Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Orizont > Interviuri > Mobil |   


Autor: Tania Nicolescu         Publicat în: Ediţia nr. 749 din 18 ianuarie 2013        Toate Articolele Autorului

VIBRAŢII - interviu cu pictoriţa MARIA PELMUŞ
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
VIBRAŢII 
  
- dialog cu pictoriţa Maria Pelmuş - 
  
Precum cadâna ce îşi ascunde cu graţie frumosul chip cu feregeaua, tot aşa, sub aparenţa de prerie aridă, cu ierburi uscate, cu dealuri pietroase profilându-se golaşe în zare, vegheate de ruine antice ce se contemplă gânditoare în enigmatice oglinzi de ape, ţinutul nord dobrogean a ştiut să-şi ascundă cu grijă adevăratul chip şi ca într-un ritual săvârşit pentru o divinitate păgână, să se înfăţişeze în toată nebănuita sa frumuseţe, doar acelora ce îi aduceau ca ofrandă, propria lor inimă.  
  
Şi la fel cum apele ce îl străbat şi îi dizlocă pământul, modelându-l şi amestecându-l cu vegetaţia, pentru a-l reaşeza apoi în alt loc, sub o formă nouă, mustind de viaţă şi de frumuseţe, tot aşa şi ţinutul acesta, într-un mod miraculos - al cărui secret doar de el ştiut stă închis cu străşnicie sub oglizile tăcute ale apelor - dăltuieşte ca un adevărat sculptor în magma sufletele oamenilor, din clipa în care acesştia reuşesc să îi zărească chipul, aducând la lumină modelele inconfundabile, înscrise în ele încă de la naştere. Iar acest miracol, s-a petrecut cu mulţi dintre cei care au păşit hotarele acestui tărâm legănat de poveştile şoaptite de apele Dunării şi pe care vuietul mării le îngână în surdină. 
  
Printre cei vrăjiţi de acest tărâm, se află şi pictoriţa Maria Pelmuş. Pentru ochiul citadinului neavizat, obişnuit cu cenuşiul cotidianului şi de aceea atât de avid de o stimulare cât mai virulentă, picturile Mariei Pelmuş, pot părea la prima vedere închise într-o tăcere ermetică. Totuşi privirea, după o primă şi rapidă explorare a tablourilor, se reântoarce cu nedumerită insistenţă asupra lor, ca şi cum ar sesiza că dintr-o dată invizibilul devine vizibil, anorganicul devine organic, nemişcarea se transformă imperceptibil dar sigur, în mişcare, iar tăcerea devine şoaptă. Şi în miracolul ce se petrece chiar sub ochii privitorului, carapacea de mineral amorf se desface şi din ea ţâşneşte unduind planta, vegetalul.  
  
Poate că mai pregnant decât în oricare alt tablou, acest lucru este vizibil în tabloul intitulat „Semn”. Tufişul de dimensiuni modeste se înalţă din pământ şi îşi etalează cu mândrie ramurile, în care însă nu mai irizează obişnuitul verde al clorofilei, ci sclipirea metalizată a materiei din care tocmai s-a desprins. 
  
Astfel, pictura Mariei Pelmuş reuşeşte să dezvăluie esenţa vibraţională a universului şi devenirea, trecerea aproape insesizabilă dintr-un nivel vibraţional în altul, dintr-o formă de organizare a materiei într-alta, de la o stare sufletească, spre alta. Privindu-i peisajele nu poţi să nu rămâi surprins de modalitatea în care artista a reuşit să facă aproape vizibil pentru privitor şi ceea ce la prima vedere nu este vizibil. Privirea lunecă peste frumuseţea aproape ireală în perfecţiunea sa a peisajului şi revine căutând ceva cu insistenţă, intrigată de senzaţia de aşteptare aproape dureroasă pe care o respiră întregul tablou. Pare că paşii cuiva invizibil, tocmai s-au stins şi te aştepţi să-i reauzi apropiindu-se şi să vezi materializându-se sub ochii tăi...absenţa. 
  
Însă ceea ce revine ca temă aproape obsesivă în pictura Mariei Pelmuş este totemul. Totemul privit însă ca o reprezentare a principiului sacru al devenirii, al trecerii de la lutul din care omul a fost întrupat – care ca orice materie, reprezintă o formă vibratorie mai joasă şi mai densă - spre un nivel superior de vibraţie, care să îl apropie de cer, ca reprezentare a spiritualităţii. Şi astfel privit, omul, care nu aparţine în totalitate nici cerului, dar nici pământului, nu poate fi decât acel om – pasăre, legendarul Icar, ce se sacrifică zburând pentru a-şi împlini cel mai scump vis al său – libertatea. 
  
