Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Libertate > Mobil |   


Autor: Elisabeta Pop         Publicat în: Ediţia nr. 41 din 10 februarie 2011        Toate Articolele Autorului

Viaţa cotidiană şi puterea în comunism
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Nadegè Ragaru & Antonela Capelle-Pogăcean: "Vie quotidienne et pouvoir sous le communisme. Consommer à l’Est" - Editura Karhala, Paris, 2010, 464 p. 
  
A apărut la Editura Karthala din Paris o carte de mare interes pentru intelectualii din Est, fie ei cercetători, oameni din mediile culturale sau simpli cititori, autoarele tratând cu maxim interes şi cu remarcabilă inteligenţă, la care aş adăuga şi tactul necesar, cîteva, nu puţine, chestiuni de mare importanţă pentru o mai bună cunoaştere a vieţii de zi cu zi şi a posibilităţilor de a se cultiva a locuitorilor de diverse naţionalităţi din Est în regimul comunist. 
  
Două menţiuni se impun şi anume: cele două autoare sunt tinere cercetătoare la un Centru de Studii şi Cercetări Internaţionale (CERI) pe lângă Institutul de ştiinţe politice (Sciences Po) din Paris şi provin din Franţa şi respectiv din România. În plus, Antonela Pogăcean – într-un amplu interviu din 2009 apărut în revista Teatrul Azi, explică mai detaliat cu ce se ocupă la Paris – s-a născut la Oradea, aici a urmat liceul, la Cluj o facultate, aşa încât exemplificările şi observaţiile ei legate de Teatrul orădean ne-au interesat în mod expres. 
  
Susţinători convinşi ai Proiectelor legate de studierea mutaţiilor produse în viaţa locuitorilor din ţările din Estul Europei sub comunism, au sprijinit şi încurajat apariţia acestui volum, domnii Christian Lequesne, director CERI, precum şi predecesorul său, Christophe Jaffrelot, dar şi responsabilul Colecţiei „Cercetări internaţionale”, Jean-Francois Bayart. Respectiva colecţie publică studii şi eseuri ce tratează „mutaţiile produse în sistemele internaţionale şi în societăţile politice, la ora globalizării, cu accent pe datele fundamentale ale acestui timp: interfaţă între relaţiile internaţionale sau transnaţionale şi procesele interne ce au loc în aceste societăţi care pot simboliza cumva faimoasa curbă a lui Mobius”. De asemenea, Colecţia propune analize originale şi riguroase, exigente din punct de vedere intelectual, scrise într-o limbă clară, nedepinzând de mode şi puteri, indiferent care ar fi ele. 
  
Volumul – peste 450 de pagini structurate în trei părţi – reuneşte contribuţii semnate de cercetători provenind atât din ţările estice (Bulgaria, Polonia, România, Rusia, Ungaria), cât şi din Vest (Franţa, Elveţia) şi SUA. Partea întâi este o amplă prezentare a societăţilor de tip socialist şi comunist care chestionează existenţa unei culturi socialiste de consum; studiile poartă titluri incitante ca: „Stiinţele sociale socialiste şi problema consumului” (Liliana Deyanova), „Fiecăruia după munca depusă sau despre consumul imposibil în RDG” (Sandrine Kott), „«Reclamă» sau «propagandă»? Vicisitudinile sistemului publicitar socialist în Cehoslovacia comunistă” (Bradley Abrams), „A inversa alchimia. Rolul banilor în RDG-ul lui Eric Honecker” (Jonathan R. Zatlin), „Experţii în «societăţile statului la coadă». Şansele consumismului în Polonia comunistă din anii 1980” (Malgorzata Mazurek). 
  
Partea a doua cuprinde alte câteva studii de mare interes, cum ar fi: „Interzicerea ofertei ilicite de bunuri de consum în URSS” (Gilles Favarel-Garrigues), „În căutarea locuinţei socialiste ideale în Ungaria post-stalinistă: blocuri prefabricate sau casa familială construită cu propriile mâini?” (Virág Molnár). „Ecranele socialismului: micro-puteri şi cotidian în cinematografia bulgară” (Nadege Ragaru). 
  
