cea mai mare surpriză ne făcea când venea cu un viţeluş neştiut de noi, mic şi subţirel, doar de câteva luni, care zburda voios în jurul mamei sale. Întâlnirile cu uncheşul Iacob, la fel şi cu mătuşa Aniţa, erau pline de bucurie. Ne uitam în bagajele cu care veneau. Acolo trebuia să găsim ceva biscuiţi sau bomboane. Şi unchii erau foarte bucuroşi când ne revedeau. Uneori ne mai dădeau şi câte un leu, că să avem curaj să mânăm vitele la deal. 
  
Când ajungeam acasă la noi, dădeam fuga s-o anunţăm pe mama că a venit uncheşul Iacob, cu vitele. Dar mama nu avea entuziasmul nostru la aşa veste. Nu-l prea avea la inimă pe Iacob, din motivul că acesta avea obiceiul să ceară găleţi şi ligheane şi le ocupa cu lapte şi smântână. Când îi trebuia mamei un vas, iaca, el era ocupat cu laptele lui Iacob! Uncheşul trebuia să facă degrabă rânduială cu laptele, ori să-l închege şi să scoată brânză din el, ori să-l ducă chiar a doua zi dimineaţa la centrul de colectare al laptelui din sat. 
  
- Uite, iar vine Iacob în casă! zicea mama 
  
- Las’ să intre, ce-ai cu el? răspundea tata 
  
- Nu mai suport! Iar îmi cere căldare de muls vaca! 
  
Auzim bătăi în uşă: Poc! Poc! Poc! apoi: 
  
- Buna ziua... buna ziua!... Acasă-s gospodarii? 
  
- Acasă, da, acasă, unde să fie!? Luaţi loc... acolo pe pat? 
  
- Da, da… mda... mda... nu vă deranjaţi… stau aici, oriunde…  
  
Dupa puţină tăcere, uncheşul începea: 
  
- Ce mare rugăminte aş avea la dumneavoastră, pani Ileana, dacă puteţi să-mi împrumutaţi numai puţin căldarea aia albă… Să mulg şi eu văcuţele!... 
  
- Luaţi, pani Iacob, luaţi! raspundea mama. Doar s-o eliberaţi după ce terminaţi de muls vacile. 
  
- Da-da! Aduc… aduc… imediat!… 
  
- Mai puneţi laptele în căzănelul ăla din tindă! îi dădea mama soluţii 
  
Dupa ce mulgea vacile, şi după ce închidea animalele în ocolul de pe ţarina lui, venea în casă să mai povestească. Apoi cerea o pătură, sau un suman, şi pleca să doarmă în podul cu fân. Tanti Aniţa, când venea şi ea, nu prea putea dormi în fân, ea dormea pe o laviţă, lângă sobă. 
  
A doua zi, noi eram mai mult în preajma uncheşului şi-a vitelor sale. El avea treabă, iar noi ne jucam, dar aveam grijă şi de vite. 
  
Avea o sfinţenie greu de închipuit pentru pământul lui. Totul trebuia să fie perfect. Nicio buruiană rea nu trebuia să crească în iarbă. Se lupta să nu vadă niciun muşunoi pe pajişte. Lua, toamna şi primăvara, o săpăligă şi nimicea orice tentativă a furnicilor de a face muşunoi. Nici cârtiţa nu avea ce căuta pe pământul lui. După cosit, dacă mai rămânea un smoc de iarbă în urma coasei, îl smulgea cu mâinile. Ducea orice gunoiaş pe pământul lui, îl mărunţea cu grebla până se făcea una cu pământul. Îl auzeai adesea vorbind, suduind, cu sine însuşi. Blestema furnicice, viespile, cârtiţile. Se supăra rău când vedea urme de iarbă călcate de animale. În ultimii ani bombanea, chiar suduia, albinele care nu-l lăsau să cosească în linişte iarba lui, fiind furioase că el le fura iarba înflorită chiar de lângă stupi. 
  
Născocea multe lucruri interesante pentru mintea noastră de copil. Odată ne-a arătat o oglindă, să ne jucăm. Nu ne puteam sătura văzând lumea, pajiştile verzi, în oglindă, parcă înmulţindu-se. Am descoperit cât de grozav este spotul de lumină reflectat de oglindă, îl trimiteam departe, pe stoguri de fân, pe fagii din vale, pe pielea vitelor care păşteau liniştite. Am adus şi oglinda noastră din casă, şi am descoperit efectul nemaipomenit de multiplicare când pui doua oblinzi în paralel una lângă cealaltă. Dar, cel mai grozav lucru a fost pentru noi, când un vecin a trecut pe lângă casâ cu un „ochean”, adică un binoclu. Eram în culmea fericirii, să vedem toate lucrurile atât de aproape, la doi paşi. Un om venea spre tine şi nu mai ajungea, în realitate el era foarte departe. Dar când întorceai ocheanul, toate lucrurile din jur, deodată, se vedeau extrem de departe. 
  
