Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Naratiune > Mobil |   


Autor: Melania Cuc         Publicat în: Ediţia nr. 214 din 02 august 2011        Toate Articolele Autorului

Vara Leoaicei, fragment din romanul in lucru
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
VARA LEOAICEI 
  
Roman 
  
Martina Herseni s-a încăpăţânat să parcurgă tot drumul colbuit pe propriile-i picioare, după ce taxiul, cu un cauciuc spart, a lăsat-o pe marginea şanţului plin cu romaniţă sălbatică.  
  
A luat totul, nu ca pe un pelerinaj, cum ar fi crezut unii dintre cei care trecuseră pe lângă ea în limuzine negre, oficiale,- ci ca pe un act de curaj personal, exerciţiu fizic care îi oferea şansa de-a mai ,,arde,, din cele câteva calorii, cu care era convinsă că se pricopsise după ce înfulecase toate bomboanele de ciocolată belgiană, pe care i le oferise dr. Damian, împreună cu un fir splendid de Rossa Imperialis.  
  
Femeia a atins culmea movilei împădurite pe când ultimele perechi mondene ale orăşelului din vecinătate, părăseau nava basilicii medievale, - un edificiu cu toate însemnele triumfului şi ale decăderii de care avusese parte de-a lungul veacurile şi care, recent fusese transformat în galerie de artă. 
  
Se simte bine în dupăamiaza, peste care mirosul ierburilor scăpate din coasă lasă dâre aproape palpabile. Nu ia în seamă scrâjnetul cauciucurile înfipte-n prundişul curţii interioare, zgomot ce pare a fi numai efectul unui mecanism infernal. 
  
Prezentul i se suprapune peste piatra zidurilor în care glicina şi caprifoiul şi-au înstăpânit rămurişul cu frunze şi flori involte,- tot plante obraznice şi care nu par a avea nimic de-a face cu istoria cruciatului, pe care Martina îşi ştie dormdindu-şi somnul cel veşnic sub lespedea mormântului din incintă. 
  
Ea nu ia în seamă frisonul fricii inexplicabile, teama care dă năvală, îi întră în trup prin toţi porii pielii cu mirosuri sofisticate, de ambră. Se străduieşte să fie puternică, temerară şi şi trece cu fruntea sus pe sub frontoanele din gresii, depăşeşte limesul defel imaginar şi care a delimitat odată lumea profană de mănăstirea în care, se spune că şi-ar fi găsit adăpost la restriştrem, şapte dintre cavalerii templierii condamanţi la ardere pe rug, de către cel mai frumos arege al francilor. 
  
Deşi este gata mereu să-şi dea ultimii bani pentru câte o ,,vechitură,, apărută ca din senin pe piaţa de Artă şi este proprietara de drept a unei arhive pentru care ar putea fi invidiată de colecţionarii de carte veche, aparent Martina Herseni nu pare sensibilă la legendele locului în care a ajuns, şi nici la detaliile evidente care fac din fosta abaţie cisterciană un punct evident, de atracţie turistică. 
  
Ce-i pasă ei că... basilica fără nume a fost refăcută din temelie de Ordinul Cricuaţilor, după ce de tot atâtea ori, mai apoi, a fost trecută iarăşi şi iarăşi, prin jaf şi fos pus de semniţiile Asiei galbene? 
  
Şi ce dacă din tot ceea ce fusese un reper cert al civilizaţiei transilvane, după şapte sute de ani de la aşezarea pietrei de întemeier, îşi mărturiseşte biografia doar printr-o parte infimă din zidul de strajă şi cele câteva mii de pietre îmbucate în brâul igrasios al bisericii cu navă cam ciudată şi în care, pe vremea comunismului, a funcţionat o casă de naştere?  
  
Dacă zidurile acelea ar avea gură, ar spune desigur şi poveşti cu călugări răstigniţi şi cu domniţele ce au împletit cosiţă albă tot aşteptând veşti de la cavalerii plecaţi spre Ierusalim. În nopţile fără lună, paznicii obiectivului sususţin că se aud, amestecate, urlete de lehuze şi geamăt mocnit de prizonier.  
  
Doar bisericuţa în formă de turn a rămas în picioare şi constituie mostra palpabilă din ceea ce a fost la apogeu, incinta arhitectonică, lovită pe rând şi fără de milă, de Hoara de Aur, de răzmeriţele iobăgeşti, războaiele mondiale şi... macinişul lent dar sigur al vremurilor de pace relativă pe care o trăim azi.  
  
În crepusculul zilei de vară caducă, celelalate vestigii ale uneia dintre cele mai opulente abaţii ale Europei medievale poate fi numai ghicite sub răzoarele înierbate, aşa cum îţi imaginezi un câmp de bătălie, o arenă de galdiatori peste care au crescut corcoduşii şi ierburile sălbatice. 
  
Dintre cele câteva rotogoale de pomi pădureţi, turnul alb se poate vedea de departe, ca un far fantomatic, punctează dealul, care se închide mai apoi cu indiferenţă majestoasă în codrii cărora nimeni nu le cunoaşte cu adevărat istoria nici dimensiunile topografice. 
  
