Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Povestiri > Mobil |   


Autor: Cristea Aurora         Publicat în: Ediţia nr. 806 din 16 martie 2013        Toate Articolele Autorului

Viaţa ca un joc
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
M-am născut într-o familie foarte înstărită. Fratele meu era cu zece ani mai mare decât mine şi lucra ca mare mahăr în Bucureşti, la Ministerul Agriculturii. Necăsătorit fiind, el întreţinea singur tot acel fast în care ne lăfăiam cu ignoranţă, ne trimitea bani cu nemiluita, ne cumpărase la fiecare câte o maşină de lux şi afacerile îi mergeau ca pe roate.  
 
Eu trăiam cu părinţii mei pensionari într-una din vilele răsărite peste noapte pe malul Dunării. Am avut tot ce-şi poate dori un tânăr ca mine, proaspăt licenţiat în ştiinţe juridice, absolvent al unei facultăţi particulare, cu maşină 4x4 ultramodernă, cu şofer, o gagică trăsnet cu craci din gât şi păr blond lung – uite că nu ştiu dacă avea extensie sau nu, aveam trei femei care mişunau prin casă de dimineaţă până seara făcând care mâncare, care curăţenie, care spălat şi călcat, aveam un grădinar, doi paznici spătoşi precum trapeziştii de la circ, doi dulăi în curte, un căţel de interior şi un hamster.  
 
Nu duceam lipsă de nimic.  
 
Pe Tamara o cunoscusem în facultate. O fată voluptoasă care purta fustiţele ceva mai jos de chiloţei şi care mirosea a Notorius de te trăsnea.  
 
Îmi făceam veacul prin cluburi selecte, de fiţe, mă duceam constant, aproape în fiecare seară cu ea sau cu altele de o noapte, în discoteci unde se dansa la bară şi de unde plecam euforic dimineaţa, nu fără un grad cam ridicat de alcoolemie în sânge ca să nu mai adaug doza de extasy plus whisky, nelipsite.  
 
Nea Vasile, şoferul, stătea ca un câine bătut în maşină şi mă aştepta de fiecare dată. Tăcut, singur şi discret, el nu crâcnea şi din „domnişorule Eduard” nu mă mai scotea. Uneori, ca să-mi bat joc de el, îi spuneam:  
 
- Vasea, ia stai tu în cap şi cântă „cucurigu”!  
 
Şi el se aşeza în cap şi cânta precum cocoşul.  
 
Altădată, tata uita că Vasea are şi el o casă undeva şi că trebuie să mai ajungă şi pe acolo. Muncea mai bine şaisprezece ore pe zi, de dimineaţă de la şase până seara târziu, aproape de miezul nopţii.  
 
Vasea avea un apartament cu o cameră pe undeva prin oraş, iar prea mica bucătărie fusese transformată într-un fel de dormitor pe timpul nopţii, fiica lui dormind înghesuită pe un pat de scânduri adus de la socrul lui de la ţară, pat de o persoană, cu o pătură subţire aşezată peste acele scânduri, pe post de saltea. Soţia lui nu avea serviciu. Fusese femeie de serviciu la câteva scări de bloc, dar fusese dată afară şi acum trăiau toţi dintr-un singur salariu: cel al lui Vasea. Maria era cu doi ani mai mică decât mine. Învăţase pe brânci toată viaţa şi acum era în studentă în ultimul an la medicină dentară.  
 
Bietul Vasea!  
 
Numai el ştia cât plângea pe la uşa tatei să-l ajute cu niscaiva bănişori ca să-şi poată întreţine fata la studii în Bucureşti.  
 
Nu-mi era milă de el, nu-l compătimeam şi îmi surâdea ideea că aş fi putut oricând să-l strivesc ca pe un gândac. Îmi era indiferent. Puteam oricând să-l înlocuim, iar tata abia aştepta ca Vasea să facă un pas greşit şi astfel, să găsească o ocazie mult aşteptată de a-l da afară pur şi simplu, fără să privească înapoi. Numai că Vasea era mai docil decât un câine. Nu avea curaj nici măcar să ne privească în ochi. Singura care-l privea cu milă, era mama. Mama, o sufletistă care plângea şi dacă omora o muscă. Ea era singura care-l mai consola şi nu o dată l-am surprins pe Vasea cu lacrimi în ochi atunci când vorbea cu ea.  
 
