Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Pompiliu Comsa         Publicat în: Ediţia nr. 653 din 14 octombrie 2012        Toate Articolele Autorului

Vasile Burlui-un poet adevarat
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

VASILE BURLUI – UN POET ADEVĂRAT  

de Prof.univ.asoc. Pompiliu COMŞA,  

Universitatea APOLLONIA Iaşi  

Motto:  

Domnul este lumina şi salvarea mea, de cine ar trebui să îmi fie frică?  

Domnul este puterea vieţii mele, de cine ar trebui să am teamă?  

Acum El păşeşte în casa ta.  

Lasă-L să te binecuvânteze şi trimite-L şi la casa altcuiva …  

În genere, profesorul universitar doctor Vasile BURLUI, o somitate în lumea medicinei dentare, nu numai din Iaşi şi România, ci şi de pe plan european şi mondial, scrie cam două cărţi de poezie pe an. Un ritm acceptabil, mai ales că-n ultimele sale volume, cum ar fi par exemplu DE ANIMA (2012), dintre atâtea moduri de a fi ale poeziei, alege şoapta şi detenta metafizică ale elegiei, exprimând nu numai lăuntrul unui elegiac ’’scrijelind un vers’’ pe uşa melancoliei, ci şi o marcată poetică a departelui, aşa cum excelent intuia scriitorul Ioan HOLBAN, un apropiat al autorului. Poemele sale încifrează, ca întotdeauna, realul proiectat într-o solitudine temporală şi creează momente de unicitate existenţială cu o însemnată încărcătură apolinică. Vasile BURLUI ’’căutând în suflete cristaline,/am dat peste-ntuneric necuprins’’, pare un fel de Pegas sceptic, mereu încercat de o ideatică panteistică cu valenţe impresioniste. Sunt texte cu multe reflexe gnomice. Cititorul este invitat să şerpuiască printre poeme brodate pe pânza ontologicului, care dau glas celor mai abisale gânduri, îmbrăcate cu metafore insolite, pline de inedit şi originalitate. La ’’pelerinul perpetuu pe la porţile tale’’, jos, în viaţa şi-n lumea telurică, fiinţa s-a aflat mereu sub semnul lui prea târziu. Domină chemarea labirintului, al rătăcirii şi, mai ales, al risipirii, asta poate şi pentru că alternativa spaţiului teluric este departele, numit Ţara Vulturilor Albaştri, pe drumul de sihaştri, pe care se poate reface cuplul năruit jos, în acel labirint teluric de care aminteam. Şi-n acest volum, ca şi în PIANISSIMO (2012) întâlnim aceiaşi actori de-o seară într-un spectacol care s-a sfârşit pentru a nu mai fi reluat niciodată, aici şi acum, protagonişti şi a volumelor anterioare, CONCERT MELANCOLIC şi PHILEMON ŞI BAUCIS, ambele apărute în 2011 şi despre am mai făcut vorbire. Ei se regăsesc în armoniile astrale, unde se poate pune iarăşi vîsc la uşa casei, spre o normalitate dorită şi mai ales revisată. Sunt sfere semnatice reluate, chiar şi în noua temă medievală unde ni se povesteşte despre o cetate, un castel în ruine, nimic altceva decât o metaforă a fiinţei interioare, cu sugestia prezenţei castelanilor, curtezanelor, a riturilor păgâne, precum arderea trunchiului de brad bătrân şi descântele Şamanului, cu mulţimi înfometate, hălăduind prin pieţe şi închinându-se fiului nopţii, Momus. Am observat şi nu sunt singurul care are calitatea de simplu consumator de poezie în această ipostază, că se rosteşte mereu ieri pentru un azi problematic, al ceţurilor şi al lipsei de speranţă. Este dincolo de cuvinte şoapta unei fiinţe plecate definitiv într-un exil interior, carapacea sufletului fiind achiesată cu o insulă a naufragiului, ba chiar poezia sa însăşi e un exil pe o altă insulă a lui Euthanasius: ’’Ca într-o gară prăfuită, fără nume,/Când trenul trece, fără să oprească,/Se duce tot ce-a fost, o-ntreagă lume,/Iar sufletu-mi s-opreşte să privească’’ (Gară fără nume dinDE ANIMA- Poeme de rostit în şoaptă).  

