Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Eseuri > Mobil |   


Autor: Vavila Popovici         Publicat în: Ediţia nr. 1299 din 22 iulie 2014        Toate Articolele Autorului

DESPRE ABSURD ŞI „BALLETUL PRELJOCAJ” – ADF 2014
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Absurdul umple lumea.”  
  
- Goethe 
  
Din cele mai vechi timpuri fiinţa umană a încercat să comunice trăirile sale celor din jur, prin diferite metode devenite o dată cu trecerea timpului - arte, precum literatura, muzica, dansul, arta grafică, cinematografia şi altele. Tot ce ţine de artă se adresează sensibilităţii omului - gândirii şi sufletului. 
  
Dacă în literatura tradiţională comicul era distinct de tragic, scriitorii-dramaturgi precum irlandezul Samuel Beckett (1906-1989) şi românul Eugen Ionesco (1909-1994) trăitori în Franţa, nu separă cele două categorii estetice, îmbinarea lor fiind considerată o caracteristică a omului modern: „Pentru spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat pe de-a-ntregul în serios, nimic pe de-a-ntregul în râs”; umorul nostalgic e îmbinat cu un sentiment de durere şi înfrângere. Împreunarea tragicului şi a comicului, produce momente de tensiune, dezvăluind absurdul naturii umane. Teatrul promovat de ei îşi avea rădăcinile în propria lor existenţă. 
  
Absurdul este o idee care contrazice gândirea logică şi cuprinde ele¬mente, considerate cândva, incompatibile între ele. Raţionamentul prin absurd poate fi, pe de o parte, un mod de a argumenta care, ducând o afirmaţie până la consecinţele sale desigur false, duce, în cele din urmă, la necesitatea de a respinge acea afirmaţie. Primele exemple de metodă a demonstraţiei prin reducerea la absurd, au fost făcute de Zenon, filozoful grec presocratic. Când reducem la absurd o afirmaţie, în primul rând testăm limitele logice ale acesteia. Pozitivul acestei metode de raţiona¬ment prin absurd este că se poate demonstra adevărul unei judecăţi, prin falsitatea contra¬riului ei. Absurditatea condiţiei umane nu este o temă nouă. Filosofia contemporană a absurdului, dezvoltând această accep¬ţiune a sa, este ultima expresie a crizei antiraţionaliste care de mai bine de un secol frământă gândirea filosofică.  
  
Scriitori, eseişti, poeţi din ultimele decenii ai veacului trecut au proclamat falimentul raţiunii. În opinia lor raţiunea pură nu poate să oglindească viaţa. Şi astfel a apărut tendinţa iraţiona¬listă romantică care atestă numeroase corespondenţe între lite¬ra¬tura absur¬dului şi vechiul romantism. Miguel Unamuno, eseist, nuvelist, poet , dramaturg şi filozof spaniol (1864-1936), declara: „Eu nu accept raţiunea, eu mă revolt împotriva ei, căci tot ce este vital e antiraţional”. Romantismul a exaltat, împotriva raţiu¬nii. Se neagă existenţa adevărului general valabil, fiecare având dreptul şi chiar datoria de a-şi proclama „adevărul” său, sub forma unor mesaje particulare, infirmând astfel (ce eroare!) adevărul unic. Căci, pentru aceşti iraţio¬nalişti, raţiunea universală pierzându-şi unitatea, fiecare are dreptul de a propune propriul adevăr ca un limbaj de sine stătător, conformân¬du-se unor postulate proprii. Astfel în diferite arte au apărut simbolurile, miturile, tehnica aluzivă.  
  
Dar, iraţionalismul nu priveşte doar imposibi¬li¬tatea penetrării raţionale a universului şi existenţei, ci oferă o inter¬¬pretare metafizică a realităţii. El nu constată doar limitele raţiunii ci, în intimitatea lucrurilor descoperă o rezistenţă la explica¬rea raţională a realului. Filozofi ca Schopenhauer (filozoful voinţei), Nietzsche (filozoful supraomului), Bergson (filozoful conştiinţei) şi alţii au dezvoltat această temă. Gânditori-scriitori au manifestat o neîn¬credere în adevărul raţional general valabil şi au atacat însăşi ideea universului raţional. O lume în esenţă iraţională, respingând încercările de pătrundere ale cugetării umane, acesta a fost punctul de plecare teoretic al absur¬dului. Mult timp s-a crezut că este posibilă raţionalizarea raportului dintre om şi lume, dintre om şi oameni, dintre om şi el însuşi. S-a crezut în puterea raţiunii, după exemplul structurii raţionale a universului. Tot ce era real, se considera a fi şi raţional. Au venit iraţionaliştii cu ideile lor, scriitorii absurdului care au negat această raţionalitate a lumii. Raţiunea fiind inutilă, s-a reliefat suferinţa dezacordului cu lumea şi care a carac¬terizat mentalitatea absurdă. Mulţi au început să creadă în absurditate şi ideea absurdului şi-a făcut drum în conştiinţa contemporană. Andrei Malraux totuşi atrăgea atenţia: „Poţi trăi acceptând absurdul, dar nu poţi trăi în absurd”. În ideea absurdului raporturile afective sunt pasagere sau iluzorii, comunicarea reală este imposibilă, familia şi societatea oprimă individul.  
  
