Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1200 din 14 aprilie 2014        Toate Articolele Autorului

Şcribleac
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Şcribleac 
  
De când mă ştiu, în multele mele preumblări pe dealul copilăriei, treceam adesea pe lângă o căsuţă mică, mai degrabă un bordei, aflată ceva mai sus de casa noastră, spre pădure. Nu atât căsuţa mă impresiona, cât locul. De acolo se vedea cum nu se poate mai frumos tot satul, toţi munţii, toate gospodăriile vecinilor. Mai ales iarna şi vara. Dar era şi un loc în care vântul bătea cel mai aprig. Mă şi mir cum de n-a fost luat bordeiul cu totul de pe culmea muntelui de câte urgii s-au abătut pe-acolo de-a lungul anilor. 
  
Nimeni nu mai ştia cine zidise acel bordei, pesemne nişte bătrâni care s-au prăpădit de mult. Dar, într-o vară, a apărut un om ciudat, venetic, care fusese văzut intrând pe uşa bordeiului. S-a aflat că omul venise tocmai din Galiţia, o regiune din Polonia de atunci, dincolo de Ceremuş. Adusese cu el nişte straie ciudate, comice, pălărie verzuie, caftan gri de lână, cămaşă albă, de in, bundiţă înflorită cu găitane roşii, şi, ceea ce era cel mai hazliu, nişte ciorapi roşii lungi până la genunchi, de modă poloneză. Cu straiele acelea îl vedeai prin sat de Paşte şi de sărbătorile sfinţilor. Era mic de statură, costeliv, cu mustăţi lungi, ochi mici, dar vioi. Pe deasupra, era şi rău. Ce nu i-a plăcut omului în Galiţia – nimeni n-a ştiut vreodată. În schimb, i-a priit în pădurile Bucovinei. Văzându-se stăpân de bordei, s-a pus pe treabă. A cumpărat şi ceva pământ. Într-o mică şură din faţa casei improviză magazia de lemne. Cumpără şi ceva unelte de meşterit în lemn, ştia să lucreze greble şi cofiţe din lemn. Mai lucra şi în pădure. An după an îşi extindea gospodăria, cumpărând pământ, păşune. A mai adăugat un grajd aproape de casă. Mai avea vreo doi stupi în grădină. Doar bordeiul nu l-a mai extins, n-avea la ce. O odaie, un pat, o măsuţă, o sobă îi erau de ajuns. 
  
Ce nu-i reuşi lui în niciun chip era însurătoarea. A încercat el de vreo două ori, dar, de rău ce era, nicio femeie nu putea sta mai mult de două luni în preajma sa. Atunci s-a lămurit că e mai bine să trăiască de unul singur. Aşa l-au pomenit părinţii mei, aşa l-am pomenit şi eu. 
  
Tata povestea des o întâmplare hazlie despre Şcribleac. Venise într-o dimineaţă la bunicul meu cu o mare rugăminte: 
  
- Buna dimineaţa, pani Vasile! (între vecini din zona Bucovinei se vorbea cu multe politeţuri, cu dumneavoastră, la plural) 
  
- Buna dimineaţa, pani Şcribleac!... Cu ce treburi veniţi pe la noi? 
  
- Am să vă spun de ce, pani Vasile! Că doară cine e vecinul meu cel mai înţelegător? Ce aş vrea să rog pe domniile voastre, dacă aveţi atâta bunăvoinţă, să lăsaţi pe băiatul vostru, pe Neculăieş, să vină azi la mine să mă ajute la bătut cu şnurul? Vreau să tai nişte scânduri… 
  
- Pani Şcribleac, dacă asta-i dorinţa domniilor voastre, îi dau voie, cum să nu! Să meargă. Trebuie să ne ajutăm, ca-ntre vecini!… 
  
Neculăieş, adică tata, fiind pe-aproape, auzind conversaţia, sărea într-un picior de bucurie. A bate cu şnurul era o treabă cât se poate de nouă pentru el, foarte atrăgătoare. (Şnurul era o sfoară lungă înmuiată în ceva foarte negru, funingine, catran, vopsea tare, cu care se însemnau linii paralele pe un trunchi de copac, ca să se ştie pe unde trebuie tăiat cu joagărul). Aşadar, băiatul ardea de nerăbdare. Mai ales că scăpa pe ziua aceea de corvoada nu prea plăcută de a merge cu cârlanii în toloacă. 
  