Nostalgice şi de un calm hieratic aceste ultime două volume ale sale. Acurateţea imaginilor simple se caută parcă una pe alta, conjungându-se cu discreţie sentimentele. Autorul este, clar, depozitarul unor trăiri surdinizate, care transpar din relatarea potolită şi resemnată a unor întâmplări, până la un punct fireşti pentru mulţi, lucru precizat clar ’’cu lacrimi închise în pagini de carte/şi scrâşnetul pierderii drumului drept’’. Sunt întâmplări venite în aparenţă, dar translând insesizabil spre o semnificaţie integratoare. Vasile BURLUI îşi conduce versul cu siguranţă, configurând mici eşantioane diurne care antrenează stări de spirit reverbatibile. Semn de lectură. Poate de aceea îmi place mult tot ce scrie, mai ales că surprinde excelent starea de spirit a multor contemporani, mai temători în a se exprima, mai ales în versuri clasice. Alexandru Philippide scria acum câtva timp că este contrariat că versul multor poeţi de astăzi s-a apropiat atât de mult de proză, încât uneori se confundă cu ea. Există şi în proză poezie, vezi Chateaubriand unde armonia şi echilibrul cuvintelor dau urechii un sunet plin. Poezia în versuri se întemeiază pe ritm, nu există şi nu poate exista vers fără ritm. Vasile BURLUI este unul dintre ’’demodaţii’’ poeţi care mai scriu astăzi în versuri. De la Baudelaire încoace poezia unversală şi cea românească a adus acel plus de inefabil care i-a lipsit lumii, a scos din marasmul sufletului toate angoasele umanităţii şi le-a pus pe scena vieţii: iubirea, neliniştea, disperarea, amărăciunea, deznădejdea, chinul, durerea, răul, nevroza, plictisul, oboseala, spleenul etc. Poezia de astăzi este şi eseu şi proză poetică, dar şi teatru dramatic, în care eul îşi caută diferite forme de manifestare. Toate manifestate prin magia cuvântului. Marin Sorescu spunea că poezia este ’’vânătoare de vânt … o artă care doare …’’. Şi Nicolas Born are dreptate când spune că trebuie să dăm imaginaţiei ce e al imgainaţiei, adică dreptul său sacru de a-şi desface aripile, contra realismului înţeles în sens simplist, care doar dublează realitatea.  

Creaţia autorului analizat este pe altarul cuvântului, mai ales că dă o importanţă actului creativ cu toate etapele şi avatarurile lui, precum şi motivului jertfei: ’’iar lângă uşă, am mereu pitită sandaua mea de veşnic pelerin’’. Multe din poemele sale sunt în primul rând veritabili psalmi, dar şi o confesiune lirică, de un dramatism aparte. În cazul său se potrivesc cuvintele lui Octavian Paler: ’’Rugăciunea este o formă de a spune ceva celui ce nu îndrăneşte să spere singur’’. Se pune accent pe frumosul artistic ce trezeşte şi creează emoţie estetică, poezia lumii pe care o practică îmbinând graţie şi farmec, armonie şi ordine, acestea dezvoltându-se prin respectarea unui cod de principii. Nimic precipitat, ci totul curge lin, armonios, într-un ritm constant, cu mici accelerări înnoitoare. Impresionante sunt poemele dedicate unor clerici, dar şi unor apropiaţi, fie din domeniul ştiinţei-acad. Răzvan Teodorescu sau Constantin Gh.Marinescu, Cornel Simionescu, prof.dr. Constantin Fătu, drei.dr. Simona Constantinescu, artei-maeştrilor Alexandru Moroşanu, Costel Iancu, Şerban Lupu sau cvartetului ’’Voces’’, dar şi străbunilor, micuţei Carina sau măicuţei Polixenia, alături de un Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Nicolae Densuşianu, Yukio Mishima sau Al Padre Pedro Barrajon. Fiecare din aceste nestemate are o distincţie aparte, ca dovadă a preţurii autorului pentru destinatari.  