DE câţiva ani buni, Martina Herseni locuieşte în vecinătate şi cunoaşte deja locul ca pe propriile-i buzunare. De aceea, poate, nu o mai incită, nu o mai impresionează ca în ziua când a ajuns aici, cu un autocar înţesat de turişti anonimi. 
  
Constată doar, că odată ce alocuţiunile criticilor de artă s-au încheiat cu aplauze furtunoase, patio-ul străvechi, acum refăcut şi pardosit cu cărămizi urâte, industriale, s-a şi umplut de bărbaţi şi femei,- tot persoane importante, care nu ar lipsi nici arse de la un eveniment de gen. 
  
Domnii şi-au deschis telefonele mobile, se plimbă ca leii în cuşcă pe sub perbolele de trandafiri galbeni. Nevestele de directori cu secretarele, laolată, trag fumul ţigărilor fine, aşezate fiind picior peste picior pe banchetele cioplite în rocă brută. 
  
Se bârfeşte cu voluptate. Se schimbă şi politeţuri, de formă şi fără importanţă.  
  
Este prezentă aici, toată crema urbei, a oraşului din care nu se vede în zare decât vag, turnul centralei electrice,- colo un gigant care se încăpăţânează să le dea cu tifla zecilor de acoperişuri din ţiglă italienescă, azi la modă în tot pâlcul de vile cu piscină spaniolă şi gazon englezesc retezat cu coasa manuală.  
  
Ceea ce nu se vedea de la distanţă este burgul sau ceea ce a mai rămas din fortăreaţa săsească de Ev Mediu,- casele sever aliniate pe stradele suprapuse peste tot atâtea tuneluri, subterane fatomatice mai mult sau mai puţin atrăgătoare pentrz arheologii de astăzi. Acoperişurile abrupte, gangurile foarte înguste, turnurile de la cetatea breslaşilor, toate sunt detaşii prinse în cvartale aproape simetrice, biete monumente arhitectonice ce se dezintergrează în irgasie şi nepăsare umană.  
  
-Cui îi pasă!? Mârâie pentru sine Martina, apoi salută din inerţie, în dreapta şi în stânga, inşii care, privesc lumea prin lentilele ochelarilor cu rame de aur.  
  
Ştie că apariţia ei la ,,spartul târgului,, dă bine. Se simte deja cu o clasă deasupra adunăturii, care socializează cu zâmbetul falas întins pe toată gura şi cu dinţii sterpeziţi de invide. Care pe care! Oamenii politici şi oamenii de afaceri au un subiect neutru pe care să.l foarfece. ,,Nebuna,, de La Diligenţă! 
  
Martina nu se sinchiseşte. Doar surâde. Trece printre ei, stâlpii societăţii, cu spinarea dreaptă, cu umerii drepţi şi burta suptă... Rece, rigidă ca o stareţă de mănăstire. 
  
Femeia merge în sens invers decât o fac ceilalţi. 
  
Trece pe sub portalurile cu arcade suple, se îndreaptă spre locul unde, de ieri sunt expuse colecţiile de peceţi, originalele sau doar facsimilele unor codexuri celebre. În sala următoare sunt armele, instrumentele de tortură inchiziţională, veşminte ale unor cavaleri şi domniţe, rase de călugări dar şi harnaşamante pentru bidivii din care nu au mai rămas decât praful şi potcoavele. 
  
În aer se simte iz de var prospăt şi de umezeală urcând dinspre tainiţele subteranului astupat cu dalele albe şi negre ale padimentului sălii circulare.  
  
Martina Herseni trage în nări mirosul acela de zidărie vetustă ca pe un parfum bun. Se simte în elementul ei şi prinde a merge cu pas ceva mai vioi, tot înainte, printre colonadele falnice. 
  
Talpa pantofilor din piele galbenă ca şofranul, apasă uşor, ca şi iluzoriu peste gresia nouă nouţă şi care nu are nimic de-a face cu istoria locului.  
  
Este ca o figurină de fildeş pe o tablă imensă de şah. Un pion. De ce nu, nebunul sau poate, regina. Totul ţine de punctul din care o pviveşti. 
  
Important este că ea se simte din ce în ce mai bine cu sine. Împăcată cu lumea. 
  
De ce s-ar mai supăra că o fluieră golăneşte calfele pietrarilor, lucrătorii care, după un proiect aproape utopic, încearcă de ceva ani buni să refacă nava, turnul şi podul de strajă,- o parte din construcţia cu galeria de apărare susţinută de pilaştrii împodobiţi monumental cu capete de lei şi grifoni înspăimântători.  
  
Martina abordează zâmbetul acela, care nu te încurajează dar nici nu te respinge. 
  
Tiinerii în salopte roase şi tricouri umezite de transpiraţie se retrag şi curând se aud iar lovituri ritmice de daltă. Unealta veche de când lumea muşcă pofticioasă din bucata de andezid. Scuipă în jur măcinişul de mineral fără valoare. 
  
Acum, femeia râde, hohoteşte victorioasă ca o adolescentă cu coşuri pe nas, dar care a fost invitată la balul de absolvire de cel mai celebru fotbalist al liceului. 
  