Ei şi?  
 
Ce-mi păsa mie?  
 
Erau problemele lui, iar dacă mama voia să se încarce psihic cu toate necazurile lui, nu avea decât.  
 
Apoi, într-o zi, mamei i s-a făcur rău, a căzut pe treptele din faţa casei ca trăsnită. Era inconştientă. Toţi ne-am alarmat şi am dus-o repede la spital. Ni s-a spus că a avut un infarct puternic şi că nu se ştie dacă va rămâne cu sechele sau dacă va scăpa cu viaţă, dacă îşi va mai reveni vreodată compet.  
 
Vasea a plecat repede să-l aducă pe Iulian de la Bucureşti. Pentru Iulian, fratele meu, mama era o sfântă. O iubea mai mult decât propria-i viaţă.  
 
Eram la spital, eu, tata, unchii, mătuşile, verii noştri şi bunicii. Aşteptam clipa decisivă când va sosi medicul şi ne va spune dacă orele critice ale mamei au trecut sau nu.  
 
Telefonul începuse să sune. L-am scos din buzunar, m-am uitat, dar n-am recunoscut numărul.  
 
- Alo? Eduard?, mă întreabă o voce gingaşă.  
 
„Vreuna din gagici”, gândesc cu satisfacţie, neabţinându-mi hormonii nici măcar în acele clipe.  
 
- Da.  
 
- Sunt Maria, fiica lui Vasea ... mă lămureşte acelaşi glas suav şi aproape stins.  
 
- Ah ... da, îi răspund uimit fiindcă nu vorbisem niciodată cu ea la telefon şi nici nu-mi trecea prin cap motivul pentru care m-ar fi sunat.  
 
- Te-am sunat să-ţi spun că tata a avut un accident grav de maşină ... Era cu Iulian în maşină şi un tir a intrat în ei, la ieşirea din Bucureşti ... Tata a murit, iar Iulian este în comă profundă ... Doctorii nu-i dau şanse de supravieţuire ... Au spus să ne aşteptăm la ce e mai grav ...  
 
Pământul mi-a fugit se sub picioare, am ameţit şi am căzut pe gresia rece.  
 
Când m-am trezit, toate rudele roiau în jurul patului meu, mătuşile plângeau, iar unchii mei plecaseră deja spre capitală. Tata, înnebunit de spaimă, avea ochii măriţi de groază şi stătea nemişcat. Din ziua aceea nu a mai scos nicun sunet niciodată.  
 
Iulian a murit a doua zi şi l-am înmormântat regeşte, fără ca mama să ştie.  
 
Pe mama am dus-o cu ambulanţa la Bucureşti, fiindcă medicii de aici au spus că e prea grav şi că nu riscă s-o mai ţină într-un spital în care totul, începând de la vată şi până la aţa chirurgicală, se plăteşte. După o săptămână şi-a revenit şi am adus-o acasă.  
 
Au trecut cinci ani de atunci şi ei nu i s-au uscat lacrimile.  
 
Între timp am concediat femeile din casă, grădinarul şi paznicii, am vândut casa şi ne-am mutat la bloc într-un apartament cu două camere, iar eu dorm pe o canapea amărâtă în bucătărie şi lucrez câte douăsprezece ore pe zi – culmea ironiei, nu-i aşa? – ca şofer la un mare patron, deşi am studii superioare. Ce folos, dacă el nu mi le-a recunoscut?  
 
Sunt un amărât care a fost bogat cândva, dar care nu a ştiut să aprecieze ce i-a dat viaţa. Am luat-o de la capătul de jos şi cred că nu voi mai avea şanse să mă mai ridic vreodată.  
 
Apropo'! Am amintit, fie şi în treacăt, vreodată de Dumnezeu?  
 
Că nu mai ştiu ...  
 
martie 2013  
 
Referinţă Bibliografică:
Viaţa ca un joc / Cristea Aurora : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 806, Anul III, 16 martie 2013, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2013 Cristea Aurora : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Cristea Aurora
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!