După cum Creatorul divin ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, şi cărţile noastre reflectă un chip asemănător şi tot după chip şi asemănare ne sunt şi lucrurile create de noi, cum şi faptele ne definesc viaţa şi exietenţa ca rasă umană. Cărţile sale par scrise dintr-o răsuflare, la a căror unitate probabil că a trudit zile şi nopţi, într-o alternanţă ritmică egală, stilistic, de aceea apreciem muzicalitatea, simplitatea elegantă, rafinamentul şi adeseori ineditul textelor. Acestui întreg al părţilor îi corespunde o măsură a ritmului gândului ce urcă întocmai precum lucrul de la războiul de ţesut. Bogăţia ideilor este visteria acestor căţi, gândurile umplu cufărul cu comori ale spritiului. Caratele versurilor se măsoară cu un etalon neconvenţional, dar funcţional: sentimentul. De aici, emoţia artistică produsă în tine, cititorul. Volumele sunt lineare, bine echilibrate între întrebări şi răspunsuri, dileme şi certitudini, ca o rană ce nu se închide uşor, ca o cicatrice care nu dispare. Şi recurentă din timp în timp, dând acel farmec discret al unui autobiografism temperat. Să nu uităm că poezia se poate naşte din atingere cu filozofia (Lucreţiu), din explorarea vagului şi ambiguităţii (Saint –John Perse), a livrescului, devenit material de construcţie, în care oamenii îşi fac uneori case, demolând cetăţi (T.S.Eliot) ş.a.m.d. Se scrie multă poezie şi se citeşte puţină. Ignorăm modelele. Nichita Stănescu, prin Nicolae Labiş şi-a descoperit propriul talent. Dar s-a detaşat de el, găsind forţa să înfiinţeze un‚’’nou centru al poeziei moderne’’.  

În volumul PIANISSIMO am descoperit poemul ’’Noapte de toamnă’’, p.33, dedicat lui Ion PILLAT, poet al tărâmurilor argeşene, aspirant la perfecţiune în poezie, dar nu în stilul lui Ion BARBU sau al lui Tudor ARGHEZI, ci în maniera clasicizantă. Şi poeziile lui Vasile BURLUI, ca şi ale modelului său, au note de certă amprentă personală, în versuri fiind cuprinse elemente de mitologie antică, parnasiene şi simboliste. Sunt şi versuri care amintesc de ’’Gondoleta’’ lui Vasile ALECSANDRI. Cert este că volumele de pănă acum îndreaptă poezia sa pe linia unei tradiţii melancolizate de trecerea timpului, în care peisajul devine un pretext pentru a studia efemeritatea fiinţei umane. Este o lirică a măiestriei artistice, chiar dacă nu jovială, dar cantabilă. Pentru a fi cât mai aproape de ea trebuie însă o anumită rigurozitate. Analizând fie şi numai aceiaşi poezie, plină de candoare sentimentală, nu ai cum să nu fi de partea poetului şi să nu împărtăşeşti din expozeurile sale literare. Vasile BURLUI este un poet de care ne legăm sentimental prin poezie, acest zeu al frumosului liber, care ca şi florile are un rol determinant în viaţa noastră, a acelor cititori în care sufletul vibrează la orice adiere de metaforă rostită cu talent. Glasul poetului este cu atât mai îndrăzneţ încât încearcă să dea o altă faţă poeziei, decât cea cu care mulţi dintre noi ne-am obişnuit, ajungând la saturaţie, mai ales când vedem cu câtă cu câtă nonşalanţă şi infatuare o promovează unele personaje cu pretenţii de critici literari. Vasile BURLUI vrea să ne arate cum se scrie poezia de substanţă şi principiile prin care să se definească în esenţă.  