Ehe, dar ca să ai parte de aşa o plăcere, mai întâi trebuia să meriţi, era nevoie de pregătiri serioase. Au plecat degrabă până într-o margine de pădure, nu departe de casă. Era cam ploioasă ziua aceea de vară, crengile în pădure, toate lemnele, scoarţele copacilor, erau ude, grele. Şcribleac s-a pus pe treabă, nu se uita după nori şi ploaie. Erau deja mai mulţi molizi culcaţi la pământ. S-a apucat să taie crengile copacilor doborâţi, apoi a început să cojească trunchiurile. 
  
- Măi, Neculăieş, ia toate cepurile astea şi cară-le acolo la vale, lângă gard, fă o grămadă… să fie curat aici. Ia şi toate scoarţele astea de molid şi pune-le acolo lângă cărare, să nu stea sub picioare! 
  
Bietul copil s-a pus pe muncă, dar fără mare entuziasm. Nu pentru asta venise. Mai ales că toate crengile erau ude. Căzu în robie mare. Şcribleac dădea înainte, tot tăia crengi, tot cioplea buşteni. Băiatul făcea treaba din ce în ce mai anevoie. Începu să se uite după soare. Deşi era înnorat, se vedea că soarele s-a înclinat mult spre după-amiază. Foamea începu să-l chinuie. Şcribleac, taciturn, îşi vedea înainte de treabă, nici pomeneală de masă de prânz. Când se mai apropiară de sfârşit cu pregătitul buştenilor, îi veni lui Şcribleac în minte să meargă acasă, să mâmânce ceva. Prânzul era cât se poate de sărac, doar nişte mămăligă rece cu lapte acru. Răgazul de prânz s-a încheiat repede. Mai aveau multă treabă. S-au întors la marginea pădurii, să termine pregătirea. Spre seară de tot, Şcribleac dădu vestea cea bună, misterioasă, atât de aşteptată: bătutul cu şnurul. Buştenii curăţaţi de coajă şi prismuiţi cu toporul, erau aşezaţi aşa încât să stea bine pentru trasarea liniilor drepte pe unde avea să taie joagărul. Şnurul trebuia ţinut astfel încât să fie cât mai lipit de trunchi, la un capăt şi la celălalt. Apoi, doi inşi ridicau şnurul cu degetele un pic la fiecare capăt, şi, la comandă, i-l slobozeau. Vopsit fiind cu ceva negru, lăsa urmă lungă pe trunchi. Se făceau mai multe asemenea linii paralele, ce prefigurau viitoarele scânduri mai subţiri, ori dulapi mai groşi. Aceleaşi linii trebuiau trasate şi pe partea cealaltă a trunchiului de copac. Pe atunci nu erau joagăre mecanice pentru a tăia scândură, trebuia urcat buşteanul pe nişte stâlpi, cam la doi metri înălţime, un om urca sus pe buştean, celălalt rămânea dedesubt, şi tăiau cu joagărul exact după liniile trasate mai dinainte. Vai de cel ce era dedesubt, îi venea tot rumeguşul în ochi. Astfel ieşeau scânduri, frumoase cât se poate, numai bune pentru podele şi tavane! 
  
Pe Şcribleac nu l-a văzut nimeni vreodată mulţumit: 
  
- Nu aşa, măi!!!... Ce ţi-am spus eu!… Cum se ţine sfoara?! striga la băiat.  
  