Ar trebui să abordeze o morgă gravă, serioasă. Chiar dinaintea ei stă larg deschis pântecele navei de biserică veche. Un disc imens, acum golit de publicul care, în parte, s-a retras în sanscrită, locul unde se cinsteşte evenimentul cu vin turnat direct din damigeana aşezată pe lespedea criptei. Vinul roşu, gros, se prelinge din pahare peste literele încă lizibile din epitaful care nu interesează pe nimeni dintre cei vii. 
  
,,Non nobis Domnine non nobis, sed nomini Tuo Da Gloriam!!,, Silabisenşte Martina din memorie. Se bucură că încă se află dincoace. Râde şi în sala cu rezonanţă perfectă, sunetul acela se multiplică. 
  
Este singură în faţa artefactelor expuse în cele cîteva zeci de vitrine ultramoderne.  
  
Ba, mai este acolo şi paznicul. Un ins mărunt, negricios şi care asudă îngrozitor pe sub gulerul cămăşii de nailon. Insul s-a postat strategic, între o armură greaoie, autentică, şi panoplia plină de cuţite şi halebarde vechi dar bine lustruite. Paznicul îşi freacă palmele una în alta fără rost, le duce la urechi, la gură, pentru ca, în cele din urmă să şi le înfigă zdravăn în tocul pistoletului, armă care-i atârnă, prinsă în centură.  
  
Aşa! De ce s-ar teme el de năluci, cu atât mai puţin de zăluda care ţine ,,talcioc,, în casa aia veche şi aşezată în plină răscruce? Martina Eresen este pentru el o enigmă. 
  
Omul gîndeşte o secundă, apoi ia din nou poziţia unui manechin de ipsos autentic. 
  
Martina e gata să-l atingă, în glumă, dar simte cum unda de energie tipic masculină, vine dinspre el către ea, gata s-o cuprindă. Ceva nedefinit, ca un curent electric, i se propagă prin tot trupul. Tremură imperceptibil. 
  
Ş-apoi ?! Trebuie să-şi revină, să facă turul de vizitator prin sălile luminate cu cu becuri puternice. 
  
Va face faţă situaţiei şi de data asta, doar este o femeie puternică.  
  
Calcă ţanţoşă peste pardosela cu pătrate albe şi negre. Lumina vine peste ea din toate părţile şi trupul acela frumos devine straniu, pentru că nu are umbră. 
  
Ea trece cu privirea peste o vitrină, peste o altă masă acoperită cu sticlă... Înăuntru, securizate, stau exponatele, obiectele care odată aveau darul s-o atragă hipnotic. Acum, Martinei nu-i mai pasă de antichităţi inedite, nici de concurenţă. 
  
Pur şi simplu, mătură cu privirea de sus în jos şi de la dreapta la stânga, apoi, înapoi... la rând toate rafturile,- proveşte absentă peste peretele bordat cu artefacte medievale, dintre care, unele, fac obiectul licitaţiei din luna următoare. 
  
Se anunţă un eveniment unic şi pentru care, recunoşate, a fost o vreme în care, ea l-ar fi aşteptat cu sufletul la gură. 
  
Acum nu-i mai pasă nici de artă, nici de afacere. 
  
Sub mănuşile fine şi lungi până la coate, simte mâncărimea eczemei cu care s-a pricopsit peste noapte. Pentru nimic în lumea nu ar face un gest greşit, nu s-ar scărpina ca p ţărancă. Martina Ersen ştie să reziste mai bine ca un cavaler cruciat în fţa Inchiziţiei. 
  
Deşi cu lentile de contact dintre cele mai sofisticate, ochii ei nu văd clar exponatele . Le simte, le ştie acolo, la locul lor, sute de armer letale, săbii, vîrfuri de lance... cuţite speciale, de sacrificiu, toate sunt catalogate, au număr de inventar scrie citeţ pe cartonaşele translucide. 
  
-Sunt liberă să mă sinucide! Zice şi o lacrimă-i picură la colţul ochiului stâng. Nu poartă batistă în poşetă, şi-o şetrege cu volanul de la bluza subţire şi albă ca spuma. 
  
Insistă, aproape că uită o clipă de sine.  
  
S-a încovoiat de spate, s-a lăsat ca mama care alăptează pruncul din leagăn, Este una cu sicriile acelea de sticlă pline cu documente de epocă medievală. 
  
Este miaopă şi nu desluşeşte pe cât şi-ar dori să vadă slova înscrisurilor rarisime. Totul i se arată ca în culori de apă, vag, diluat.  
  
Abia acum simte cum se enervează, pe sine, pe lume. Cum nu are pe cine arunca vina, îi vine în minte diagnosticul pus de medicul de familie. 
  
-Tiroida-i de vină!! Aproape că ţipă, şi duce mâna cu degete înmănuşate până sub bărbie. Pipăie. Simte cum guşa-i palpită ... 
  
- Ca o inimă de porumbiţă... spune, în timp ce şi-a ridicat privirea către vitraliul din care, Duhul Sfânt zboară fără aripi. Vitraliul, o lucrare de artă contemporană, în care artistul a adus în colaj şi câteva fragmente de sticlă manuală. 
  
Martina cunoaşte şi aceste detalii. Ştie pe derost fiecare centimetru pătrat din zidul de mai bine de cinci palme grosime. 
  
Ar trebui să se simtă confortabil, dar ea caută şi, nu ştie ce sau pe cine.  
  
