Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Ioan Lilă         Publicat în: Ediţia nr. 266 din 23 septembrie 2011        Toate Articolele Autorului

Viaţa şi romanele unui scriitor controversat - Serban MARGINEANU
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Ioan LILA 
  
Viaţa şi romanele unui scriitor controversat 
  
Serban Mãrgineanu 
  
„Urma sângelui întunecat” 
  
Editura PERPESSICIUS – BUCURESTI 
  
„Îl privea pe El-Coyote, fãrã a da 
  
impresia cã o face. Lângã scaunul de bambus, pe o 
  
masã micã, aburea un pahar cu ceai verde, aflat alãturi 
  
de un evantai. Luong-Duc îsi aprinse mica sa 
  
pipã din fildes. În tutunul negru, aspru, strecurase o 
  
infimã biluţã de opium.”  
  
Trăind în Franţa de mai mulţi ani, nu mai am nici un fel de contact diret cu literatura din Romania, dar, din cînd în cînd primesc de la prieteni cîte o carte şi o citesc cu mare plăcere. De data aceasta am primit trei romane (despre doua am şi scris deja) de la o persoana necunoscută, care poate să fie oricine; fiind virtuală, nu are consistenţa unei persoane despre care să poţi afirma că ştii cine este.  
  
Între timp, se pare că scriitorul a şi decedat, nu se ştie din ce pricină. S-a sinucis, nu s-a sinucis, mister! Fraza de mai sus este delicat aşternută, dovedind că scriitorul are stilul său propriu. Paharul cu ceai verde, alături de un evantai, sugerează un colţ de rai dintr-un tablou impresionist.  
  
În urmatoarele pagini îşi fac intrarea, ca la teatru, restul personajelor, descrise minuţios de scriitor, care vrea, astfel, venind cu amănunte verdice, să le descrie caracterele complicate.  
  
Iată o scenă în care Oraşul devine personaj şi martor la desfăşurarea acţiunii. 
  
Oraşul pulsa, trãia dinluminile teraselor, din acel zgomot difuz, indicibil, amestec de muzicã, râsete isterice, scrâşnet de roţi, de maşini şi zornãit de tramvaie. El-Coyote porni în 
  
susul strãzii; mergea cu paşi uşori, elastici, de 
  
dansator profesionist. În colţ, pe treptele de beton 
  
ale unei case vechi, în paraginã, şedea ca de obicei 
  
o ţigancã bãtrânã, fãrã vârstã. Ţinea în poalã 
  
tradiţionala pungã de seminţe prãjite. Alãturi de ea 
  
se afla o fetiţã de vreo cinci ani. Cele douã persoane 
  
pãreau sã existe dintotdeauna pe acele trepte. 
  
Fãceau parte din peisajul diurn. Aproape cã ar fi 
  
pãrut nefiresc sã nu le vezi acolo. El-Coyote se opri...” 
  
El-Coyote este un justiţiar, un suflet chinuit de neşansa de a se fi trezit într-un orfelinat părăsit de Dumnezeu.  
  
“Ritualul” seminţelor şi al banilor se 
  
repeta identic în zilele când El-Coyote venea la 
  
salã. Bãtrâna ţigancã şi nepoata umpleau, poate, un 
  
gol în destinul lui.  
  
Iată explicaţia: Din viaţa singuraticã a fiecãrui 
  
orfan lipseşte o bunicã sau o nepoatã. 
  
Şi acum încep să intre în scenă eroii din umbra sîngelui întunecat, vărsat fără de milă de aceşti profesionişti ai crimei organizate!  
  
Florin Voinescu “Momiţe” era cuprins de o 
  
euforie bahicã încântãtoare. Conducea automobilul 
  
Volvo nou-nouţ cu o singurã mânã, stânga. Palma 
  
dreaptã mângâia genunchii, generos expuşi de o 
  
fustã extrem de scurtã, a scumpei sale jumãtãţi mai 
  
mult sau mai puţin legitime. Unele zile sunt parcã 
  
anume fãcute pentru succese. În ziua aceea îi mersese 
  
din plin. Automobilul Volvo pe care-l conducea 
  
fusese furat din Hamburg în urmã cu patru 
  
zile, de cãtre albanezii lui din Tirana.  
  
Prietena lui Momiţe: 
  
Era o tânãrã de vreo 25 ani, brunetã, cu forme opulente, care prevesteau 
  
o apropiatã îngrãşare. De felul ei, era cam rea de gurã, fapt pentru care prietenele o numeau şi “Oana-Coţofana”, însã numai în absenţã. Florin... 
  
