Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1208 din 22 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

Tata şi albinele
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Tata şi albinele 
  
Tata era bun gospodar, dar nu chiar dintr-aceia foarte habotnici. Era, mai degrabă, omul cărţii, omul meditaţiei. Cu munca se ocupa doar cât era nevoie pentru gospodărie şi familie. Totuşi, într-o zi veni cu un mare curaj acasă, întrucât cineva îl sfătuise să-şi întemeieze câteva familii de albine. Rând pe rând, în grădina din faţa casei începură să albească o mulţime de stupi, în jurul cărora zumzăiau neîncetat albinele voioase, care plecau şi veneau harnice din toate pajiştile înflorite. Uneori albinele erau prea nervoase, mai făceau câte o răzbunare, înţepau pe câte unul dintre noi care li se părea mai deocheat. Motanul casei era cel mai urgisit, trebuia să se strecoare cu multă precauţie când avea treabă pe lângă stupină. 
  
Într-o vreme, aveam douăzeci de stupi în grădina din faţa casei. Bucuria noastră era în toi când tata se pregătea să scoată miere. Atunci mă trimitea în vale, să aduc centrifuga de la un om din sat. Lua tacticos câte o ramă din stup, o aducea în casă, decojea ceara de căpăcire a fagurilor, punea câte patru rame în centrifugă, acoperea deasupra cu un capac şi începea să învârte de o manivelă. Mierea sărea din celule şi curgea jos în centrifugă, de unde curgea într-un vas mare pus dedesubt. Nu ne dădea miere curată, mai întâi trebuia să mâncăm ceara cu miere de la descăpăcirea fagurilor. La sfârşit ne dădea şi o farfuriuţă de miere curată, proaspătă, cu o cană de apă alături. Trebuia să fim atenţi cât mâncăm, să nu ni se facă rău de la prea multă miere. Dar erau şi situaţii hazlii – hazlii acum când vă povestesc, dar atunci numai hazlii nu erau – albinele, fiind întărâtate că li s-a furat munca din stup, ne mai pomeneam seara cu câte una prin pantaloni, prin câte o mânecă de cămaşă, sau prin păr. Bâzzzzz!!! Panică, ţipete, disperare! Era mai mult spaimă, albinele nu muşcau întotdeauna. 
  
S-au întâmplat peripeţii multe cu albinele. Chiar de la primul stup cumpărat, tata a avut probleme. Neexperimentat, ca la început, a cumpărat un roi cu prea puţine albine. Când şi-a dat seama de asta, m-a trimis pe mine la moşul Moisiuc de la care a cumpărat roiul, care trăia într-un sat vecin, pe vârful unui munte înalt, să-i cer alt roi în schimb. Am plecat cu roiniţa cu albine peste munte, am coborât într-o vale, apoi am urcat un alt munte, prin păduri, pe un plai, până am dat de o poiană largă, unde am urcat până la o casă chiar pe vârful muntelui. Acolo locuia Moisiuc. Când l-am văzut, m-a luat frica. Moşul era înalt, ca un hrib uriaş, cu o pălărie mare, gri, pe cap, cu mustăţi lungi îndreptate în jos peste marginile gurii. 
  
- Ei, ce-ai adus acolo? Cine te-a trimis? tună Moisiuc cu vorbele momfăite pe sub mustăţi. 
  
- M-a trimis tata să vă rog, să daţi alt roi… 
  
- Da’ ăsta ce-are? Ce nu-i place lui tata?  
  
- A zis tata că-i mic… că-s prea puţine albine… 
  
- Tata?! Ce ştie el! A fost bun roiul care i-am dat… alte albine nu mai vede de la mine!...  
  
Miel blând, n-am rezolvat nimic. Dar tata nu s-a lăsat, s-a dus el însuşi să se plângă că a fost păcălit. Moşul Moisiuc, ce să facă, ştia el ce ştia. I-a mai dat în roiniţă un roi mic, o mână de albine.  
  
– Uite, îţi dau şi roiul ăsta!...Dar să nu mai vii a doua oară cu scandal la mine, că voi face o vrajă de nu vei avea o albină în stup! 
  
După câţiva ani de stupărit, tata deveni as în această meserie. Punea masca albă, de pânză, pe figură, ce avea sită de metal în dreptul feţei. Mai lua şi o foşcăitoare de fum, umplută cu iască, cu care ameţea albinele, apoi intra la rame. Urmărea să nu se înmulţească prea mult trântorii, care mâncau degeaba mierea. Se uita să vadă cum arăta matca. Un stup fără matcă se prăpădea repede. Punea mai la margine ramele pline cu miere şi în mijloc pe cele mai goale, ca să le umple albinele şi pe acelea. Câteodată venea în casă cu mâinile umflate de muşcături de zeci de albine nervoase, când ceva nu le convenea. Dar tata ştia că înţepăturile de albine fac bine la reumatism. Spre toamnă avea grijă ca albinele să aibă hrană pentru iarnă. Dacă vara era mai ploioasă, trebuia să pună în stup borcane cu sirop de zahăr, să-şi completeze albinele rezervele. Când recolta de miere era bună, tata începea negoţul cu borcanele cu miere. Mai câştiga un ban pentru casă. În fiecare an topea ramele cu ceara învechită, înnegrită. După topire ceara devenea galbenă ca aurul. Apoi se ducea la un om care avea o presă, cu care făcea faguri noi de ceară, cu celulele doar vag iniţiate, restul completau albinele ca să devină faguri noi. 
  
