Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Literatura > Comentarii > Mobil |   


Autor: Valentina Becart         Publicat în: Ediţia nr. 1295 din 18 iulie 2014        Toate Articolele Autorului

„Să-mi fie pâinea, ca şi trupul, /Aceeaşi zilnică povară,” ...
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Cornel Bălescu ( Alensis De Nobilis). „Axis mundi”, editura Anamarol, Bucureşti  

Să-mi fie pâinea, ca şi trupul, /Aceeaşi zilnică povară,”…  

Volum de versuri „Axis mundi”, semnat de poetul Alesis Nobilis ( Cornel Bălescu) ,a apărut la editura Anamarol, Bucureşti,în august 2009.  

„La un pol al fiinţei mele eu sunt una cu lemnele şi pietrele. Acolo trebuie să recunosc domnia legilor lumii. Acolo se află fundamentul fiinţei mele, adânc, adânc, dedesupt.”...” Dar la celălalt pol al fiinţei mele sunt separat de toate. Acolo am întrerupt linia egalităţii şi stau singur ca un individ. Sunt pur şi simplu unic, eu sunt eu, eu sunt incomensurabil. Întreaga greutate a universului nu poate să distrugă această individualitate a mea.”( Rabindranath Tagore- filosof indian)  

Asemenea filosofului Rabindranath Tagore, Alensis De Nobilis, având conştiinţa efemerităţii lucrurilor, îşi recunoaşte atât latura perisabilă (trupul de lut ce va restitui pământului elementele din care a fost constituit), cât şi partea durabilă – spiritul, acesta, în accepţiunea poetului, fiind de natură superioară, divină, nepieritor. Poetul crede în forţa cuvântului, în prima lui rostire netrunchiată, dar în acelaşi timp, derutante, ademenitoare şi încărcate de beznă i se par drumurile care duc către un infim adevăr, „niciodată satisfăcător, niciodată posibil de abandonat”.Tocmai aceste obstacole îl fac, de multe ori, să audă pustiul cum urlă în nopţile de nesomn, întrebându-se ( retoric) „de ce nu pot pătrunde nebănuiri celeste?”. Versurile ce urmează sunt revelatorii în acest sens:  

.Urlă pustiu-n mine,îl plimb iar din altare/Ies tot la fel de singur şi urc în vârf de creste/S-azvâl spre veşnicie aceeaşi întrebare/De ce nu pot pătrunde nebănuiri celeste?(Singurătate)  

Şi cum altfel s-ar putea atinge acele „nebănuiri celeste”... decât prin rugă îndelungată... ajungându-se astfel la un grad de purificare, şi doar atunci simţi cum „Te umpli /de lumină”, un sentiment cu adevărat divin, armonios.  

Te vei ruga în şoaptă în ceas de înserare/ În locuri liniştite,învăluit în clipe/ Când timpul doarme-n voie cuprins de resemnare/ Între ceasloave vechi,rămase necitite ( Singurătate)  

Te întrebi...cum să tulburi momentul de rugă, de pioasă “resemnare”? .Ar fi o impietate să destrami pânza subţire de linişte aşternută peste sufletul ostenit. Metafora încărcată de semnificaţii profunde conferă versurilor valoare estetică, taina şi ceremonialul punându-şi amprenta asupra trăirilor. Poezia este asemenea unui izvor neastâmpărat care tinde să exploreze spaţii noi, albii necunoscute.Revărsarea lirică capătă profunzime şi consistenţă doar atunci când se asigură o uşoară îndiguire, un contur delicat al expresiilor poetice. Acestea (versurile) devin adevărate bijuterii estetice, în contextul în care lipezimea şi claritatea pot reflecta o rază a gândului, aşa cum se întâmplă în toată scrierea poetului Alensis De Nobilis.  

*  

Acesta este mereu în căutarea frumuseţii cuvântului, frumuseţe care înfloreşte în fiecare ticăit al zilei, în fiecare metaforă revelatorie. În jocul aparent nevinovat al unor poezii stă de veghe, într-un unghi invizibil, conştiinţa poetului, mereu întrebătoare, mereu neliniştită.. .acesta trăind cu speranţa regăsirii esenţelor, atunci “când timpul doarme-n voie cuprins de resemnare”, doar atunci se poate întrezări un drum spre forma cea mai înaltă a nefăcutului - spre forma angelică.  

*  

Captiv al iluziilor devenirii, acesta este chinuit( adeseori) de întrebări, şi în jocul estetic al aparenţelor,când “ fioru-aduce-n mine veninul şi extazul”, încearcă (pentru a câta oară) “Evadarea înspre absolut”. Nevoia de absolut, de transcedere se impune ca imperioasă necesitate.  