şi prietenul fetei: 
  
În vârstã de 32 ani, Florin “Momiţe” era 
  
scund, gras şi buhãit de trai bun. Semãna frapant cu 
  
un hipopotam garnisit cu lãnţişoare din aur masiv. 
  
De-o agresivitate înnãscutã, reacţiona violent... 
  
atunci când lucrurile nu-i ieşeau pe placul lui.  
  
Dar se întîmplă ceva ciudat. Chiar şi în lumea subterană există, probabil, grupuri rivale, care nu ezită să se bracheze unii pe alţii.  
  
“Momiţe” intrã grãbit în casã. Uşa de la intrare era de asemenea întredeschisã. “Cel” sau “cei” care le cãlcaserã locuinţa nu se obosiserã 
  
sã treacã neobservaţi. Florin “Momiţe” privi 
  
în jur, aprinzând lumina: parcã trecuserã elefanţii... 
  
fotoliile lui scumpe şi canapelele de piele finã erau 
  
mutate de la locurile lor.  
  
Au dispărut banii: 
  
Seiful sãu blindat, marca Rotner-Tresor-Atlantis-Super, încastrat în duşumea, era larg deschis. Şi gol, desigur!  
  
Urmează o scenă demnă de „Mizerabilii”lui Victor Hugo!”Jean Valjean o ocroteşte pe Cosette, El-Coyote pe Maruca.  
  
Maruca nu rãspunse. Îl privi un moment, 
  
încurcatã, apoi aprobã din cap. El-Coyote se ridicã 
  
şi-i întinse o mânã. Maruca îl luã de mânã. Sub 
  
celãlalt braţ, îl strânse mai bine pe Mişu, apoi 
  
pornirã. Pe trepte rãmase punga de seminţe, unica 
  
urmã a bãtrânei ţigãnci şi a nepoatei sale în micul 
  
lor univers... 
  
În fine, cîteva amănunte despre acest personaj cu suflet: 
  
“El-Coyote”, avea 21 ani. “Pensionar” al orfelinatelor 
  
publice pânã la vârsta de 18 ani, fusese “vomitat” 
  
pe strãzile oraşului imediat dupã ce devenise major. 
  
Avea în buzunar o diplomã care-i atesta calificarea 
  
de mecanic-auto.  
  
El-Coyote era oricând la dispoziţia... 
  
Directorul Hotelului “Hell and Paradise” folosea serviciile lui 
  
El-Coyote pentru transportul clienţilor “de marcã”, 
  
în momentele în care aceştia doreau sã petreacã 
  
unele interludii mai discrete, departe de jumãtãţile 
  
lor legitime.  
  
Aici se arată talentul autorului, care ştie să ordoneze faptele. Maşina pe care o conduce tînărul va juca un rol cheie în descîlcirea iţelor romanului acesta. 
  
Un alt personaj din lumea interlopă, bracat fără milă, şi iubita lui, Miţa. 
  
Ady “Bruslea” savura o şampanie bine frapatã, 
  
în compania unei blonde înalte de 1,85 m, 
  
impecabil fardată. Îmbrãcatã într-o rochie decoltatã 
  
din lamme argintiu, blonda prezenta nişte silicoane 
  
proaspete, explozive, care îl costaserã pe Ady 
  
“Bruslea” o mulţime de bani. Dar blonda Miriam, 
  
fostã Miţa când “lucra” prin jurul Gãrii de Nord, 
  
merita fiecare ban investit. Ştia ce îşi doreşte 
  
“Bruslea” de la viaţã şi îi satisfãcea fiecare dorinţã. 
  
Şi, mai ales, ştia sã tacã din gurã. 
  
Paznicii au fost măcelăriţi de un singur indivd ! Cine ar putea să fie individul ? Justiţiarul nostru ? 
  
Într-un timp record, ajunse la depozitul 
  
en-gross de echipamente sportive care reprezenta 
  
partea vizibilã şi oficialã a veniturilor sale. Aici îl 
  
aştepta un adevãrat dezastru. Cei trei paznici zãceau 
  
legaţi pe lângã zidul de beton al gardului. Numai 
  
vãzându-i, lui Ady “Bruslea” li se fãcu pãrul mãciucã. 
  
Începe partea poetică. Mama lui Cosette a murit, mama Marucăi zace în închisoare, nevinovată, bătrîna bunică numără gîndacii de pe pereţi! 
  
... Cãldãrar Zambilica zãcea pe patul metalic 
  
din colţul salonului şi îşi trecea timpul 
  
numãrând gândacii de pe pereţi. Avea 68 ani. Era 
  
bãtrânã şi se simţea bãtrânã. Nimeni, din fosta ei 
  
familie, nu ajunsese la vârsta aceasta... Nu cã cei 68... 
  
