Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Scrieri > Mobil |   


Autor: Viorel Darie         Publicat în: Ediţia nr. 1180 din 25 martie 2014        Toate Articolele Autorului

Liniştea de Cernobâl (1)
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Liniştea de Cernobâl (1) 
  
Pentru tinerii cu vârsta sub 30 de ani, cele întâmplate în anul 1986 la Centrala nucleară de la Cernobâl sunt în mare parte neştiute. În acest context, aş dori să aduc în memoria celor tineri, dar şi a cititorilor mai vârstnici, cum au fost percepute evenimentele tragice din acele zile. Nu de alta, dar e bine ca tot omul să fie conştient de multe pericole care pândesc, clipă de clipă, viaţa frumoasă, însă atât de ameninţată de pe planeta noastră. 
  
Pe scurt, la data de 26 aprilie 1986, la Centrala atomoelectrică de la Cernobâl, la reactorul 4, din cauza unor experimente nesăbuite impuse centralei, s-a declanşat o explozie de proporţii, reactorul 4 a sărit în aer, mari cantităţi de materiale radioactive au fost expulzate în afară, contaminând grav toate împrejurimile şi trimiţând un nor radioactiv ucigaş în atmosferă, ce a început să înconjoare globul pământesc. Întâi s-a deplasat spre Suedia, apoi vântul şi-a schimbat direcţia şi norul s-a întors către Ucraina, Rusia, Belarus, România şi multe alte ţări. Efectele radioactive s-au resimţit în toată lumea, mai mult sau mai puţin intens. Aceste efecte se vor resimţi încă multă vreme de acum înainte, deoarece neutralizarea radiaţiilor este un proces care decurge foarte lent în timp. Imediat după dezastru s-au mobilizat forţe uriaşe pentru a diminua consecinţele sinistrului. Locuitorii din zonă au fost evacuaţi. Mii de oameni au murit, alţii au rămas infirmi pentru toată viaţa. Cu ajutoare sosite din toată lumea, s-a turnat un sarcofag gigantic, gros de 15 metri, de beton, care să acopere acel reactor explodat. Pericolul rămâne în continuare, odată cu trecerea timpului, se ivesc fisuri în acest sarcofag de beton prin care se pot scurge noi emanaţii radioactive. 
  
Apreciat ca cel mai mare dezastru din istoria modernă, explozia reactorului 4 de la centrala atomica de la Cernobâl din 26 aprilie 1986 a cauzat moartea a peste 60.000 de oameni, ca urmare a afecţiunilor provocate de radiaţii şi a avut un efect direct asupra a mai mult de patru milioane de persoane.  
  
Doar la un kilometru şi jumătate de centrală se află oraşul Pripiat. Imediat după explozie, cei 50.000 de locuitori care au scăpat vii au fost evacuaţi. La fel ca şi locuitorii din jur până la 30 de kilometri. Azi oraşul Pripiat este cel mai nedorit loc pentru vizitare, numit şi "Oraşul Fantomelor", unde au rămas cartiere de locuinţe, magazine, fabrici, parcuri pustii-pustii, fără niciun locuitor. Împrejurimile locului exploziei vor fi neprielnice vieţii încă multe secole de acum înainte. 
  
Să vă relatez ce am văzut şi am simţit noi în România în primele zile ale acestui sinistru. 
  
* 
  
De 1 şi 2 Mai, ne-am mai luat şi zile libere, să avem o minivacanţă cât mai consistentă. Nu mai ştiu din ce raţiuni, familia noastră s-a decis să plece în minivacanţă separat, soţia şi fetiţa în Bucovina, la Moldoviţa, iar eu am plecat la Giurgiu, într-o comună Hodivoaia, împreună cu George, cumnatul şi soţia sa Geta şi cu cele doua fetiţe ale lor, Cristina şi Elena. 
  