La urletele lui, bietul Neculăieş se pierdea şi mai tare cu firea, liniile trase cu sfoara ieşeau şi mai rău. A naibii slujbă! Cu mare chin au ispăşit treaba cu bătutul cu şnurul. Văzându-se eliberat de sclavie, bietul copil s-a dus spăşit acasă, hotărând în sinea lui că aşa distracţie nu-i mai trebuia cât va trăi! 
  
Anii trecură, Şcribleac al nostru a îmbătrânit şi el. Mustăţile i-au albit, la fel şi părul de pe cap. De fapt, chelise pe frunte, la spate mai avea nişte laţe albe. Bunicii mei muriseră înainte de vreme, din cauza tifosului de după război. Dar Şcribleac a mai dus-o cu viaţa în umilul lui bordei încă vreo treizeci de ani după aceea. 
  
Ce era rău la Şcribleac, era pacostea lui cu fumatul. Cumpăra nişte tutun din cel ieftin, îl îndesa într-o cutie de tablă pestriţă pe care scria “Monopol”. Îşi făcea singur trabucuri, învelind tutun în fâşii de ziar. De la asemenea obicei rău, şi-a şubrezit cu totul sănătatea. Plămânii erau tot o funingine, o armonică de şuierături. Asta i-a adus un necaz imediat: tusea. Tuşea ai naibii, se îneca în tuse. Plămânii îi şuierau cumplit la orice răsuflare. 
  
Văzându-se slăbit, Şcribleac începu să se gândească la moştenitori care să-l ajute la bătrâneţe. Găsi nişte oameni din sat care se-nvoiră să-i fie moştenitori. Chiar semnară un testament. Dar moşul, buclucaş cum era, s-a certat repede cu cei cărora le-a promis averea. A găsit pe alţii ca moştenitori. Nici cu ăştia nu s-a înţeles. S-a ajuns astfel la multe procese ce se ţineau lanţ, ani de zile. Moşul cheltuise tot ce avea pe la tribunale. 
  
Erau şi aspecte comice legate de aceste procese. Dacă treceai mai aproape de casa lui şi ascultai cum vorbeşte înăuntru, de unul singur, te stricai de râs: 
  
- Ha,ha,ha!... Zice aducantul: „taci din gură, moşule!” De ce să tac, dom’ aducant? … Să vă spună dom’ avocat!... (acces de tuse)… Hmm!Hmmmm!... Iar avocatul de colo: „Tu n-ai niciun drept!”… Ha-Haaaaaa!!!...jubila moşul în hohote. Cât de bine l-a aranjat avocatul pe pârâş! 
  
Altădată, când moşul nu mai putea, îl auzeai în casă: 
  
- Eu… eu mă lupt… cu … cu moartea… şi ei (cei de tribunal) mă înghiontesc cu scrisori!... Caha! Caha! Cahaaa!...Hm-Hmmmmm! … (tuse afurisită). 
  
Odată venise la noi în casă s-o roage pe mama să mă lase la el să-i pun ventuze. Mama nu-l prea avea la inimă, ştia că cheltuie bani pe tutun şi pe la tribunale. Dar văzându-l aşa de prăpădit, s-a îndurat de el, i-a pus nişte lapte într-un blehuţ şi un pic de mălai într-un săculeţ. N-aveam mălai de prăpădit pe vremea lui Gheorghiu Dej, era viaţă grea, nu se găsea faină şi mălai. Dar trebuia să împarţi ce aveai şi cu cel foarte nevoiaş. 
  