Pentru că face parte din oraş, autorul nu uită nici de penitenciarul Jilava, care a fost implicat, indirect, în răzmeriţa din decembrie, la exact două sute de ani după revoluţia de la Paris. 
  
Penitenciarul de maximã siguranţã Jilava 
  
este în egalã mãsurã închisoare, muzeu şi obiectiv 
  
istoric. Desigur, muzeu neoficial... Dar îşi are propria 
  
istorie, care începe de pe vremea când oraşul 
  
Bucureşti era înconjurat de fortificaţii de apãrare 
  
împotriva nãvãlirilor otomane. Aşa-zisul Fort nr. 13 
  
fusese transformat în închisoare în anul 1907, special 
  
pentru “cazarea” nefericiþilor ţãrani... 
  
Şi 
  
Unica revoltã cunoscutã vreodatã la Jilava 
  
a avut loc între 17 decembrie 1989 şi 31 ianuarie 
  
1990, cu ocazia “Loviluţiei Române”, zisã din gre- 
  
şealã şi Revoluþie. Vreme de 44 zile, deţinuţii au 
  
încercat sã-şi redobândeascã libertatea pierdutã din 
  
diverse motive. Se pare cã unii dintre ei au reuşit sã 
  
scape... 
  
Viaţa din închisoare îşi are şi ea momentele ei de o nostalgie poetica: 
  
dat fiind cã nu comercializase substanţele halucinogene obţinute, de asta ocupându-se “logodnicul” ei, Rashida 
  
încasase doar patru ani de detenţie. Era o fatã de 21 
  
ani, micã de staturã, subţire şi cu un caracter prietenos. 
  
Lãcrãmioara îi fãcu loc sub pãturã. 
  
Cu încã cinci ani de închisoare în perspectivã, 
  
ar fi fost greu sã respingã singurele mângâieri 
  
de care putea avea parte aici. Încet, mâna Rashidei 
  
i se strecurã între coapse: o mângâia, o dezmierda 
  
blând, cercetând-o şi explorând-o. 
  
Lãcrãmioara simþi cum se deschide ca o 
  
floare, sub atingerile insistente ale Rashidei.  
  
Rachida: 
  
Rashida se îndepãrtã o clipã de Lãcrãmioara 
  
şi o privi lung. Abia dezmeticitã din plãceri, 
  
aceasta avea o frumuseţe aparte. Descendenţa 
  
ţigãneascã se citea clar pe chipul ei; avea ochii 
  
mari, o gurã bine conturatã şi un ten curat, închis... 
  
Pielea ei smeadã emana în asemenea momente un 
  
vag miros de piper, de mirodenii, ceva ca ambra. 
  
Lãcrãmioara avea un pãr aspru ca sârma, tuns scurt, 
  
cu o texturã aproape africanã. 
  
Amănunte pe care autorul nu le uită: 
  
...pe chipul Lãcrãmioarei 
  
mai dãinuiau încã vechile trãsãturi ale rãzboinicilor 
  
Rajput, care îşi începuserã milenara lor istorie în 
  
apropierea Gangelui sfânt... 
  
Iată cine era mama Marucăi. 
  
Lãcrãmioara Cãldãrar terminase un liceu şi 
  
avusese şi o micã bursã ce se acorda elevilor sãraci, 
  
dar cu rezultate excelente la învãţãturã. Absolventã 
  
a Liceului de Muzicã “George Enescu”, cânta la 
  
vioarã cu un talent moştenit parcã din generaţiile de 
  
ţigani lãutari care o precedau, fãrã ca ea sã-i ştie.  
  
Dar în viaţa nopţilor nu avea cum sa scape de „celebrităţil”locale: 
  
Treptat, treptat, începu sã-şi cânte repertoriul 
  
unor anumite “celebritãţi” din umbrã ale 
  
oraşului. Nume “grele” ca Bibiloi, Cenuşã, Mircea- 
  
Nebunul, Florea-“Spaniolul”, Nicolae “Amor”, 
  
Fierãstrãu-“Orient” şi alţii... 
  
Lăcrămioara rămîne gravidă, dar tatăl copilului îşi refuză odrasla: 
  
- Fã, cioroaico, dacã nu te potoleşti cu 
  
scandalul tãu legat de puradelul ãla, o sã ai belele 
  
grave cu mine! - şi îi închise. 
  