Românii îşi amintesc că după celebrele Teze din iulie, în România cenzura, urmată mai apoi de infinit mai parşiva autocenzură, când la noi Programul televiziunii s-a redus la două ore şi acelea dedicate Ceauşeştilor, urmăream cu mic cu mare posturile tv bulgare. La ei se mai putea vedea un film, un spectacol de teatru. 
  
Partea a treia consacrată „vieţii sociale a bunurilor şi istoriei sociale a consumatorilor” dezvoltă subiecte legate de tema propusă: „Teatrul şi publicurile sale sau societatea socialistă oglindită în reprezentaţii la Oradea” (Antonela Pogăcean), „Pe drumul abundenţei materiale în URSS-ul lui Hrusciov. Consum raţionalizat sau urmărirea unei mode?” (Larissa Zakharova), „Vilele de vacanţă din Bielorusia şi din Rusia în anii 1970-80: acces, forme, folosire diferenţiată”(Ronan Hervouet). 
  
Autorii, toţi, fără excepţie, produc analize pertinente, cu bogate trimiteri bibliografice, asupra mecanismelor societăţii socialiste-comuniste prin observarea fină a vieţii cotidiene, a experienţelor omeneşti de tot felul, dar şi a mecanismelor de dominaţie la diferitele nivele ale societăţilor. Demersul încearcă să integreze abordări disciplinare diferite, făcând să converseze istoria materială, culturală, socială şi politică. Tematica consumaţiei si a consumului apare în această perspectivă preţioasă, căci invită la traversarea frontierelor disciplinare, pentru a integra politicul, economicul, dar şi istoria şi sociologia în teritoriul sensibil al sociologiei culturii. Una dintre concluzii ar fi că regimurile comuniste au numeroase puncte comune, toate având punctul de pornire în fosta Uniune Sovietică. Ele prezintă în acelaşi timp şi diferenţe, alimentate de experienţe istorice de durată medie şi lungă, diferite. Aceste regimuri păreau în vremea lor eterne, nimeni neîndrăznind să viseze la o schimbare de anvergura celei care s-a produs. În acelaşi timp cartea pune în lumină existenţa, în acea perioadă, a unor circulaţii de idei, imagini, oameni şi bunuri între Est şi Vest care invită la o revizie a imaginarului maniheist al războiului rece, structurat pe opoziţia blocurilor. 
  
Viaţa cotidiană de oriunde şi oricând înseamnă putere de cumpărare, viaţă de zi cu zi, şcoală, muncă, posibilităţi de instruire, de culturalizare, de distracţie (lecturi, filme, spectacole, concerte, expoziţii, etc. Putem vorbi, în cazul nostru şi de formarea unor noi elite, unele reprezentând o pătură de activişti privilegiaţi ai regimului şi de decalajul enorm creat între „masele populare” şi aceşti indivizi deveniţi peste noapte „intelectuali de tip nou”. Vestul a fost şi din nefericire (sau din fericire?) rămâne un model perpetuu şi o alternativă îmbietoare, atractivă: abundenţa produselor de tot felul, vitrinele elegante, un anume lux şi o eleganţă a comportamentului venită din acumulări culturale şi de civilizaţie de veche tradiţie, toate acestea însemnând cu adevărat un nivel de viaţă râvnit. La care se adăugau, fireşte, libera circulaţie şi libertatea gândirii. Nu intra aici, privirea din afară fiind sumară, superficială, nici volumul imens de muncă, nici calificare, nici valoarea reală, nici spiritul competitiv, nici multe altele aflate în spatele aparentei abundenţe, „amănunte” de care se vor lovi esticii abia după căderea comunismului. 
  
Cartea revine asupra ipotezei (sau certitudinii, pentru unii) că consumismul (sau, mai degrabă absenţa tot mai acută – nu în toate ţările estice la fel – a produselor de larg consum), a constituit principala cauză a epuizării regimurilor comuniste şi a detestării conducătorilor lor. Ipoteza e nuanţată, fiind considerată în parte reducţionistă: cetăţenii est-europeni puteau avea şi alte motive de a susţine sau detesta regimurile în care trăiau. În plus, dincolo de asemănarea experienţelor de viaţă ale societăţilor estice (dovada importării lor din U.R.S.S), traiectoriile diferitelor state comuniste în anii 1970 şi 1980 prezintă contraste (de pildă, în Ungaria se putea călători mai uşor în Vest, iar penuria era mult mai puţin prezentă în Cehoslovacia, Bulgaria, RDG, Ungaria anilor 1980 decât în România sau Polonia). 
  