Astea erau în zilele când nu aveam treabă. Dar, vara de exemplu, nu era timp de privit în oglindă. Uncheşul Iacob se apuca de cosit. Noi îl ajutam la împrăştiat brazdele, să se usuce iarba mai repede. Apoi, pe la prânz, după ce întorceam iarba şi pe partea cealaltă, începeam să strângeam fânul în prepeleci. Uneori era vânt, ameninţare de furtună, trebuia să ne luptăm cu vântul, să nu ia fânul de pe prepeleci. Uncheşul Iacob ne lăuda pentru hărnicia noastră, treaba se termina mult mai repede. Zicea el: Sfântă e claca, de unul singur ai impresia că stai pe loc! Odată, nu ştiu cu ce l-a supărat mătuşa Aniţa pe Mihăiţă, fratele meu mai mic, că băiatul s-a pus de-a curmezişul şi nu vroia să-i ajute. O ploaie mare, cu tunete, ameninţa dinspre pădure. Iar Mihăiţă, în loc să tacă, mai şi zicea în ciudă: 
  
- Ploaia, ploicică… să vină ploicica, să ude pologul! 
  
Mătuşa Aniţa, chiar şi uncheşul se uitau urât la prorocirile lui. Chiar se repezeau la el să-l atingă cu coada greblei. Băiatul fugea mai încolo, unde nu contenea să cheme ploaia. De ciudă, uncheşul îl ocăra: 
  
- Să dea Domnul să nu se aleagă nimic de tine!... să rămâi pitic!  
  
Asta a fost odată, dar, în general, noi ajutam din toată inima pe uncheşul şi mătuşa. Şi ei ne lăudau pentru hărnicie, ne mai dădeau câte un cinci lei.. Ceea ce ne bucura mult de tot. 
  
Toamna, când venea uncheşul cu vitele la păşunat, erau zilele cele mai frumoase. Se deschideau ţarinile, oile şi vitele puteau paşte oriunde, pe toate pajiştile. Noi eram în jurul uncheşului, undeva în vale, lângă pârâu, pe lângă nişte fagi mari. Eram cu sumanele pe noi şi căciulile pe cap, toamna era deja rece, mai veneau şi ploile. Stând pe lângă vite şi oi, în vale, ni se făcea foame. Uncheşul făcea un foc mare pe câte o cioată de fag, Ne încălzeam. Ne mai trimitea sus, acasă, să aducem nişte cartofi şi o căniţă cu brânză de oi. După ce aduceam cartofii, uncheşul le punea pe cărbunii fierbinţi din vatra focului. Cartofii se frigeau, începeau să tremure, semn că se coceau pe o parte. Uncheşul lua un băţ mai lung şi-i întorcea. Se coceau şi pe partea cealaltă. Când erau rumeniţi bine pe toate părţile, îi scoteam din foc, începeam să-i cojim, încă fierbinţi cum erau. În fine, după ce-i curăţam bine de coaja groasă, erau buni de mâncat. Cu brânza sărată de oaie, păreau o delicatesă! Când veneam seara acasă, nici nu ne mai trebuia altceva de mâncare. Doar mergeam în tindă, puneam în farfurie câteva linguri de lapte acru din cel proaspăt, cu caimacul deasupra, şi mâncam cu poftă. Eram buni de culcare, altă masă nu ne mai trebuia! 
  
Iarna, uncheşul Iacob, împreună cu câte un cărăuş de la el din sat, veneau să încarce fânul din clăi, şi să-l ducă pe sănii la el acasă, în satul Putna. Tata îl mai ajuta la încărcat şi la coborât fânul cu grapa până în pârâu. Odată, au încărcat o grapă cam mare, era greu de ajuns până devale, la pârâu, unde aştepta sania. Chiar deasupra pârâului, fiind pantă mare, uncheşul Iacob a înfipt furca în fânul de pe grapă, să ţină contra, să nu se răstoarne grapa. Era alunecuş. Deasupra pârâului, grapa se înclină, se răsturnă pe o parte, apoi se răsturnă încă odată, încât îl prinse pe uncheşul Iacob dedesupt. Cărăusul era în faţă, tata mergea în urmă. Au rămas îngroziţi văzând ce-a păţit uncheşul. Şi-au zis: până aici i-a fost! Disperaţi, au adus nişte răzlogi, au început să-i pună sub grapa cu fân. Iar uncheşul de sub grapă, acoperit cu totul, a început să strige inimos: 
  
- Sunt aici! … Aici! … Aici!... Aici!...  
  