Autorul îşi doreşte creaţiile dense în simboluri, de cele mai multe ori cvasicritice, mizând avid şi oarecum decent-orgolios pe entropia sui generis-pe cea estetică, în mod special ca ’’stare de dezordine’’ din care se naşte opera de artă prin intervenţia creatoare a artistului. Contradicţiile, ’’răspărul’’ semnificaţiilor sunt dorite, provocate în aceste versuri ale dihotomiilor şi – nu de puţine ori- ale extremelor. Sunt versurile ’’datului naţional’’, dar şi ale travaliului programatic, perseverent. După o vieţuire arhetipală din primele două volume, ce urmează modelul consacrat al lui Parmenide, textele din ultimele sale cărţi aduc în prim-planul liricii moderne rizomatica ’’fenomenologie a alterităţii’’ lui Emmanuel Levinas şi ontologicul ’’Das Nihtige’’ a lui Carl Bart. Pare c-a trecut ritmul tezelor ’’anti-umane’’ , acum părând tot mai frivole, ale lui Pico della Mirandola. Iată un exemplu concludent: ’’Când voi pleca spre Ţara Vulturilor Albaştri/Prea ostenit de lume şi doritor de aştri,/Îmi voi lua cu mine doar gândurile toate,/Iubirea pentru tine şi m-oi topi în noapte.// Voi aştepta semnalul preacunoscut de noi,/În foşnetul de frunze, pe-aleea pentru doi./Învolburat de gânduri, pe drumul de sihaştri,/Mă voi porni spre Ţara Vulturilor Albaştri.//Stejari s-or înclina cu ramuri descărnate,/Potecile, pesemne, dorind să le arate,/Şi vor vibra în muzici ai cerului pilaştri,/Când voi porni spre Ţara Vulturilor Albaştri’’ (Spre Ţara Vulturilor Albaştri-DE ANIMA, Poeme de rostit în şoaptă, pag.17).  

Vasile BURLUI este un poet situat în descendenţa lui Nichita Stănescu şi Ion Stratan, rafinat, cult, hiperinteligent şi ludic. El crede în forţa încântătorie a Cuvântului, iar poemele sale, pline de imagini puternice şi viziuni inspirate, stau sub semnul unei adevărate mistici a simbolurilor. Schiţând o hartă spirituală în care se simte acasă, el caută neîncetat sensurile primordiale ale creaţiei şi ale existenţei. Aş spune că nota definitorie a creaţiei sale este ’’trans-bordarea’’ limitelor de tot felul, transgresarea genurilor, speciilor şi noţiunilor, a frontierelor senzoriale şi telurice. În întreaga sa creaţie sunt de găsit inventare ale porţilor de acces către alte dimensiuni, pentru că poezia sa este iluminare pură, trăită într-o stare de luciditate maximă a conştiinţei poetice (printre altele, coperţile volumelor sunt foarte sugestive pentru magia dinăuntru, iar meritul, cel puţin în ultimele două cazuri aparţin fiicei sale, Maria Alexandra BURLUI!). Poetul pare să fie cuprins de un ’’maniheism’’ liric debordant de care ar da neîndoioas dovadă, în faţa morţii prietenoase, un Hieronimus Bosch convertit de urgenţă la ecologie. Spirituală, de ce nu! Este posesorul raţiunii ’’de a fi’’ teleologice, ’’Un ucenic nebun sau Mare Arhitect/A programat mecanica cerească’’, textele oferite cititorului fiind admirabile, dar presupunând şi exploratori curajoşi şi solitari, pentru a se strecura, în fantele rezultate ale alterităţii, cu o mai mare uşurinţă. În textele sale intri astfel ca într-un aditon de templu grecesc, dar fără prezenţa intimidantă a coloanelor canonice, şlefuite cu iconodulie simetrică, încât poţi spune cu mâna pe inimă c-ai putea face bună vecinătate cu stâncile de canion. Limbajul burluican are ceva oracularm sokemnitatea actului revelator, angajat total în tensiuni vizionare. Se mizează pe alteritate, înscrierea tematicii şi diluarea personalităţii poetice într-un dat poliedric: ’’Copiii nimănui îmi bat în poartă/Cu ochii plini de întrebări şi nenoroc./Ei nu pricep nicicum ce-nseamnă soartă/Şi multe altele nu le înţeleg deloc’’ (Vis plăpând- DE ANIMA, Poeme de rostit în şoaptă, p.46) sau ’’Cumplită esenţializare/Alergând concentric/Spre Miezul de Foc/Din Noi!’’ (Cercuri concentrice, idem, p.50).  