Lupta continuă a omului cu lumea în care trăieşte, care-l sufocă, îl comprimă pană în punctul în care nu mai poate stabili identitatea cu sinele, a constituit o preocupare a unor scriitori din ultimele veacuri, continuată de dramaturgi. Astfel absurdul a reprezentat fenomenul teatral cel mai important al secolului XX. La mijlocul secolului, scena pariziană, de exemplu, prezenta piesele românului Eugen Ionesco care trăia pe atunci dilematic, paradoxal „sfâşiat între oroarea de a trăi şi oroarea de a muri”, ideea absurdă a sfârşitului vieţii îngrozindu-l. Personajele lui Eugen Ionesco pivotează între singurătate, cuplu, familie, prietenie, societate – pentru a-şi face propria existenţă „mai puţin insuportabilă”. În Regele nu moare Ionesco exprimă: „Am să mor când am să vreau eu, sunt Rege, eu hotărăsc”.  
  
În Scaunele - piesă care m-a impresionat, m-a amuzat, m-a pus pe gânduri - clovneriile, efectul de scenă, jocurile de cuvinte, inocenţa şi non-sensul de limbaj provoacă ilaritate şi creează revelaţii, poate chiar o revoltă în suflet, dincolo de absurdul care poate îngenunchea fiinţa umană. Îmbinând cuvântul cu jocul scenic, piesa dezvăluie clar intenţia autorului de a îmbrăţişa teoria absurdului, dar el este pătruns şi de romantismul tradiţional. Spre exemplificare voi reda un fragment al piesei: 
  
Bătrâna: Hai, spune-mi poveste, ştii tu, povestea aia: Atunci am râs ...  
  
Bătrânul: Iarăşi ... M-am săturat ... Atunci am râs? tot asta. Îmi ceri mereu acelaşi lucru!... „Atunci am râs ... ” Ce plictiseală ... De şaptezeci şi cinci de ani de când suntem căsătoriţi, în fiecare seară, dar absolut în fiecare seară, mă pui să-ţi spun aceeaşi poveste, să imit aceleaşi persoane, aceleaşi luni ... tot aia şi tot aia ... hai mai bine să vorbim despre altceva ...  
  
Bătrâna: Puiule, eu nu mă plictisesc deloc, e viaţa ta ... Pentru mine viaţa ta e pasionantă. 
  
Bătrânul: O ştii pe dinafară. 
  
Bătrâna: Dar uit imediat totul ... În fiecare seară sufletul meu e proaspăt ... Da, Puiule, de asta iau purgative ... pentru tine, Puişor, în fiecare seară sunt ca nouă ... Hai, începe, te rog. 
  
Bătrânul: Cum vrei tu. 
  
Bătrâna: Dă-i drumu, spune povestea ... E şi povestea mea, ce-i al tău e şi al meu ... „Atunci am râs! ” 
  
Bătrânul: „Atunci am râs!” ... căcăreaza mea! 
  
Bătrâna: „Atunci am râs” ... Puişorul meu! 
  
Bătrânul: Nu, Semiramida mea, căcăreaza mea, Tu nu eşti mămica mea ... sunt orfan, orfelin, cine o să aibă grija de mine? 
  
Bătrâna: Sunt aici, Puiule! 
  
Între comic-tragicul dialog al celor doi soţi, atât de absurd, atât de iraţional, nu poţi să nu reflectezi asupra sentimentului de teamă în faţa inevitabilei văduvii - o absenţă nedorită şi temută, absurdă, inevitabilă a vieţii. Şi nu poţi să nu reflectezi la răspunsul lui Ionesco când a fost întrebat de ce scaunele trebuie să rămână goale pe scenă: „Goale fiindcă nu este nimeni. Lumea nu există cu adevărat, tema piesei a fost neantul, nu eşecul. Absenţa totală: scaune cu nimeni. Lumea nu este, pentru că nu va mai fi, totul moare.” 
  
Absurdul comunică la toate nivelurile, nu doar verbal, ci şi para-verbal sau non-verbal. În acest sens trebuie să înţelegem spectacolul de astăzi văzut, 12 iulie a acestui an 2014 „Ballet Preljocaj”, inclus în programul Festivalului de Dans American care se desfăşoară anual, în lunile iunie-iulie, pe scena celor două teatre: Performing Arts Center (Centrul de Arte performante) şi Reynolds Industries Theater – Duke University (Teatrul Industriilor Reynolds – Universitatea Duke) din oraşul Durham, Carolina de Nord şi despre care voi vorbi în continuare. 
  