Sub mănuşile fastuoase, pielea palmelor ustură, crapă, zemuişete ca o răşină lichidă. 
  
Părul femeii este stacojiu şi îi ajunge pe umeri. Ea simte şuviţele. Reci. Fără textură, ca şi cum ar fi moarte, nu i-ar mai aparţine. 
  
Palmele! Ascunse în mănuşi ca de operetă, palmele Martinei ard ca în flăcări. Atunci, de ce trupul ei tremură ca sub ger teribil? 
  
I s-a făcut piele de găină pe braţe, pe gât, pe coapse... 
  
Nu mai este sigură pe sine. Şi... psoriazisul acela tâmpit, maladia care, poate încearcă s-o înveţe smerenia. Rănile dintre degete, de pe dosul palmelor albe, s-au deschis, înfloresc.  
  
Martina Herseni simte primejdia, necunoscutul, care îi dă târcoale ca leoaica flămândă. Uită pentru un moment de boala de piele. Teama sa este încă un fenomen incert, fără nume, fără formă. Un ,,ceva,, căreia nu i se poate opune. 
  
Ochi nevăzuţi, mâini care nu există, amprenta unei fiinţe demult dispărute. Atât se simte în aer. În rest este linişte. 
  
Nu, nu este vorba de jocul sinistru de-a viaţa şi de-a moartea, de-a ,,hoţii şi vardiştii,,. Este Soarta, Destinul, Carma... Ea conştientizează că, de data asta, el este aici şi nu i se va mai opune. De ce ar face-i pe mironosiţa? Ea este cea care trebuie să fie acum şi aici. 
  
Din sanscrită se aud hohote de râs bărbătesc, chicoteli de femei tinere şi ţăndări mai mari sau mai mici din glumele care sunt aruncate la grămadă cu miza unor afaceri,- tot lucruri normale pentru un om normal şi despre care nu se prea scrie la ziare. 
  
Martina aude Viaţa cum clocoteşte, cum curge bezmetică pe lângă dânsa.  
  
Nu îi pasă. Nu îi mai pasă! 
  
Ea îşi trăieşte experienţa solitară,- ca în naştere, ca în moarte. Singură. 
  
Numai degetele-i tremură sub ţesătura de danteală fină. Mănuşile o strâng, par a nu mai avea măsura potrivită.  
  
Ele, degetele, se agaţă cu disperare în reverul cămăşii de mătasă naturală sută la sută. Pânza stă încordată, gata să se rupă. 
  
Martina nu îşi face probleme. Fice ce-o fi! Va merge până la capăt. 
  
Asta au făcut mai toate femeile din familia ei. Compromisul. 
  
Aruncă părul pe spate . Ridică ochii. Priveşte cerul prin cioburile de vitralii. Albastru iluzoriu.  
  
După toate calculele sale, afară ar trebui să fie deja întuneric. Nu este. Nici lumânările nu sunt aprinse în sfeşnicele din alpaca lucrată în Rusia Albă. 
  
Dacă ar fi credincioasă s-ar închina, ar spune rugăciuni pe mătanii. Nu este.  
  
Martina Herseni nu se rede nici în oameni, nici în semne cereşti. 
  
Viaţa ţi-o faci singur! Aşa a învăţat-o bunica Olga, asta pe când era cât nuca, şi se juca cu picul acela tuciuriu, prin curtea fostului conac de la Glodoasa. 
  
Olga! Bunica Olga. De ce şi-o fi amintind acuma de ea.  
  
Martina e răvăşită, nervoasă. 
  
A tras cureluşa poşetei pe umăr şi simte cum aceasta îi sapă în carne.  
  
Durerea fizică îi prieşte. O dezmeticeşte. 
  
S-a dezlipit de dalele pe care părea înmărmurită. Face drumul în arc de cerc, se prelinge de la un exponat la alt exponat... 
  
A făcut deja turul sitului cu arme, pe cel de la însemne şi trofeie vechi, militare. 
  
- Nimic de valoare! Spune aproape cu răutate şi pentru că ştie că nu are dreptate, încearcă şi să se autoconvingă. 
  
Insisită pe idee ca un anxios aflat la terapie.  
  
Vrea. Îşi doreşte cu toată fiinţa să scape de nepăsarea aia animalică şi inexlipcabilă ce pluteşte în aer. 
  
Nu a văzut încă ,,manechinele,,. Va face alt tur, rapid,- un fel ,,onor la drapel,, . Acum e dinaintea manechinelor.Păpuşile uriaşe, din ipsos industrial şi înveşmântate în purpură şi aur, miros a sudoare de om. Trucul nu o impresionează. 
  
Martina ştie că este doar o butaforie ieftină, comercială. Colo, un şir de rochii negre, de călugăriţe. Alt rând, din mantii albe şi cruci sângerânde!!  
  
Femeia alunecă şi-n vortexul incipient, rece şi mai subţire ca limba unei spade sarazine, o se lasă ca într-o cadă plină cu apă moale de ploaie. Devine uşoară. Imponderabilă. 
  
Trupul ei fizic vine, pleacă... de la o relicvă la alta.  
  
Acum le recunoşate pe toate. Unele dintre exponate o bucură, altele o înfurie. Cele mai multe, nu-i creează emoţie. 
  