O observaţie critică importantă: cu cât discordanţa între discursul oficial al Puterii legat de capacitatea de consum a populaţiei creştea, realitatea de pe teren spunând altceva, cu atât scădea şi mai vizibil încrederea maselor în legitimitatea sistemului socialist demagogic. În acelaşi timp însă, paradoxal, au existat destule forme de adeziune (unele false, altele părând pornite din convingeri sau din interese abil mascate) la programele autorităţilor locale; paralel cu acestea întâlnim nu puţine încercări de respingere, interpretate de cei vizaţi ca forme de abatere de la disciplina de partid sau ca manifestări ale unor indivizi cu grave probleme psihice. Internările forţate în ospicii stau mărturie. 
  
Interesanta perspectivă din care sociologul rus stabilit în Statele Unite Alexei Yurchak, de pildă, a nuanţat dihotomia între „cultura oficială” şi cea aşa-zisă neoficială, înţelegând să includă unele forme de cultură – cum ar fi de pildă, rock-and rollul, atât de iubit de tineret – nu numai în categoria actelor de rezistenţă, ci şi ca un stil de viaţă care nu avea în mod conştient o dimensiune politică. La fel de interesantă mi s-a părut şi studierea rolului relaţiilor de favoare care operau în diverse forme, cu beneficii certe pentru cei care aveau puterea intervenţiei. În România exista chiar formularea glumeaţă: acronimul PCR devenea Pile, Cunoştinţe, Relaţii. 
  
În legătură cu omul, pe seama căruia se perora enorm şi fără nicio acoperire în planul realităţii, lucrurile stăteau cam aşa: un regim socialist sau comunist nu îngăduia decât OMUL aşa-zis armonios, emancipat, educat în spiritul propagandei comuniste, adică îndoctrinat, fidel până la moarte sau sacrificiu suprem regimului respectiv. E limpede că disfuncţionalităţile interveneau şi din modul cum era organizată „economia planificată”, obiectivele celor puţini care încercau să „modernizeze” cât de cât ce se mai putea, părând de-a dreptul utopice în cadrul respectiv.  
  
Din studiile prezente răzbate demagogicul slogan al „rolului culturii şi artei” în „formarea omului nou”, de fapt fiind limpede pentru toată lumea că e vorba despre rolul propagandistic al artelor; cenzura şi amestecul forţelor oculte ale temutei Securităţi – dacă vorbim de România – în toate formele culturii şi artei: tipărituri, spectacole, lucrări muzicale şi de artă plastică; nimic nu scăpa ochiului vigilent al cenzurii. Toate, dar absolut toate trebuiau să vorbească despre „realizărili” de excepţie ale regimului comunist. Fie şi în treacăt, se aminteşte „contribuţia” nefericită a unor creatori la propaganda mincinoasă, de pe urma căreia unii s-au îmbogăţit, au dobândit funcţii înalte sau pur şi simplu au dorit să bareze, din invidie, drumul unor colegi talentaţi şi valoroşi. 
  
Desigur mie una mi-a trezit un mai mare interes capitolul destinat stilului de viaţă individual şi colectiv din Ardeal; nu atât modului cum se făcea teatru în regimul socialisto-comunist (pe care, trăindu-l pe piele proprie, îl ştiam foarte bine), ci, mai ales modului cum „vede” lucrurile un om tânăr, mai mult, o orădeancă ce iubea enorm teatrul, nelipsind de la nicio premieră, ba chiar „ucenicind” prin arhivele teatrului şi prin secretariatul literar. În plus, fiind bilingvă (tatăl român, mama maghiară) ea a urmărit permanent şi spectacolele secţiei maghiare. 
  