Odată plecă tata în sat, cu treburi, ne lăsă nouă instrucţiuni cum să păzim să nu fugă roiurile. Când vom vedea că albinele au ieşit foarte multe din stup şi se învârt deasupra grădinii, înseamnă că au roit. Atunci trebuia să luăm repede nişte apă şi să stropim în sus, ca o ploaie, ca roiul să se aşeze pe un pom. Apoi trebuia să luăm roiniţa, o cutie de scânduri cu o ramă de fagure înăuntru, unsă cu miere şi polen, pe care trebuia s-o puneam pe o prăjină în dreptul roiului din copac. Albinele, ademenite de miros de miere, urmau să intre în roiniţă împreună cu matca lor. Apoi trebuia pus capacul, roiniţa se punea la umbră, iar seara urma să fie turnat roiul într-un stup nou de albine. Deci, tata era plecat în sat. Deodată vedem roind albinele. Aruncam cu apă în sus, roiul se aşeză pe un pom. Dar nu vrea să intre în roiniţă. Atunci mama ne-a trimis după un vecin la deal, vecinul Loba, bătrân, cu părul alb, care avea un picior de lemn şi umbla cu o cârjă. Omul veni repede, ştia că nu încape multă zăbavă când roiesc albinele. Dar până ajunsese la noi, chiar atunci roiul se ridică din copac şi fugi la vale, peste ţarinile cu iarbă. Pesemne, albinele ştiau dinainte undeva o scorbură bună de locuit. Loba, bietul de el, a început să fugă la vale în urma roiului, ca un copil, cu un picior de lemn, ajutându-se de cârjă, nici nu puteam să mă ţin după el. Roiul, însă, dus a fost. Loba s-a uitat atent la direcţia luată de albine, trebuiau cercetate toate scorburile din copaci în acea direcţie, atât în vale, cât şi pe dealul de vizavi. 
  
Dar, chiar în aceiaşi zi, un alt roi fugi în direcţia opusă, s-a tot dus, s-a pierdut în vale, spre o pădurice. Când a venit tata din sat, a avut ce auzi. Ne-a certat, nu eram buni de nimic. Nu s-a dat bătut, s-a dus în cercetare să caute roiul al doilea. L-a găsit undeva într-o scorbură de fag, tocmai dincolo de pârău. Pe înserate, a luat ferăstrăul, roiniţa şi pufăitoarea de fum, şi, împreună cu un vecin, au tăiat fagul, au scos roiul din scorbură cu rafale de fum. Au adus roiul acasă. E drept, cu preţul unui fag tăiat, care făcea mai mult decât roiul, deşi era scorburos. 
  
S-ar zice că tata deja era priceput în albinărit. Prin urmare, nişte gospodari din comună care aveau mulţi stupi, au organizat o colonie de albine, undeva în pădure aproape de locul unde erau multe parchete cu zmeură. Tata s-a angajat ca paznic la stupi. Dar, ziua, ne trimitea pe câte unul din noi, băieţi, să stăm la stupi, el avea treabă multă acasă. Doar seara venea să preia schimbul, noi plecam acasă, în noapte neagră, prin plaiuri întunecate de pădure, peste un munte. Colonia de stupi era undeva într-o vale, lângă un pârâu. Tata, când apărea sus pe coama muntelui, scotea un sunet: Uru-ru-ru-ru! Iar noi, bucuroşi răspundeam din vale: Uhu-hu-hu-hu! Căţelul negru care era cu noi în colibă lângă stupi lătra bucuros. Odată am dormit eu în colibă, tata n-a venit în seara aceea. Era sinistru de tot. Se zvonea că umblă ursul prin păduri, că dacă ajunge la stupi, răstoarnă tot, face prăpăd. Noroc de căţelul cel negru care îmi dădea curaj. Simţea orice apropiere de colibă, pe întuneric, lătra furios de cum se apropia cineva străin. 
  
Mulţi ani a ţinut tata stupii. Doar că, într-o iarnă, după o vară ploioasă, neavând zahăr suficient pentru stupi, toate familiile de albine au murit. Tata, în vârstă, nu mai avea putere să se ocupe de albine. Mare păcat! 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Tata şi albinele / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1208, Anul IV, 22 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!