A atins poala unui veşmânt grosolan, de lână primitivă. Stofă e jilavă, cu iz de mucegaiuri, rece ca un linţoliu.  
  
Ra îi recunoaşte mirosul, - unul de pielărie, cocleală de bronzuri şi transpiraţie de bărbat tânăr. 
  
Martina nu mai are timp de pus întrebări şi mai ales, nu aşteaptă răspunsuri. 
  
Marcu este acolo!! O cuprinde de după umeri. O ridică pe braţe şi, toate zalele din tunica croşetată în metale, punctele de sudură a platoşei de luptă, femeia le simte cum îi intră în carnea umerilor, ca şi reale.  
  
I-au rămas semne în epiderma albă, pe locul care a scăpat, alb şi sănătoas, între mânecile bluzei de mătasă şi broderia mănuşilor. 
  
Apoi, o ating buzele. Gura bărbatului îi respiră pe piep, pe gât. Îi sărută buzele acoperite cu ruj scump. 
  
O stafie!!? O umbră... 
  
Martina ştie că ar trebui să se închine, să fugă. 
  
Nu face nici una, nici alta.  
  
Ca o nebună, ea pipăie aerul dintre ei , dar.... închipuirea, amintirea iubirii antemporale şi mistuitoare dispare. 
  
Taina a ţinut mai puţin de o secundă. A fost clipă picurată dintr-o altă lume. Lume mai rea sau mai bună. 
  
Nici de data asta, femeia nu are de gând să-şi pună întrebări, să-şi răspundă. Se simte sleită ca o fântână din bărăgane. 
  
Mâine, da. Mâine va merge la dr. Damian,- singurul tămăduitor în care, Martina are încredere oarbă. Doctorul o va invita pe sofaua aia verde şi flori de iasomie. O va lăsa să vorbească singură, să se ,,psihanalizeze,, în voie. Apoi, trăgându-se de vârful mustăţii cănite, el îi va spune cu solemnitate: 
  
,,Totul ţine de... cum zicea herr Froid!!,,  
  
Aşa se va încheia, ca întotdeauna, şedinţa. Fără complicaţii.  
  
Acum, Martina mai are putere decât să-şi aşeze mâinile peste sânii care nu au hrănit niciodată o progenitură. Se apără. De cine? 
  
Nu ştie şi nici nu îi pasă. Nu-i mai pasă nici de ce va spune, va crede despre ea, lumea. Care lume?? 
  
Mâinile sale, cu degetele prelungi şi frumoase din naştere, încă mai tremură în mănuşile din dantelă fină şi roşie-roşie.  
  
O pereche de mănuşi ieşite din modă, aşezate una-n alta, sunt crucea stacojie pusă peste ţesătura bluzei vaporoase şi albe.  
  
Martina poartă mănuşi la fiecare ocazie. S-a obişnuit cu ele ca şi cu o a doua epidermă. 
  
Semn de trufie, de nebunie?... Oricum i-ar spune unii sau alţii, numai ea şi doctorul Damian ştiu, că mănuşile alea fastuoase au rolul ingrat, de-a ascunde de lume o boală extrem de urâtă. 
  
Tânăra se luptă psoriazisul la fel ca şi cu o rivală. În războiul ăsta, cu doar câteva scame din sorţii izbânzii, ea şi-a pus toată speranţa, a scos la bătaie toate armele de care este în stare.  
  
În unele zile, iese victorioasă! Rănile-i sunt abia perceptibile. 
  
În altele, îi vine să-şi pună gâtul în ştreangul pe care îl ţine încolăcit, ca un şarpe, în coşul cu rufe murdare din subsolul casei. Un imobil straniu, de neînţeles pentru citadinul grăbit şi care preferă să-şi pună termopane, la casă, în loc de vitralii.  
  
Martina Herseni nu se teme de viaţă, nu se teme de moarte, doar de clipa aceea ca o bucată de ,,arici,, sintetic, care te ţine agăţat de fiecare detaliu al lumii din care tu, încă faci parte. Asta, pe pragul invizibil de dinaintea plecării fiind. 
  
Acum se simte uşoară, vaporoasă.  
  
Ar vrea să plece dar şi... să mai rămână în sala asta, cu resturi de veşminte şi armuri de cavaleri cruciaţi, tot semne de oameni care s-au prefăcut demult în ţărână. 
  
Nu ştie ce vrea, nici pe cine aşteaptă. Este cert, nu mai este cea de dinainte de a fi intrat pe sub portalul fostei abaţii de călugăriţe cisterciene.  
  
Nu a mai rămas mai nimic din ea, din femeia pragmatică, din omul de afaceri care, cu doar câteva ore în urmă încheiase încă o afacere profitabilă, un ,,bonus,, pentru aptitudinile sale de anticar veros şi notoriu. 
  
Cât ai pocni din degete l-a ,,prins,, pe turistul ăla japonez, i-a vândut măsuţa cam şchioapă, dar... sculptată fin în lemn de trandafir levantin. O piesă de care, ea se cam săturase s-o vadă şi dimineaţa şi seara în galerie, în spaţiul situat departe de forfota oraşului.  
  
Nici în veşmintele ei ciudate, mai potrivite pentru o divă, decât pentru negustorul sadea,care era, Martina nu se mai simte la fel. 
  