Nicolescu Tania. - De unde veniţi şi care este prima imagine pe care o păstraţi în memorie despre locul copilăriei? 
  
Maria Pelmuş. - Vin din Ploieşti. Acolo m-am născut. Şi prima imagine, este cea a grădinii publice unde ne plimbau pe noi copii, dar nu prea des, părinţii...Tata, care mă iubea foarte mult...Era un bărbat frumos, înalt, cu ochi albaştri, un adevărat bărbat. Era însă cu vreo treizeci de ani mai mare decât mama şi ţin minte că era într-un fel obsedat de ideea că va muri înaintea ei şi că ea, va rămâne să mă crescă singură.  
  
NT. – Înţeleg că eraţi foarte ataşată de el. În ce mod v-a influenţat el personalitatea, ce aţi învăţat de la el şi cum v-a folosit aceasta de-a lungul vieţii? 
  
MP. – Da, l-am iubit şi eu foarte mult. Iar el – cred că şi-a dorit foarte mult un băiat – mai spunea uneori: „de ce nu a fost Puşa băiat...”. De parcă ar fi considerat că băieţii ar fi fost mai buni decât fetele. Şi asta mă revolta; simţeam că îmi neagă structura. Dar mă şi ambiţiona. Într-o zi, a venit acasă şi mi-a adus în dar un costum de băiat şi a vrut să mă vadă îmbrăcată cu el. Altădată, iarna, tata mă scotea în curte şi mă obliga să mă frec cu zăpadă pe corp, ca să mă călesc. Poate că de aceea am devenit cu timpul mai curajoasă, sau poate într-un fel, chiar mai dură şi am îndrăzneala de mă contrazice cu bărbaţii dacă consider că am dreptate. Deşi...poate că astfel obţin mai greu ceea ce alte femei obţin atât de uşor cu duhul blândeţii...Însă de la tata am dobândit seriozitatea în tot ceea ce fac, rigoarea şi mai ales intoleranţa faţă de minciună. 
  
NT. - Mi-aţi putea povesti ceva despre momentul în care v-aţi întâlnit pentru prima dată cu arta plastică ? Cum aţi ajuns să va împrieteniţi cu ea? 
  
Începuturile se leagă tot de tatăl meu. Cred că eram pe atunci prin clasa a cincea sau a şasea. Tata avea un prieten, care cred că iubea pictura. Şi atunci când venea la noi în vizită, cum casa în care stăteam avea două intrări, acest prieten al tatii, trebuia să treacă prin camera în care-mi faceam lecţiile. Într-una din zile, eu stateam în cameră la o masă şi îmi făceam lucrarea la desen. S-a aplecat, a privit ce lucram şi i-a spus apoi tatălui meu, că sunt talentată la desen şi că ar putea să mă îndrume spre pictură. Mai târziu, după şcoala generală, mama m-a dat la un liceu teoretic. Însă iarăşi, o întâmplare – Dumnezeu îţi scoate în cale tot felul de prilejuri de a te dezvălui şi a alege – aveam o colegă Afrodita şi ea a venit într-o zi la şcoală cu desene făcute după mulaje de ghips cu Hermes, cu Laocoon. Şi mi-au plăcut şi am întrebat-o de unde le are. Aşa am aflat că frecventa o şcoală populară de artă. Mi-a spus că pot încerca şi eu dar că trebuie să dau examen de admitere. Şi astfel, am ajuns la acea şcolă populară de artă. Acolo, am stat din clasa a noua până într-a zecea, pentru că profesorul de atunci, considerând că am talent, m-a sfătuit să nu îmi mai pierd timpul în şcoala populară şi să trec la liceul de artă. Între timp, tata murise după un accident vascular, iar mama nu prea era interesata de pictură; era o fire mai practică. Însă cu toate că mama nu prea era de acord cu şcoala de artă, spunând că nu voi avea timp şi pentru carte, până la urmă m-am transferat şi am terminat acolo liceul. 
  
NT. Din 1948 când v-aţi născut şi până în prezent, aţi parcurs un drum lung. Acum o sa vă rog să vă imaginaţi o oglindă, în care vă priviţi cu ochii pictorului. Imaginea pe care o vedeţi acolo, împreună cu rama oglinzii, alcătuiesc un tablou. Cum aţi intiula acest tablou?  
  