Nu era aşa de uşor de ajuns la Hodivoaia din Bucureşti, nu erau microbuzele de azi care te duc repede oriunde. Ne-am dat mai întâi întâlnire în Gara Progresul, unde venise familia cumnatului cu copii şi cu bagaje. După o scurtă consfătuire strategică în gară am decis să luăm vreo zece pâini, le-am îndesat într-o geantă, nu ştiam dacă cei din inima Bărăganului vor avea pâine. Altceva decât pâine n-aveai ce cumpăra din Bucureşti, magazinele ceauşiste erau goale. Spun minciuni, în galantare mai erau nişte „adidaşi” de porc, mândria ţării Am urcat într-un tren personal care ne-a dus la Giurgiu. Aici transbordare spre autogară. Am mai stat acolo cam vreo două, trei ceasuri, până se porni o „rată” sau „RaBa”, o rablă de autobuz, care, timp de vreo juma' de oră, cu chiu, cu vai, ne-a adus la Hodivoaia. Norocul nostru a fost că rudele lui George stăteau chiar lângă drum, nu mai era nevoie să mergem pe jos vreo câţiva kilometri pe nişte drumuri desfundate. Noroi pe drum? Nici vorbă! În zilele acelea vremea era frumoasă, cer senin, cald, uscat. Un splendid sejur pentru 1 Mai. 
  
Când ne-au văzut rudele lui George (tata, care trăia singur, pensionar, şi unchiul său care avea gospodărie pe aproape) ar fi vrut să se bucure, dar imediat au recăpătat feţe îngrijorate, triste, căzute în jos, văzând cât de mulţi am venit. Curând aveam să ne lămurim de ce s-au întristat aşa de repede. 
  
Mai întâi ne-am dus la tatăl lui George care avea o căsuţă modestă, veche, chiar lângă drum. Intrând în curte, n-am putut să nu remarcăm ordinea din gospodărie, grădină mică în faţa casei în care „moşul” îşi pusese câteva straturi de ceapă, frumos îngrijite. Şi mai avea un strat de narcise chiar atunci înflorite. 
  
N-am mai intrat în casă la tatăl lui George. N-aveam la ce. Acolo era doar o singură odaie locuibilă, un singur pat, câteva linguri şi câteva blide. Stând la discuţii în faţa casei, mai de-adreptul, mai pe ocolite, veni vorba că, poate, copiii sunt flămânzi. La care tatăl lui George a afirmat spăşit că el nu are altceva de mâncare decât nişte ceapă verde. Ne-am uitat unii la alţii, apoi la copii. La rândul nostru, i-am răspuns că noi am adus doar nişte pâini. No fain, vorba ardeleanului, am mâncat ceapă cu pâine. Şi cu ce mai avea Geta, cumnata, prin sacoşă, de acasă. 
  
Oh, Doamne! De ce erau aşa de săraci oamenii în satul acela? 
  
George a înţeles că nu era de stat un sejur întreg acolo, la taică'su, cu doi copii, care, de cum s-au văzut scoşi din casă, i-a apucat o foame greu de astâmpărat. S-a decis să schimbăm locul de înnoptare, să ne ducem la unchiul care locuia câteva case mai încolo şi care era, incomparabil, mai înstărit decât tatăl lui George. Intrasem în curte la acei oameni, a ieşit unchiul să ne vadă, a ieşit apoi şi mătuşa. S-au bucurat de nepoate. Ne-au primit în casa lor, modestă, cu lucruri amărâte prin două odăi. Aici ne-am descurcat mai bine. Gazda făcuse mămăliguţă şi ne-a poftit la masă. Mămăliguţă cu câteva nuci ... câteva nuci ... atât, câteva nuci! Au mâncat copii ce li s-a dat, fără mofturi prea mari, erau lihniţi de foame. După încă vreo două ore de stat la poveşti, ca la priveghi, în compania acelor oameni trişti şi amărâţi, ne-am decis să ne culcăm devreme. 
  
Am dormit bine, nu aveam stomacul supraîncărcat de mâncare. De cum se crăpă de ziuă, George se trezi, mă văzu deja treaz, şi-mi zise, în şoaptă (să nu trezim copiii), să mergem la pescuit. Nepoatele, drăgălaşele, dormeau somn adânc. Copii care dorm nu cer de mâncare. George a improvizat două undiţi, apoi dădu comanda să ieşim din ogradă. L-am urmat fără nicio obiecţie, ca un ucenic silenţios. Am ieşit în afara satului, undeva unde era un lac, sau iaz, frumos de tot, mândria CAP-ului din acel sat. De o parte şi alta a iazului erau nişte livezi. Mai erau deja nişte amărâţi în jurul lacului, ieşiţi, ca şi noi, să prindă niscaiva boişteni. 
  