Bluza din mătasă, largă şi cu volane uriaşe la umeri, o strânge.  
  
Poartă pe sub rufe, parcă, două trupuri.Gemene. Un bărbat şi o femeie. 
  
S-a prins cu vârful degetelor de unul dintre zecile de năsturaşi cusuţi pe tighelul de catifea, care-i marchează talia cu eleganţă nebănuită de creatorii de modă contemporani. 
  
Ceva s-a deşteptat în trupul acela uscăţiv şi care, parcă dormitase sute de ani. 
  
Se simte caldă, apoi fierbinte, este ceea ce nu şi-a dorit niciodată privinduse-n oglindă, - ea, femeia cu capul pe umeri, acum este dublată de o femelă cu instinct sigur, o femeiuşcă simplă, carnală şi care nu se mai ruşinează de sentimentele care o bântuie cu neruşinare. 
  
Străina, voluptoasă, ştie să se gudure, să i se culcuşească pe sub piele, să o acapareze. Fierbe sângele ei în arterele, pe care Martina Herseni şi le credea a fi fost demult sclerozate. 
  
Sigur nu mai este sloiul de gheaţă, frigida de care au fugit cei câţiva amanţi, masculii pe care i-a pripăşit în casa şi patul ei pentru o noapte.  
  
Până azi nu a dat doi bani pentru dragoste. 
  
Acum, brusc, iubirea i-a pus gheara în gât. O sufocă. 
  
Este fericită şi terbil de tristă, ca o monedă cu două faţete. Ar vrea şi nu ar vrea să se scuture de frisonul nebănuit, aşa cum baţi colbul din pânza unei perdele. 
  
Pleoapele grele i s-au lăsat peste ochi şi nu mai distinge detaliile, nu vede ridurile, cicatricile de pe faţa paznicului înarmat, nu vede mutra insului care, de data asta, o priveşte cu un strop de toleranţă inexplicabilă. Chiar o lasă să atingă exponatele din vitrine, să le cerceteze întorcându-le pe toate feţele. 
  
În jur, toată galeria de artă medievală respiră ca un atlet ce a încheiat maratonul. Ei doi fac parte din întreg şi întregul pulsează de nu mai are vreo importanţă dacă ceea ce se vede, este vis sau realitate.  
  
Important este că femeia iubeşte. Nebuneşte. 
  
Pe cine? Nu mai contează. Dragostea ei este puternică, implacabilă. 
  
Imaginaţia o ia razna, se umflă ca balonul de spumă, femeia devine fragilă. Culorile şi formele lucrurilor pe care le priveşte, în raclele lor de lemn ciupit de carii şi tratat cu produse de sinteză, sunt acolo. Palpabile. 
  
Ochii răniţi de sarea din lacrimi o ustură. Rimelul i se scurge, i se duce în picuri cenuşii pe faţa îngustă şi palidă.  
  
Până azi, Martina Herseni a fost ceea ce numim îndeobşte, o tipă independentă, nu feministă în adevăratul sens al cuvântului, pentru că îi repugnă ca taman ea, nepoata generalului Sâmbure să fie pusă în aceeaşi oală cu o sufragetă din perioada emancipării industriale. 
  
Ştie că nu are stofă de artist veritabil, ea doar valorifică Arta! Epatează, se lăudă că-i sunt cunoscute toate vicleniile lumii în care se învârt samsarii, anticarii marilor case de licitaţie. 
  
Melodramatică din convingere, preferă veşmintele pe care şi le crează singură, accentuând detalii ale stilului gotic, o modă care, încă mai este convinsă că i se potriveşte. Albul, negru, auriul, roşu, sunt culorile care o pun în evidenţă cu eleganţă ce nus e mai poartă de decenii bune pe stradă. 
  
Cu plete de un roşu aprins şi aruncate tinereşte pe spate, cu bretonul retezat deasupra sprîncenelor trasate în tuş ca la zeiţele egiptene, Martina Herseni este genul de femeie nu trece neobservată pe stradă.  
  
Bărbaţii o studiază, câţiva dintre ei o doresc nebuneşte, dar sunt puţini curajoşii care s-ar încumeta să-i pună prirostriile în biserică. 
  
De altminteri, nici ea nu este interesată de un contract matrimonial pe viaţă. De o semnătură în faţa ofiţerului stării civile 
  
-Aştept cavalerul meu, pe cal alb şi cu frâul de aur! Glumea odată. 
  
Pe atunci era tânără, nu avea insomnii şi nici boala aia afurisită de piele, doar speranţe avea şi câţiva pistrui aruncaţi pe vârful nasului. 
  
************************************************************ 
  
Îndată ce şi-a luat doctoratul în Istoria Artei, Martina Herseni şi-a vândut partea de pământ pe care moştenit la Glodoasa, într-un sat cu contigente după contigente de ţânci fără noroc şi podgorii cu vinuri medaliate, interbelic, la Expoziţia de la Paris.  
  
De Glodoasa o leagă încă amintiri vagi ca fotografiile vechi şi uitate într-un scrin cu secrete de familie. Acolo, la moşia bunicilor, a fost fericită. Eliza, mama ei, era frumoasă ca o păpuşă şi uşor infantilă. Era mult, tare mult de atunci, nici nu mai ştie dacă au trec ani, decenii sau secole. 
  