Talentul pictural al autorului face ca atmosfera în care respiră personajele să fie veridică: 
  
Luna strãlucea, galbenã ca puroiul. Apele 
  
tulburi ale lacului Fundeni aveau o sclipire fantomaticã 
  
ce te înfiora. Câmpurile de gunoaie se 
  
întindeau înspre Bucureşti, tãcute, pieptãnate de 
  
vânturile itinerante ale nopþii de varã. Locurile 
  
aveau ceva mortuar, fioros; nici mãcar javrele fãrã 
  
stãpân şi fãrã de speranţe nu se aventurau printre 
  
tufişurile acestor câmpuri, ce semãnau cu nişte 
  
cimitire de sinucigaşi.  
  
Mamulea şi Francisc discută de-ale lor şi, in treacăt, aflăm că toată lumea ştia cine era tatăl Marucăi: 
  
Ajutându-se de hârleţ, Mamulea sãri sprinten din 
  
groapã. Era un om de vreo 50 ani, dar nu-i dãdeai. 
  
Scund, îndesat, puternic, agil ca o maimuţã, se 
  
Mişca uşor pe marginea gropii. Pãrul lui lung, 
  
cãrunt, sclipea în lumina lunii ca o fãinã proaspãt 
  
cernutã. Scoase o ţigarã mototolitã. 
  
- Pãi, însuşi Ady “Bruslea” i-a fãcut cinstea 
  
de-a o scãpa de povara fecioriei. Ba a mai lãsat-o şi 
  
gravidã... 
  
- Iatã o frumoasã telenovelã! constatã 
  
Francisc. Şi mai departe? 
  
Şi, brusc, a ajuns la facultate, la Jilava, 
  
Încep răzbunările, atacurile mortale din noapte, furturile de bani şi informaţii secrete din jurnalele contabile: 
  
.. Deaconu Vergilius “Porcu'” stãtea în 
  
marele sãu birou din conacul de la Bolintin şi medita 
  
la încâlcitele sale afaceri financiare. Avea un chip 
  
surprinzãtor de frumos, cu trãsãturi latine, romane. 
  
Avea ochii albaştri-cenuşii, reci şi cercetãtori. 
  
Pãrul, pieptãnat cu cãrare pe stânga, era vopsit întrun 
  
blond platinat, aproape femeiesc. Vergilius 
  
“Porcu'” împlinise 60 ani. De o cochetãrie extremã, 
  
nu ezita sã-şi vopseascã pãrul şi sã apeleze la serviciile 
  
unor saloane de frumuseþe pentru a arãta mai 
  
tânãr şi a putea avea trecere la femei. 
  
... “Porcu'” privi pendula de pe perete. Era 
  
o piesã veche, de muzeu, care funcţiona bine.  
  
O durere oribilã îi sãgetã ceafa; sprijinindu- 
  
se de uşa şifonierului, se uitã în jur. Observã 
  
seiful: uşa larg deschisã lãsa sã se vadã pereţii 
  
metalici. Seiful era absolut gol. Ochii i se umplurã 
  
de lacrimi. 
  
- Nu se poate... Nu se poate..., bâigui, 
  
izbucnind într-un plâns sfâşietor. Apucã telefonul 
  
mobil, pregãtindu-se sã cheme poliţia. O ultimã 
  
rãmãşiţã de luciditate îl opri, totuşi. Din seif dispãruserã 
  
banii, dar mai ales dosarele, dosarele sale, 
  
cele atât de importante. Meditã la încâlcitele declaraţii... 
  
În fine, apare şi poliţia, care nu are nici un merit în intriga acestui roman poliţist: 
  
Francisc puse mâna pe telefon şi sunã la 
  
birourile Gãrzii Financiare. Timp de jumãtate de zi, 
  
respectivele dosare furã puricate şi cercetate de 
  
“rechinii” de la “Controlul Averilor”, care abia 
  
aşteptau sã le pice o asemenea bucurie. Îşi luarã 
  
dosarele, sã le controleze în tihnã la ei “acasã”; 
  
promiserã cã, în cel mai scurt timp, echipele de la 
  
“Ilicit” vor descinde la respectivele firme. Rânjind 
  
visãtor, Francisc nu putea decât sã îşi imagineze 
  
“bucuria” profundã pe care o vor simþi anumite 
  
persoane, când se vor trezi cu “Ilicitul” la uşã. 
  
- Afarã!! Cãraţi-vã!! Chem poliţia!! 
  
- Noi suntem poliţia! o informã discret 
  
Ade. Dorim sã discutãm cu domnul Deaconu 
  
Vergilius... 
  
- Daaa...? şi ce-aveţi voi de discutat cu fiumeu?? 
  