MP. Întradevăr, am parcurs un drum foarte lung...visele mele păreau că sunt mai clare, însă au fost momente, ani, când au fost umbrite...dar în general - mă privesc destul de franc - nu am pierdut nimic atât de profund încât să mă transforme. Totuşi, mi-e greu să-i dau un titlu tabloului... limbajul nostru al pictorilor este imaginea, pata de culoare... Eu m-am întors de fiecare dată tot în acelaşi punct, chiar dacă experienţa mea a fost mereu alta. Am pictat mult...şi iubesc toate perioadele mele pentru că le-am confecţionat real, am făcut ceea ce am simţit în clipele în care m-am apucat de pictat. Dintre lucrări, cel mai mult le iubesc pe cele care reprezintă zona aceasta pe care am descoperit-o, cu stuful, cu pământurile astea mişcătoare, plaurii...tot timpul ai impresia că mai este cineva pe acolo, o viaţă... 
  
NT.- Şi totuşi, cum aţi intitula tabloul? 
  
MP. ...Constanţă. Pentru că de fapt, mă întorc de fiecare dată în aceeaşi stare de a fi, nu m-am pierdut şi îmi rămâne acel ceva, neterminat. Pentru că noi, oamenii, tindem ca atunci când am terminat definitiv un lucru şi mintea este goală, să considerăm că este sfârşitul. Aşa că este mai bine să laşi ceva neterminat, ca să reziste în timp...Ca pictor te rupi mai tare de ceilalţi decât omul obişnuit.  
  
NT. - Cum vă definiţi ca pictor? 
  
Eu sunt într-un fel un pictor realist, nu fac abstracţiune definitivă, iau din realitate însă sintetizez forma şi prin prisma trăirilor reinventez o altă formă. Nu pot spune că sunt un pictor expresionist. Nu duc forma la o stare de exacerbare, de şoc. 
  
NT. - Care este stilul pe care îl preferaţi în pictură şi de ce? 
  
Postmodernismul. Noi postmoderniştii, luăm din ceea ce este vechi şi transformăm în acest nou.  
  
NT. - Dacă ar fi să alegeţi din tot ce aţi pictat un singur tablou şi anume pe acela care ar putea să vă reprezinte cel mai bine felul de a fi, care ar fi acela? Ce anume din personalitatea dumneavoastră credeţi că surprinde el atât de bine? 
  
MP. – Aş alege tabloul „Semn”. Cred că el reprezintă acea constanţă, este esenţa, un fel de etalon al tuturor lucrărilor mele. M-am întors mereu spre acel mod de a picta. 
  
NT. - Pentru a fi un pictor bun, de ce anume ar fi nevoie? Care sunt momentele care v-au fost favorabile în creaţie şi care anume cele care s-au constituit într-o piedică? Ce anume v-a ajutat în formarea personalităţii dumneavostră artistice? 
  
MP. - Trebuie ca în orice altă meserie să munceşti foarte mult, zi de zi. Dacă faci pauze, începi curând să simţi că nu mai rezonezi cu tabloul. Şi apoi, ceea ce faci, trebuie să fie făcut cu sinceritate. Să nu faci compromisuri pentru bani mai ales, sau pentru glorie. Pentru că este uşor să faci compromisuri. Te laudă câţiva şi pictezi... ce se cere. Nu vorbesc însă despre comanda socială. Aceea de multe ori este bună, dacă pictezi totuşi aşa cum vrei tu. Şi Michelangelo a avut comenzi, dar el a făcut tot ceea ce ştia şi cum dorea el.  
  
NT. - Ce teme vă preocupă în pictură? 
  
MP. – Multe, mai puţin omul, în rest tot ce mă înconjoară... Nu pot spune că nu aş face un portret cuiva, mai ales dacă m-ar impresiona într-un anume fel şi ar avea o fizionomie mai ieşită din comun.  
  
NT. - Curios....Oare de ce? 
  
MP. - Cred că.. eu am spus că mă reprezintă constanţa, dar de foarte multe ori am fost derutată chiar de om. Am avut şi eu nişte lovituri... Poate de aceea privesc oamenii mai...detaşat. Nu că nu aş avea prieteni, sau aş fi un om mizantrop, dar îi privesc mai reticent. Şi îmi fac mai greu prieteni. 
  
NT. - Privindu-i cu reticenţă să înţeleg că nu aveţi încredere... 
  
MP ...atât de tare şi nu pot să le pătrund... esenţa. 
  
NT.- Adică, putem spune că „împroaşcă cerneală”, ca sepia? 
  
MP. – Pot spune că este uşor să faci un portret. Tehnic. Însă dincolo de aparenţă, trebuie să prinzi acel, ceva. Nu doar „carcasa” omului. 
  
NT. - Despre cromatica tablourilor ce ne puteţi spune? Ce reprezintă culorile alese pentru dumneavoastră? Aş putea presupune că ele, sunt tonalităţile sunetelor care vă cutreieră sufletul atunci când pictaţi? Şi dacă da, atunci ce îmi puteţi spune despre stările sufleteşti care se transformă în imboldul de a picta? 
  