A revenit la Glodoasa în 1990, pentru a-şi lua în primire partea din moşie. 
  
A găsit conacul prăbuşit pe jumătate-n moloz, şi magaziile, cândva pline cu recolta de grâu şi porumb, beciurile cu butoaiele cu vinuri vechi şi celebre, erau în paragină, după ce ţăranii foşti colectivişti, împărţiseră între ei furia revoluţionară şi bruma de agonisire. 
  
Martina Herseni a căutat degeaba în firida din spatele şeminelului, acum cu cahle lipsă şi fără suportul din marmură de Carrara. În locul pe care care îl purtase în amintirea sa decenii la rând, nu a găsit nimic din ceea ce crezuse. 
  
Nici bijuterii vechi, nici cocoşeii din aur turcesc, nici înscrisurile, care să ateste vreun eveniment important de familie, un fir care să o lege cât de cât de locul în care, Doamne, fusese atât de convinsă că se născuse, nu a găsit acolo nimic. 
  
Şi-a vândut fără nici o reţinere partea din moşie, insensibilă la rugămintea bunicii Olga Sâmbure. Ea, Martina, avea viaţa înainte. Olga aparţinea cu trup şi suflet, trectului. 
  
Bătrâna a rămas pe poziţie, în odaia cu tavan găurit şi cu tapetul de mătasă transformat în flenduri de-a lungul pereţilor. Totul era scos din uz, gunoi pestilenţial mustea împrejur. Moliile se îngrăşau cu ţesătura covoarelor de Buhara, cu ţesăturile autentice şi care, pe vremea comunismului ajunseseră un fel preşuri, în care se împiedicau conţopiştii cu mânecuţe negre trase în elastic până la coate.  
  
Martina nu a făcut cine ştie ce bani pe ciozvârta care i-a revenit din moşia generalului Sâmbure, dar tot ceea ce a câştigat, a investit în ruina medievală numită ,,La Diligenţă,,.  
  
Acolo, în Transilvania, la hanul, ridicat în urmă cu un secol şi mai bine, peste zdrobitura zidurilor unor fortificaţii medievale, o parte din clădire rămăsese în picioare, un spaţiu bântuit de legende sângeroase, pe care ţăranii din satele învecinate le spuneau turiştilor, doar în şoaptă. 
  
Cum pe Martina o atrag hipnotic toate vechiturile rătăcite prin pivniţe şi poduri de case fără stăpâni, imobilul nelocuit fost locul pe care ea l-a cumpărat de la Stat, şi mai apoi, l-a schimbat dintr-o şandrama peste care creşteau în voie bălăriile şi se adunau câinii în timpul prăsirii, într-un magazin cu antichităţi destinate cu predilecţie turiştilor. Japonezii şi americanii au fost cei care i-au făcut safteaua.  
  
************************************************************ 
  
Martina nu ştie de ce se simte bine printre obiectele unor vremuri care au fost, aşa cum habar nu are cum, după toată nebunia prin care trecuse la expoziţia de artefacte din săptămâna trecută, ea continuă să revină zilnic, ca la o întâlnire secretă, aici, în pântecele fostei basilicii cisterciene.  
  
Se aşează într-un colţ fără nici un rost. Nu se roagă, nu meditează. Respiră doar în timp ce priveşte fix peretele picnit de igrasie, un soi de hartă stranie, iscată de sub coaja varului împrospătat chiar în vara trecută.  
  
Pentru ea nu contează dacă afară e soare sau este furtună. Lumea ei este ca şi lăuntrică. 
  
Azi plouă peste colinele provinciei. În fosta basilică medievală, liniştea este şi mai densă, moale ca o ţesătură de fetru veritabil. 
  
Martina priveşte pentru a nu ştie câta oră pereţii, spaţiul tixit de exponate care îşi aşteaptă cumpărătorul şi ziua licitaţiei.  
  
Nici curatorul, nici paznicul nu o mai iau în seamă. S-au obişnuit cu femeia zănatică, care nici măcar nu le dă atenţie. Vine nechemată, intră ca la ea acasă, în sala aia ca un ring uriaş, ca un amfiteatru clasic. Rămâne cu ceasurile. Nemişcată.  
  
Când te aştepţi mai puţin, tresare. Se ridică, se răscuceşte pe călcâie, fuge prin portalul îngust, fără să scoată sunete. 
  
Nimeni nu îndrăzneşte să o certe, să-i ceară explicaţii. 
  
Şi în dimineaţa asta a revenit, grăbită dar fără să arate că ar avea o treabă anume. 
  
Martina Herseni face corp comun cu linişte aproape primitivă, se simte ca într-o baie călduţă şi în care plutesc petale din flori de rozmarin.  
  
În zilele noastre, nu mai este nimeni ca dânsa, om care ştie să asculte singurătatea împletită cu gemetele de orgă vetustă. Componentele instrumentului scrâjnesc ca oasele îmbătrînite, încet si sigur. Artrita veacurilor a lăsat sedimente pe clape, pe tuburi. 
  
Instrumentul geme de amintiri în liniştea densă. 
  