Sughiţã cucoana, curioasã de moarte. 
  
Asta o sã-i spunem dumnealui personal... 
  
Iubita Porcului este gonită: 
  
Adriana Rareş fu literalmente smulsã, scuturatã, 
  
împinsã şi azvârlitã afarã de pe proprietatea care, de 
  
drept, aparţinea “Viperei”. Urmase o noapte de 
  
coşmar. Adriana fusese nevoitã sã ajungã în 
  
Bucureşti parţial “per pedes”, parţial cu autostopul, 
  
pe o noapte rece de toamnã. 
  
şi cine o culege de pe drumuri ? 
  
...fu angajatã de cãtre El-Coyote 
  
drept menajerã pentru Cãldãrar Zambilica şi 
  
Maruca. În momentul de faţã, viaţa ei pãrea sã 
  
capete o turnurã mai normalã şi mai liniştitã. 
  
În fine, un interlop din lumea largă: 
  
În oraşul acesta balcanic, 
  
prãfuit, mitocãnesc, plin de o lume pestriţã şi 
  
amestecatã, Enver cunoscuse dragostea adevãratã 
  
sau obsesia de lungã duratã, în persoana lui Miriam. 
  
Era o blondã extrem de înaltã, înspre 1.85 m, slabã, 
  
cu o pereche de silicoane pe care ai fi zis cã abia le 
  
poate duce. Fostã prostituatã de douã parale în zona 
  
Gãrii de Nord, era cunoscutã pe atunci sub numele 
  
profesional de “Miţa”.  
  
Lucrurile se desîlcesc. Mama Marucăi a ajuns la închisoare în urma unei înscenri: 
  
Ce-ţi fãcuse? vorbea în continuare Ziko Enver. 
  
Miriam se chinui sã-i zâmbeascã, recunoscãtoare: 
  
- Ah, nu era decât o cioroaicã nenorocitã... 
  
Încerca sã sarã cu un plod pe bãrbatul meu, pe Ady! 
  
I le-am strecurat în casã printr-un intermediar, dupã 
  
care i-am trimis poliţia-n “vizetã”. Ce voiai sã fac? 
  
Îi tot dãdea cu puradelul! 
  
Justiţiarul a reuşit să înregistreze mărturia cea mai preţioasă: 
  
... El-Coyote desprinse din tavanul rabatabil 
  
al frumoasei sale limuzine o camerã video de 
  
înaltã definiţie care filma alternativ în  
  
normal şi în infraroşu. Derulã mulţumit materialul 
  
în dublã înregistrare. Era perfect. Îşi aruncã şapca 
  
de şofer pe bancheta de alãturi şi parcã limuzina... 
  
Lăcrămioara este găsită nevinovată: 
  
Deţinuta 13666, încãtuşatã, fu escortatã de 
  
gardianul morocãnos pânã în biroul procurorului de 
  
serviciu. Lãcrãmioara Cãldãrar fu cuprinsã de un 
  
copleşitor val de panicã. De cinci ani, viaţa ei pendula 
  
între dormitor şi curtea Penitenciarului...  
  
Tânãra îl privi, timoratã. 
  
- Cãldãrar Lãcrãmioara, noile elemente 
  
apãrute în dosarul dumitale te absolvã de orice vinã 
  
începând din aceastã clipã, eşti un om liber.  
  
Mama Porcului, contabilul bandiţilor, îşi alege un drum cucernic: 
  
Lucinda “Vipera” îi arãtase testamentul: toatã fabuloasa 
  
avere, la care contribuise şi el, era lãsatã Bisericii 
  
Ortodoxe Române, pentru construirea Catedralei 
  
Mântuirii Neamului. Ajunsã la o vârstã de rãscruce, 
  
Deaconu Lucinda “Vipera” se punea bine cu 
  
nemurirea.  
  
În timp ce fiul ei a trecut la munca de jos: 
  
Vergilius le dãdu politicos un “rãmas bun” colegilor 
  
de muncã şi porni spre casã. Avea o poftã straşnicã 
  
de un pahar de palincã tare. Sau, cine ştie, poate 
  
avea sã primeascã o sticlã întreagã... 
  
Suspansul, demn de un roman poliţist, a rămas în gîndurile noastre. Maruca, Lăcrămioara, bunica, Adriana Rareş, El-Coyote...  
  
Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi! 
  
Bun roman. Viu, dens. L-am citit cu plăcere. 
  
FIN 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Viaţa şi romanele unui scriitor controversat - Serban MARGINEANU / Ioan Lilă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 266, Anul I, 23 septembrie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Ioan Lilă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Ioan Lilă
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!