MP: - Cromatica unui artist nu ai cum să o schimbi, ea vine din interiorul său. Spunea cineva că desenul îl înveţi, dar culoarea o ai în tine. Culorile mă reprezintă pe mine, sunt sufletul meu. Sau altfel spus, culoarea, în tonalităţile sale mai moderate este muzica mea. 
  
NT. – Care ar fi starile sufleteşti ce se transformă în imboldul de a picta? Cum şi mai ales, când? 
  
MP. – Ele vin singure, nici nu ştii când...sunt impulsuri de moment, priveşti o floare, sau un om care coboară, te impresionează, se creează similitudini, apare acel clik şi doreşti să creezi starea aceea pe care ţi-a dat-o ceea ce tocmai ai văzut. 
  
NT. Care au fost momentele favorabile în creaţie şi care anume cele ce s-au constituit în piedică? 
  
MP. Păi, cred că cel mai favorabil moment a fost întâlnirea cu acea colegă care m-a îndrumat spre şcoala populară ca şi întâlnirea cu profesorul care m-a îndrumat spre profesionalism. Iar ca piedică, cred că a fost sărăcia. Nu cea lucie, fireşte. Mă refer la neajunsuri. Venind la Tulcea, într-un oraş străin, fără rude, pentru mine a fost puţin mai greu, mai ales că am rămas şi singură într-un anumit moment. Deci piedicile financiare. Piedicile psihice, mai puţin. Totuşi nu am avut piedici atât de mari, cum ar fi fost să să nu am unde lucra. Şi apoi orice trăire reală, sinceră, te poate inspira. Şi mereu am fost eu însămi, cred. Şi cu profesorii şi la facultate. La fel, am avut norocul să am ca profesor, un mare artist, un maestru- Marin Gherasim. Dar opera mea nu se aseamănă cu a maestrului. De obicei, studenţii rămân majoritatea în umbra profesorului. Însă el mi-a ordonat mintea şi m-a învăţat să văd dincolo de strat, de aparenţe. M-a învăţat să gândesc. Apoi, venind aici în Dobrogea, am avut şi subiecte diferite. Totuşi, orice impact care vine din afară, orice trăire adevărată, pozitivă sau negativă, te impulsionează să creezi. Acum, când privesc în urmă, observ că atunci când erau copiii mai mici şi eram ca într-un vârtej, lucram şi la şcoală, pictam mai mult, preţuiam mai mult timpul şi parcă şi inspiraţia a fost cea mai bogată. A fost perioada cea mai frumoasă...Acum am timp berechet, chiar îl las să curgă şi este păcat...Acum... pensionarea pentru omul care a şi lucrat, faptul că este într-un fel pe dinafară, îi dă oarecum senzaţia că nimeni nu are nevoie de el. Recent a fost o expoziţie comemorativă la liceul la care am lucrat şi mă aşteptam să primesc o invitaţie, că am fost totuşi profesoara la acea şcoală, însă n-a fost să fie aşa şi asta m-a întristat. 
  
NT. - Ce proiecte aveţi? Vă propuneţi ceva anume pentru următoarea perioadă? 
  
MP. - Voi lucra în continuare. 
  
NT. – Dar proiecte? Ce aţi dori să faceţi în viitor? 
  
MP. – Vedeţi, arta nu este ca un produs pe care îl duci la piaţă şi de aceea nu poţi vorbi despre proiecte. Poate că zile întregi un artist poate să pară că stă şi se uită pe pereţi fără să facă nimic, aşteptând inefabilul, însă în realitate, el lucreaza, chiar dacă nu materializează. Sau poate, să spunem că aş dori să-mi luminez paleta sau să am o cotitură de concepţie, însă în arta plastică, paşii se fac încet, într-o anume ordine. Pictura pare uşoară, dar nu este aşa. Pictura este ca şi matematica. Daca lipseşte ceva din ordinea aceea, se observă că eşti diletant. 
  
NT.- Există ceva ce nu aţi pictat încă, dar v-ati fi dorit să o faceţi? 
  
MP. – Da. De exemplu, cred că mi-ar fi plăcut să pictez o biserică. Nu am primit însă niciodată o comandă şi poate că mi-ar fi şi frică să pictez o biserică, pentru că există canoane, pentru că trebuie să te ţii de ele, dar să spun drept, mi-ar plăcea. Am mai pictat icoane, însă la pictura bisericească este altfel, se lucrează în echipe, sunt mai mult bărbaţi, poate pentru că se lucrează pe schele...Însă, cine ştie... 
  
Tania Nicolescu 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
VIBRAŢII - interviu cu pictoriţa MARIA PELMUŞ / Tania Nicolescu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 749, Anul III, 18 ianuarie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Tania Nicolescu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Tania Nicolescu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!