Întâi trebuia să asigurăm provizii de râme şi „carabeţi”. Căutând pe sub pietre, am găsit destule momeli pentru peşti. În fine, ne-am aşezat la pescuit. Făcusem planuri mari, să prindem cât mai mult peşte, să aibă Geta, cumnata, ce să gătească de mâncare pentru prânz. Aşa deci, ne-am pus pe treabă. Eu cu o undiţă în mână, George cu alta la câţiva paşi mai încolo. Era vreme frumoasă, senină, caldă. Pomii din jur tocmai legaseră rod. Căciuliile de puf alb ale păpădiilor încă se mai vedeau printre pomi. Razele soarelui coborau binevoitoare din cer, de începusem să ne bronzăm. Mi s-a înroşit pielea pe braţe şi pe gât. La George nu se prea cunoştea efectul razelor, avea o mică barbă neagră şi, în plus, era el de un neam de oameni mai întunecaţi la faţă. 
  
George mă îndruma îndeaproape cum trebuie să pescuiesc, cum trebuie să pun râme în undiţă. Eram cu totul novice în pescuit. Uf! Ce îndeletnicire nesuferită să pui râme în undiţe! Dar în ziua aceea n-aveam încotro. George prinsese deja un peştişor lucios. Eu nimic. Mai prinde George un boiştean. Eu ... nimic. 0-2. 
  
- Vezi, fii atent, când trage peştele de dop, smuceşte undiţa! îmi dădea sfaturi George. Şi vezi dacă mai e momeala pe ac, poate ţi-a mâncat peştele momeala!... 
  
Mă tot uitam atent la undiţă, mă tot uitam... Gândurile mele plecară romantice departe peste dealuri şi livezi, spre cerul albastru. 
  
- Viorele, uită-te la dop, cum vezi că peştele mişcă dopul, atunci tragi! mă dădăcea George mai ceva ca o soacră. 
  
El chiar a prins un cărăşel. Hopa! Se mişcă dopul meu. Trag de undiţă, scot un peşte mititel din apă. Da, uite c-am învăţat să pescuiesc! Prinsesem curaj. Mă tot uit sârguincios la dop. Aha, iată se mişcă iar dopul... Trag de undiţă. Undiţa deveni grea. Trag cât pot. Răsări un peşte mare şi greu, lucios la capătul firului. Cârmesc undiţa grea spre mal. George întoarse capul şi văzu „dihania” lucitoare la undiţa mea. Nu ştiu cum se face, când am adus peştele deasupra malului, peştele ieşi din undiţă şi căzu pe mal. 
  
- Prinde-prinde-l!... Pune piciorul pe el! urla disperat George la mine. 
  
Dar peştele, lipa-lipa, din trei patru zvârcoliri ajunsese la apă, şi ... cum a dat de apă ... dus a fost, pentru totdeauna! 
  
- Băi, ce-ai făcut, Viorele! Băi, ce ghinion!... Să scapi tu aşa un peşte frumos ca prostul!... se căina înciudat George. 
  
Eu m-am liniştit repede, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat peştele cel fălos şi lucios. 
  
George s-a întors iar la undiţa lui, urmărea aprig dopul de plută.  
  
- Băi, aşa ghinion, băi, Viorele!... Să scapi tu ditamai peşte, tocmai la mal!... se tot văita George în răstimpuri. 
  
George mai prinsese vreo doi peştiuci. Parcă şi eu am mai prins unul, mic de tot. Nu prea mergea pescuitul în ziua aceea însorită. 
  
- Hai să plecăm acasă, să-i ducem Getei să gătească la prânz peştişorii ăştia amărâţi. 
  
Ajunşi acasă, am găsit nepoatele trezite, aşteptau ceva de mâncare la prânz. Cu ce am adus noi de la gârlă, era cam slabă nădejde să săturăm tot poporul. Dar îmi veni, în fine, o idee de gospodar. Mai aveam cinzeci de lei puşi deoparte. Oare nu se găsea nişte brânză de oaie de cumpărat prin satul acela? Am dat banii lui George, care s-a dus pe la nişte gospodari de prin sat care aveau oi, de unde a cumpărat caş proaspăt. Ehe, cu acel caş, şi cu mămăliguţă, şi cu peştişorii cei mici gătiţi migălos de Geta, am mâncat bine cu toţii! Doar că nu mai era de stat acolo. Aşa că, după încă o noapte în care am mai ascultat poveşti triste la casa unchiului lui George, am urmat drumul de întoarcere la Bucureşti, din Hodivoaia, via Giurgiu, apoi gara Progresul. 
  
(va urma) 
  
Referinţă Bibliografică:
Liniştea de Cernobâl (1) / Viorel Darie : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1180, Anul IV, 25 martie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Viorel Darie : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Viorel Darie
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!