Compania Preljocaj a fost creată în 1984 şi a devenit Centrul Naţional de Coregrafie din Champigny-sur-Marne şi Val-de-Marne - Franţa, în 1989. În 1996, baletul a fost primit la Cité du Livre de la Aix-en-Provence şi a devenit Ballet Preljocaj.  
  
Un spectacol de o oră şi 45 de minute fără pauză. Coregrafia îi aparţine francezului Angelin Preljocaj, ale cărui creaţii au fost introduse şi în repertoriul altor companii cu alţi dansatori, în continuare primind cereri pentru alte noi piese în lucru. A avut cereri din partea New York City Ballet, Staatsoper din Berlin, şi Opera de Balet din Paris. 
  
Programul a fost compus din trei parţi legate: Mişcări goale (părţile I, II şi III) dans creat în 2014; Mişcări goale (părţile I şi II) creat în 2007; Mişcări goale (partea I), creat în 2004. 
  
„Mişcări goale” este compus din acţiuni şi mişcări inspirate de cuvintele şi fonemele citite de John Cage la Teatrul Liric din Milano, înregistrate în direct în decembrie 1977. Efectul mişcărilor - cel de înstrăinare, de dezintegrare a mişcării şi de un nou mod de frazare coregrafic - are prioritate faţă de semnificaţia şi esenţa lor. Prin aceste mijloace dansul are legătură cu textul autorului american Henry David Thoreau, care a fost punctul de plecare a lui John Cage. Angelin Preljocaj a folosit înregistrarea „live” a piesei, în care râsul şi aplauzele mulţimii milaneze sunt lipsit de valoare, se repetă obsesiv, îngrijorător de absurd, demonstrând „nimicul” sau „micimea” vieţii noastre, absurdul ei, noncomunicarea în societate, dar coregraful are talentul pentru a o face accesibilă, prin dans, interiorului nostru sufletesc.  
  
John Cage (1912-1992) a fost compozitor, teoretician, scriitor şi artist plastic american, considerat unul dintre cei mai importanţi compozitori al secolului XX. El a compus muzică pentru dansuri şi a predat un curs despre „acompaniamente muzicale de exprimare ritmică”, în momentul când a început să experimenteze sunetele cu instrumente neortodoxe, cum ar fi articole de uz casnic, foi de metal etc., deci prin lovirea diverselor obiecte non-muzicale spunând că „totul în lume are un spirit care poate fi eliberat prin sunetele sale”. A încercat să schimbe până şi sunetul pianului cu anumite şuruburi, piuliţe, şaibe etc.), pe care le introducea între corzile pianului, la o anumită distanţă, acestea generând o sonoritate diversă, asemănătoare unor instrumente de percuţie. Mai târziu, muzica lui Cage s-a orientat spre dans.  
  
Spectacolul Companiei Preljocaj a cuprins în premieră partea a III-a pentru acest Festival şi în premieră toate cele trei părţi efectuate împreună într-un singur program. Dansul a fost executat de patru minunaţi dansatori, conform programului numele lor fiind: Virginie Caussin, Yurié Tsugawa, Fabrizio Clemente şi Baptiste Coissieu. 
  
Într-un interviu în limba franceză, Angelin Preljocaj a declarat: „Oamenii cred că lumile de dans contemporan şi de balet sunt foarte diferite, dar nu este la fel de mare diferenţă între Baletul Operei din Paris şi New York City Ballet. Fiecare companie are ADN-ul său propriu şi este mult mai interesant pentru mine să se înţeleagă ceea ce este şi a surprinde, decât de a impune un anumit stil propriu dansatorilor. Ce se întâmplă între noi, este o hibridizare şi este ceea ce contează”. Cu altă ocazie a spus că „oamenii întotdeauna vor să ştie de unde provine inspiraţia, dar, în cele din urmă, acestea sunt căi delicate, sensibile. Crearea unei piese este, pentru mine, mult legată de intuiţie. Stilul meu se modifică datorită acestor dansatori. Împreună creăm ceva care nu poate fi explicat într-adevăr”.  
  
Un jurnalist englez a afirmat că „Preljocaj este un coregraf inteligent, superb la provocarea unei corporalităţi crude, fără inhibiţii”.  
  
Coregrafia lui este senzuală, expresiv-dramatică, curajoasă, gesturile aspre ale gimnasticii alternând cu mişcările calme ale baletului clasic. 
  
Spectacolul, după părerea mea, a plictisit o parte din spectatori, sonoritatea i-a enervat pe alţii, şi i-a satisfăcut pe cei mai mulţi, care au putut să-i înţeleagă mesajul – absurdul vieţii pe care o trăim. 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
DESPRE ABSURD ŞI „BALLETUL PRELJOCAJ” – ADF 2014 / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1299, Anul IV, 22 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!