Aşa cum “Nietszche care nu este ateu, ci “orfan de dumnezeu”, cum l-a caracterizat Gabriel Marcel, se supune actului inspiraţiei”, aşa şi Alensis De Nobilis, în momentul de” neputinţă zdrobită / de veşnicie”, când clipele devin goale de sens, caută o cale de împăcare, de apropiere faţă de cel care Le-a creat pe toate, sperând că: “Dezbrăcat /De zilica vină /De-a fi om / În purificare te umpli /de lumină...”( Sfinţenie), astfel va putea aşterne pe hârtie versuri memorabile, într-o clipă de “sfinţenie”. În seara ta de rugă te voi chema la mine/În labirintul vieţii de tâlcuiri săracă/ Să vezi cum cară sfântul prăpăstiile-n lume/Să vezi profetul beat în şanţul plin cu apă…( Singurătate).  

Întregul limbaj poartă neliniştile gnoseologice şi axiologice ale omului sfâşiat de întrebările existenţiale; - “de la deşeurile sociale la sfânt, în ordinea umană”, - ale omului rătăcit în propriul destin labirintic, “înhămat la clipa pământeană”. Oare, Divinitatea să fi creat atâta diversitate şi frumuseţe ( pare a se întreba acesta) ca mai apoi, să se retragă, fără să-i mai pese de ceea ce se întâmplă cu Marea Lucrare?  

Bucuriile trecătoare ale vieţii îi induc o stare de angoasă, acesta abandonându-se în voia tumultului interior, acolo unde cernerea clipelor îi aminteşte că materia este perisabilă şi supusă dispariţiei, toate stările fiind trecute prin filtrul raţionalităţii, sensibilităţii şi conştiinţei reflexive.Tocmai această conştiinţă a dispariţiei, a morţii îl determină să spună:  

“Sunt /doar în trecere / aici / pe pământ”. (Doar în trecere)  

Refuzându-şi captivitatea şi efemeritatea ,„Nenăscut / Stau /În faţa oglinzii”,  

lirismul poetului pendulează între melancolie şi speranţă, obsedat fiind de căutarea veşnicului, de ceea ce durează...convins fiind că aici pe pământ este “doar în trecere”, şi această “trecere” este doar o treaptă către integrarea în liniştea universală, eternă.  

“În inimă îmi cresc fisuri”, spune acesta... tot mai însetat de starea primordială a eului, înainte de “zborul frânt” şi de” De-oglinzi cu ape tulburate/ În legea primului cuvânt”( Sete), când totul era esenţă pură, fără impurităţile unei lumi zgomotoase, înlănţuite în hohotul finitului, zadarnicului joc de-a “gloria”,. Zbătându-se între propriile ţărmuri lăuntrice, dezamăgit, însingurat – se caută tot mai febril pe sine,chinuit de gândul că nu va atinge niciodată absolutul.  

Este-o noapte de-nceput de lume,/Ape trec cu fâşâit de şarpe,/Ard departe stele fără nume,/La-nceput de viaţă şi de moarte. Axis Mundi (1)  

Ascensiunea gândului şi imaginaţiei izbucnesc cu toată forţa, emanând dorinţa puternică de desprindere dintre “lucrurile efemere”, de eliberare din cătuşele raţiunii ( aceasta rămânând doar un simplu instrument transmiţător), reuşind astfel să transceadă în nefăcut şi nelimitat. Asemenea stelelor “fără nume” ar vrea să se ştie, flacără să devină, şi, arzând, întreaga fiinţă să se transforme în lumină pură. Sentimentul timpului care se scurge în defavoarea corpului“simt cum urcă seva înspre ceruri” , determină o stare de insecuritate, de nelinişte metafizică.  

Şi totuşi, înţelegând anumite lucruri, apropiindu-se de adevărul primordial, proiectându-se într-un spaţiu iluminat de momentul revelator, are credinţa că “ochii muritori” pot deveni eternitate prin trezirea eului rugător care-şi recunoaşte esenţa divină. Starea poetului( în general) este aceea de“însingurat”.Poetul Alensis DeNobilis s-a însingurat în sine( cum singur o recunoaşte),“sunt atât de singur pe planetă şi şi-a sacrificat adesea individualitatea pentru a se autocunoaşte, în scopul desăvârşirii şi purificării.  

“vreu să am în palmă o galxie,/ Vreua să fiu copil, ori înger, or cometă.”  

Într-o “ordine” plină de contradicţii şi erori, poetul consideră că doar “întoarcerea” spre sacru şi primordial ar putea să-l scape de suferinţă şi rătăcire... Eliberat de voinţă, de eul propriu-zis, “fără nume sunt şi fără mine” poetul pare a se naşte “acum întâia oară”. Voinţa de a-şi regăsi identitatea este uluitoare, rămânând un torturant al marilor întrebări existenţiale. Datorită conştiinţei rafinate( care trece totul prin lama subţire, tăioasă a semnificaţiilor), cade adesea pradă unor tristeţi, bucurii, griji, temeri etc... lucruri în faţa cărora oamenii de rând rămân cu totul nepăsători.Conceptul de mister va ocupa un loc central în poeziile cuprinse în volum. Primează setea de dezmărginire, poetul având puterea şi disponibilitatea de a se rupe de cotidian, însoţit de lumina transfiguratoare a lirismului său care jinduieşte după tainele cosmice.  