Pornisem alături de Şcribleac la deal spre bordeiul lui. Eu îi duceam blehuţul cu lapte, dar şi săculeţul cu mălai. Moşul de abia mergea. Pe la pârleazuri de gard se oprea să sufle. Erau prea înalte pentru el. Ajunşi la el acasă, începu pregătirile pentru pus ventuze. Scoase vreo opt pahare de acelaşi fel, luă un ziar, rupse bucăţele potrivite din el. Aduse o lumânare pe care o aprinsese. Apoi dădu jos cămaşa de pe el şi se culcă pe pat cu faţa în jos, lăsând spinarea (numai pielea şi os) pregătită pentru ventuze. Procedeul era în felul următor: luai un pahar, îl puneai cu gura în jos, aprindeai cu lumânarea bucata de ziar, o băgai sub pahar şi-l aplicai repede pe spinare. Astfel, paharul se lipea strâns de spinare. Aici era toată filozofia. Unii mai ştiau să pună şi lipitori pe spate în cazuri de acest fel. Doar că, neîndemânatic cum eram, ba nu aprindeam la timp ziarul, ba mai cădea câte un pahar de pe spinare. Moşul se înfuria şi răcnea: 
  
- Nu aşa!!!!.. Cum ţi-am arătat eu să pui paharul!?... Ai grijă când aprinzi hârtia!... 
  
De la răcnetul lui, ba şi de la tusea afurisită, mai săreau câte două - trei pahare de pe spinarea slabă. Chinul de pe lume! După multe încercări, s-a săturat şi el de aşa tratament. A sistat procedeul cu ventuze. Eu, scăpat de necaz, am întins-o degrabă acasă, m-am lecuit pentru totdeauna de muncă de felcer. Moşul va relua în curând un procedeu alternativ de terapie, cel bazat pe trabucuri de tutun. 
  
Am rămas, totuşi, cu mintea la sertarul din odaia sa. În timp ce căuta el lumânare prin sertar, am văzut fel de fel de monede, unele chiar din cele de pe vremea lui Franz Iosef. Şi câte şi mai câte avea moşul: cioburi de oglinzi, dinţi de greble, cuţite, sfori… o bogăţie! 
  
Pe la sfârşitul lui martie, căzură ninsori mari peste munţii Bucovinei. Erau zăpezi până la brâu. Într-o zi, vecinii lui Şcribleac şi-au dat seama că moşul nu mai umblă pe lângă casă. Până atunci îl mai ajutau cu lemne, apă, ceva de mâncare. L-au găsit rece în patul lui. Murise. Trecuse la odihnă. Venind la deal de la şcoală, am auzit glas de trâmbiţă lângă casa noastră. Am aflat că tocmai murise Şcribleac. Am fost cuprins de tristeţe. S-a mai prăpădit un reper al copilăriei mele. Priveghiuri multe nu s-au ţinut. Au adus o sanie cu boi mari, au luat sicriul cu moşul şi-au pornit la vale. Vreo doi vecini l-au însoţit o vreme, mâhniţi să-l vadă pe Şcribleac părăsind bordeiul pentru totdeauna. 
  
Azi trec pe lângă casa lui pustie. Oameni străini au preluat gospodăria. Din bordei au făcut şură de lemne. Au zidit un grajd nou, de vite, chiar lângă casă. Doar că vremurile când moşul Şcribleac mai trăia s-au dus pentru totdeauna! Dumnezeu să-l odihnească! 
  
Chiar şi acum, când ajung pe coama muntelui copilăriei mele, mă cuprinde melancolia. Muntele, acest munte pe care m-am născut, care m-a hrănit, care mi-a dat zmeură şi mure, care mi-a dat lemne şi umbră, când m-am făcut mare, am râs de el, n-am ştiut să-l preţuiesc. Şi am plecat în lume să mă fălesc cu înţelepciunea mea. Acum revin la muntele meu. E tot acolo. Mă recunoaşte şi mă priveşte cu milă. Am îmbătrânit, în curând mă voi reîntoarce sub brazda lui. Doar el, singurul, vorba poetului, va rămâne mereu tânăr, puternic, mult mai înţelept decât noi toţi... 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Şcribleac / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1200, Anul IV, 14 aprilie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!