Numai Martina aude adevăra muuzică, melosul stivuit între acoperişul acoperit cu plăcuţe de cupru coclit şi padimentul din gresii,- un loc numit atrium, şi unde se adunau la fiecare miez din noapte, călugăriţele din Ordinul Sfintei Maria să se roage. 
  
Întrebările preotului şi răspunsurile diaconului, apoi imnii de slavă, puteau fi auziţi dedeparte în noapte, ala ca murmurul unui ocean schimbător. Lumina lumânărilor era palidă ca o sfântă ce aştepta în fereastră. 
  
În secolul al Treisprezecelea după Hristos, orga aceea era nouă şi june era şi Johannes Teutonicus, organistul vestit, venea aici, de două ori pe an, din abaţia lui, de la Feldioara.  
  
Acum, instrumentul face doar gălăgie. Zgomot ce se ridică spre tavanul sprijinit în colonade şi pilaştrii albi, grandioşi. Sunetele suie alandala, se împletesc, se desfac... precum un fuior de in deslânat.  
  
Clapele de fildeş autentic sunt tocite de câte degetele le-au atins. S-au subţiat, sunt cariate şi sună ca un vechi clopţel de grădină în curentul de aer care s-a iscat din senin. 
  
Zgomotul se divide, curge mai departe,cade înapoi, trece prin tuburile de alamă. Orga străveche se încăpăţânează, nu vrea să priceapă şi pace că vremea ei a trecut. Cîntă. Cîntă... 
  
,,Un organist nevăzut,, spune Martina. DE fapt, doar şopteşte cu buzele strînse şi nici măcar nu se mai miră că paznicul în uniforma firmei ,,Angels Guard,, îi răspunde ca şi cum ar fi fost chiar el întrebat: 
  
- Sasu' ăl bătrân. Doarme în turn. Când are chef, de e zi, de e noapte, îşi dezmorţeşte degetele în clape. Îl auzi? Un nebun! 
  
Martina dă din cap cu un strop de înţelegere. 
  
Miracolul pe care îl aşteptase s-a împlinit. Acolo nu sunt stafii. Numai oameni din carne şi sânge.  
  
Ascultă cum s eface acordajul până la capăt, apoi, acel melanj de polifonie şi messă medievală. Muzica de divinaţie creşte în amplitudine, face să pocnească sticla din cositorul vitroaliilor, face să asude pereţii şi fruntea oamenilor ghiciţi în stranele foarte înguste.  
  
Plânge şi îşi înghite lacrimile care ar putea să i se scurg pe obrajii cu pudră ,,Caron,,. 
  
Abia într-un tîrziu îşi sterge ochii şi nasul, copilăreşte şi direct cu ţesătura mănuşii. Prin plasa dantelei firave i se poate vedea pielea degetelor.  
  
Aproape curată, abia regenerată, epiderma îşi reintră în drepturi, se întinde de o parte şi de alta a unghiilor date cu lac transparent.  
  
Martinei Herseni i-a dispărut incertitudinea, frica de detoate şi mai ales ruşinea faţă de sine, psihiza care a apăsat-o toată săptămâna trecută. 
  
Da, mai este încă obosită şi stînjenită poate. 
  
Ce caută acolo? Ştie ce, dar nu vrea să-şi răspundă. 
  
Trupul fizic nu-i mai face faţă spiritului, acelui liant care o ţine cu carnea încă pe oase. 
  
În spaţiul monumental, muzica străveche îşi face de cap ca o văduvă tânără.  
  
Lumina de afară dă iama în basilică prin miile de cioburi colorate din vitraliile recent refăcute. Este ca într-un caleidoscop, o lumină multiplicată, placată cu miliarde de faţete strălucitoare. Şi ce dacă este numai iluzie optică, un joc oarecare? 
  
-O carafă spartă... Mda, sunt o carafa zdrobită sub talpa elefantului! Face ea constatrea zâmbind controlat, cu candoare. 
  
Clar, nu este o simplă femeie. 
  
De sus, din balcon, orga repetă ca într-un bolero spasmodic sunetele rezultate din tuburile dezacordate. Martina nu mai rezită. Îşi astupă urechile cu palmele. Şti că nu are de unde să îi vină salvarea. 
  
Prin ogivele de sub streaşină, lumina solară penetrează interiorul cu insolenţă aproape păgână. Inima femeii palpită. 
  
Numai paznicul, la datoarie, şi Arhanghelul Mihail, sfântul prins în fresca de ev mediu, stau impasibili. Unul sprijinit pe picioarele răşchirate, cu mâinile în şold. Celălat, un războinic cu sabie şi cruce bătută cu diamanate. 
  
Însemne heraldice ?  
  
Nu are importanţă podoaba veşmântului sfânt, doar faţa nevăzută, obrazul ascuns sub apăratoarea cu viziera lăsată. Un bărbat în carcasă din fier. 
  
Martina Herseni se ridică, iese din basilică, trece pe sub turnul rotund, prin sanscrita cu lespedea cripeti în care îşi doarme somnul de veci unul dintre cei şapte cavaleri cruciaţi ce au supravieţuit bătăliei de la Tannenberg, din 1410. 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Vara Leoaicei, fragment din romanul in lucru / Melania Cuc : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 214, Anul I, 02 august 2011, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2011 Melania Cuc : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Melania Cuc
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!