Slavă Domnului! L-au scos pe uncheşul de sub grapă viu şi nevătămat! Mare-i mila Celui de Sus! 
  
Tata povestea o situaţie comică de prin anii 1947, anul foametei în Moldova. Luându-l ca tovaraş pe proaspătul lui cumnat, pe Iacob, s-au pregătit să meargă în Banat, să cumpere grăunţe de porumb. În Banat nu era foamete în acel an. Au pregătit vreo treizeci de saci goi, au pus toţi sacii într-unul singur, să fie mai uşor de dus. Trebuiau să plece tare în zori la tren, aveau de mers aproape două ore până la gară. Au plecat de-acasă în noapte neagră. Era înnorat, deabia vedeau pe unde calcă. Ce le-a venit în minte? De ce să ducă pe spinare sacul cel plin cu alţi sacii, ce-ar fi să-i dea drumul la vale, să se rostogolească singur până în pârâu. I-au dar drumul, iar sacul, zburdalnic, s-a tot dus hurdupăind la vale. Ei s-au dus în urma sacului, pe întuneric, să-l caute. Sacul parcă intră în pământ. Nu era nicăieri. Tot căutau, tot căutau. Nimic. Trenul pleca peste o oră, iar ei au rămas fără saci. Tot căutând, s-au mai întors la deal. În fine, au găsit sacul. După ce a mers cuminte o vreme la vale, i-a venit s-o cotească spre stânga, şi s-a oprit undeva în pantă. Tata şi uncheţul au luat-o la fuga, pe intuneric, la gară. Au prins trenul în ultimul moment. Au călătorit spre Banat, până la Lugoj, au reuşit să cumpere treizeci de saci de grăunţe, i-au adus acasă, după multe peripeţii. A treia zi, s-au trezit chemaţi la miliţie. N-aveau nimic de declarat acolo, doar au fost atenţionaţi să nu vândă la speculă grăunţele aduse din Banat. 
  
O altă întâmplare de groază a avut loc într-o primăvară când tata şi uncheşul Iacob s-au apucat să taie un fag, cu fierăstrăul. Ei ştiau că trebuia să facă tăietura înclinată către deal, că fagul să cadă la deal, nu la vale, în pârâu. Tăiau şi dinspre vale, unde bătuseră o pană de lemn, obligând copacul să se încline şi să cadă la deal. Dar, nu se ştie cum s-a întâmplat, copacul, fiind cam răsucit în vârf, sau poate vântul începu să sufle, când au terminat să-l taie, acesta s-a rasucit, şi numai la deal n-a căzut. Un vecin, fiind pe dealul de vizavi, se uita cum cei doi tăiau fagul, şi când a vazut cum fagul nu cade la deal, ci se răsuceşte, s-a culcat la pământ de spaimă, să nu vadă ce se-ntâmplă. Nu se ştie cum, fagul n-a căzut peste ei. Au avut zile. Multe cumpene are omul în timpul vieţii lui. De aceea se roagă orice creştin când plecă de-acasă, să aibă Cel de Sus grijă de el! 
  
Trecând anii, uncheşul Iacob a îmbătrânit. Mătuşa Aniţa s-a prăpădit la 85 de ani. Uncheşul a mai dus-o, destul de greu, singur, încă doi ani. Ţin minte, chiar ultima dată, l-am văzut venind la noi, vara. A vrut să cosească, nu se lăsa nici la 85 de ani. Ca niciodată, atunci a venit îmbrăcat complet în alb, şi cămaţa era de in, brodată pe la margine şi la guler, şi iţarii, erau albi-albi. Cu părul complet alb, gârbovit, umbla anevoios.. Eu eram mai în vale, la ştiubei, scoteam apă pentru casă. Văd că vine uncheşul Iacob, pesemne îi trebuia apă proaspătă de la ştiubei. Venea exact spre un loc unde era cam alunecos, ieşea apa din pământ. Strig să nu calce pe acolo, că va cădea. Dar el nu auzi, din cauza bătrâneţii. A călcat pe locul acela mlăştinos, şi-a căzut cât era de lung. A mânjit toate hainele albe. Am venit, l-am ridicat, am mers cu el la cişmea, i-am spălat petele de noroi. Fiind vara, cald, în jumătate de oră hainele s-au uscat. Atunci, a fost ultima dată când l-am văzut pe uncheşul Iacob. În iarna care a urmat, s-a stins din viaţă. Dumnezeu să-l odihnească! 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Uncheşul Iacob / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1214, Anul IV, 28 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!