Prin urmare am parcurs cu real interes observaţiile şi părerile Antonelei Pogăcean, legăturile adesea greu de urmărit dintre măruntele întâmplări ale obişnuitei vieţi cotidiene şi Teatrul ca instituţie de primă importanţă într-un oraş de provincie ca Oradea. E vorba aici de teatru ca instituţie socială, traversată de relaţii asimetrice de putere, instituţie care nu poate fi, cel puţin teoretic, suspectată de a nu fi total nici de partea „culturii oficiale” şi nici a „culturii disidente”. Chiar şi supus unor constrângeri politice puternice, definiţiile date teatrului apar multiple – cultură şi cultură naţională, educaţie, propagandă, divertisment, etc. Această pluralitate face posibilă diversificarea motivaţiilor şi a formelor de participare la spectacol, mai mult sau mai puţin ceremoniale, modelate în parte de trecut şi istorie. 
  
Ea descrie clădirea construită în anul 1900 de celebrul cuplu de arhitecţi Fellner şi Helmer, în stil neo-clasic şi baroc (în interior), cu scenă italiană, apoi relatează câteva amănunte importante legate de compoziţia publicului (de la 1880 până la Unirea Ardealului cu România, 1918, perioada horthystă, 1940, cedarea Ardealului, refugiul românilor, trimiterea evreilor în lagărele de exterminare, date istorice care au marcat, desigur, şi traseul instituţiei teatrale. Importante pentru o justă înţelegere a cititorului străin. 
  
Autoarea sesizează cu sensibilitate şi fineţe, dar şi cu rigoare ştiinţifică, etapele parcurse de teatrul orădean în anii comunismului; e cu totul justă observaţia ei, cum că secţia maghiară încerca să continue, pe cât se putea, tradiţia operetei şi a comediei muzicale, încercând să aducă pe scenă şi piese capabile să trezească râvnitul suflu patriotic. 
  
În ce priveşte secţia română, devenită parte a noului Teatru de Stat, aici lucrurile par ceva mai simple: se joacă piese istorice, în ideea trezirii sentimentelor patriotice şi a cunoaşterii istoriei neamului, dar şi comedii poliţiste sau pur şi simplu comedii. În repertorii se mai strecurau când şi când, înşelând vigilenţa cerberilor cenzori, piese oarecum subversive, care încercau să comunice în subtext mesaje contrare ideologiei de partid. Ea dă exemple de piese ale unor autori ca D.R. Popescu sau Theodor Mazilu, sau uneori, cum observă şi ea, limbajul spectacular esopic putea funcţiona chiar şi prin intermediul pieselor clasice, Caragiale fiind pe primul loc. Sunt binevenite relatările despre prezenţa în repertorii a unui dramaturg ca Szigligeti, fondatorul dramaturgiei maghiare în sec.XIX, sau a lui Iosif Vulcan, dramaturg şi redactor al revistei Familia, revistă în care a debutat cel mai important poet român, Mihai Eminescu. De altfel, în semn de omagiu, cele două trupe poartă azi numele lor. E vorba şi despre o anume complicitate între creatorii unui spectacol, capabil să comunice mesaje secrete prin intermediul textului, dar şi al imaginii scenice, al decorului şi costumelor, etc. 
  
Autoarea a studiat temeinic acte şi documente de arhivă, state de funcţii şi de salarii, a consultat Monografiile celor două trupe teatrale, încercând să descopere şi alte cauze ale prezenţei sau absenţei temporare a publicului în sala de teatru, precum şi evoluţia (artistică, dar şi civică) atât a interpreţilor, cât şi a spectatorilor. După douăzeci de ani de la căderea comunismului, autoarea ne invită cumva să judecăm fără părtinire, fără patimă, cu discernământ, ce loc mai ocupă experienţa artistică şi de viaţă, în traiectoria istorică a societăţii europene. Ce preluăm şi ce trebuie să uităm definitiv din bogata şi dramatica experienţă a trecutului. Fiindcă, oricum timpul trece, iar întrebările nu numai că rămân, ci parcă se înmulţesc... 
  
Elisabeta POP 
  
Oradea 
  
8 februarie 2011  
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Viaţa cotidiană şi puterea în comunism / Elisabeta Pop : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 41, Anul I, 10 februarie 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Elisabeta Pop : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Elisabeta Pop
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!