Vasile BURLUI este printre puţinii poeţi de astăzi care ştie să epateze plăcut şi asta îl face deosebit de interesant: ’’Eu sunt expert în suferinţele ascunse,/CV-ul meu e scris pe frunze de stejar,/Am masterat în gânduri nepătrunse,/Iar mai recent, mi-am pus iubirea pe altar.//Cunosc tristeţea nopţilor de mai,/Mă pot plimba oricând printre planete,/În picătura mea e-un colţ de rai/Şi mitul nu mai poate să mă-mbete’’ (CV-ul unui vagabond, PIANISSIMO, p.12). Senzaţionalul liric vine acum de la sine, are talent nativ incontestabil. Ştie să-şi regizeze textul liric în care substanţa poetică şi inspiraţia livrescă dau expresivitate nedeghizată unor cărţi de poezie demne de a fi luate în seamă. Îmbină în ele simbolismul religios reflectat printr-o arhitectură mentală de tip clasic, cu o eleganţă a stilului împrumutată unei poezii moderne. Are mereu spirit analitic, stpăpâneşte bine subiectul, se vede că i se potriveşte, şi chiar încearcă a găsi o explicaţie pentru a înţelege mai bine astfel taina creaţiei, şi la nivel universal, dar şi la cel restrâns individual, al persoanei. Creatorul de frumos artistic este înnobilat de produsul creat, deoarece acesta este un har divin primit ca însuşire excepţională, ce-l va ajuta să acceadă într-un plan superior, spiritualiceşte: ’’Castelul e pustiu, clepsidra este spartă/Şi nimeni, de-l ştie, porticul nu-l arată./Se face frig, iar ghiaţa cuprinde totu-ncet/Şi nimeni nu mai ştie de-i prinţ ori de-i poet’’ (Sisif, PHILEMON ŞI BAUCIS, p.46-47).  

Pe Vasile BURLUI, cel autodefinit ’’mă simt un vagabond în visul nimănui’’, îl citesc mereu cu plăcere. De pe acum vă declar că mă abonez la Domnia Sa la citit. Cum să nu fie aşa? Ia ascultaţi: ’’Cum strigă-n disperare îngerul din mine/Însingurat, la margine de lume ţintuit,/Căci, oropsit în vreme, ştiu prea bine,/Pe-un univers de îndoieli l-am răstignit.//Şi am lăsat furtuni să-l biciuiască,/În setea arşiţei dogoritoare exilat,/L-am părăsit cu laşitate omenească,/Sălaş pentru odihna meritată nu i-am dat.//Zadar îngenunchez la căpătâiul uferinţei,/Purtând în taină fir de busuioc,/Având pe umeri haina necredinţei/Şi-a celor ce-au lipsit de la soroc.//Mai cerc să-l chem din nou, de pe melaguri,/În noaptea de de urmă, sub totem,/Să-l pun din nou chezaş sub sfinte steaguri/De inocenţa lui, eu încă mă mai tem’’ (Înger răstignit- PIANISSIMO, p.56). Poemele sale nu sunt doar fragmente de cărţi ale minţii, ci un întreg alfabetar de imagini şi gânduri aparte. Cele cinci volume pe care le-a semnat până în prezent îl impun ca pe un poet care nu mai poate fi neglijat de cititori, de confraţi, de critici şi de istoria literară care se va scrie.  

Referinţă Bibliografică:
Vasile Burlui-un poet adevarat / Pompiliu Comsa : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 653, Anul II, 14 octombrie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Pompiliu Comsa : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Pompiliu Comsa
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!