Şi cum altfel şi-ar dori poetul clipa extatică, decât un izvor de lumină virgină: “curg lumini din stelele virgine”...Dar năzuinţa de a revela transcendentul, aventura sa spirituală, poartă în ea riscurile eşecului, drama poetului, tristeţea inadaptării. Mistuit de răni lăuntrice, “omul de la miezul nopţii”, golit de suflet, rămâne suspendat în tragicul său destin, ascultând cum“curge-n mine o lentă melodie”...Armoniile lumii, contopite parcă într-un cântec, curg tainic dincolo de lumea imediată, într-un spaţiu al misterului.Obsedat de amintirea unităţii primordiale a fiinţei, poetul se află într-o continuă căutare, în speranţa regăsirii esenţelor; un gând pre-existent şi regăsit, stimulând memoria înfiorată.  

“cade clipa în nemărginiri să moară”... reflectă condiţia limitată a eului; un finit măsurabil “clipa” – în faţa infinitului ( nemărginirea).Alensis De Nobilis are conştiinţa fragilităţii lucrurilor, dispariţiei pe care o contemplă cu o seninătate tragică.De multe ori, îşi abandonează conştiinţa profană pentru a retrăi destinul veşnicei reîntoarceri.Nu poate să nu fie remarcat faptul, că poezia creşte dintr-un plâns tainic – răspândit în “noapte de-nceput de lume”.  

Inteligenţa, talentul şi luciditatea se armonizează, dar de multe ori îşi dispută încercările repetate, de a realiza cu ajutorul esteticului şi emoţiei , originalitatea scrierii, scriere prinsă într-un “joc al intuiţiei sensibile”. Poetul trăieşte dramă existenţială cu ochii lucidităţii, „Simt spaima şi nesomnul /în sufletul fântânii cum pătrunde”,purtându-şi suferinţa cu nobleţe, cu credinţa că”fi-va şi lumină dincolo de moarte”.În singurătatea subteranului sufletesc purtăm pe chip „stigmatul eşecului” şi anume: infernul de a fi om şi lut în devenire.Amărăciunea golului din suflet devine tot mai acută, iar arsura unei însetări chinuitoare începe din nou să-i sfâşie fiinţa.Alensis de Nobilis comunică odată cu emoţia estetică, profunzimea şi varietatea semnificaţiilor, sentimentul nemuririi, dimensiunea cosmică, nelimitată a lumii.Un poem bogat în semnificaţii, metafore de mare profunzime care îl ajută să treacă dincolo de fenomenal, spre esenţe, este  

Sufletul fântânii”.  

În miresme/ Crude/Şi în fructe/ Coapte/Universul pune / RazeŞi cu şoapte/Dar la noi / Ajunge/Raza / Slută-n pântec,/Strâmbă / -n noi lumina/ Feţele în rânjet;/Pân’ la noi,/ Cu rostul,/Dăruirea poate / Mii de ani lumină,/Galaxii străbate…”  

Scăldată în lumină, fiinţa umană are sentimentul veşniciei, şi extaziată de propria existenţă, se crede pentru o vreme, stăpână şi nemuritoare, în beţia unei clipe. Numai cel care poate descifra „sufletul fântânii”, taina ascunsă de oglinda apei, are conştiinţa revelatorie a efemerului, a faptului că „la noi / Ajunge/Raza / Slută-n pântec,/Strâmbă / -n noi lumina/Feţele în rânjet;/” ( Sufletul fântânii)  

Ţesătura textului sensibilizează receptivitatea noastră, predispunând-o la o complexă trăire emoţional-reflexivă, adică la trăirea a ceea ce numim – emoţie estetică. Pline de dramatism, sunt versurile de ma jos, poetul simţind acut dureroasa risipere într-o lume a aparenţelor , şi-atunci „Când cerurile/Din ferestre/ Se sparg”...(Pol) e gata să „cerşească” răspunsuri de la Divinitatea care nu-şi asumă actul creaţiei.  

Acesta este hotărât să suporte “aceeaşi zilnică povară”( dacă asta i-a fost sortit), să îndure toate umilinţele( asemenea unui Crist), “O să cerşesc la poarta lumii,/Soios şi plin de-absurditate,/Scuipat în ochi de toţi milogii,/Umil, răspunsurile toate / Şi copleşit de resemnare,/O să le cântăr c-o părere/ Când clipa cade-ameţitoare/ În goluri pline de tăcere…/ Să-mi fie pâinea, ca şi trupul, /Aceeaşi zilnică povară,/ Asupra mea să cadă crima/ Şi vorba plină de ocară…”( Umilinţă) - cu speranţa izbăvirii de păcatul primordial, cu nestăvilita dorinţă de a regăsi liniştea într-un “repaos” universal.  

“Istorii se nasc dintr-o mare gâlceavă/Pe aur cărat cu sârg în morminte,/ Încă-i mai dăm lui Socrate otravă/Urlându-ne setea de sânge-n cuvinte…/” Axis Mundi(2)  

Viaţa este o arenă, un câmp de luptă, o vărsare inutilă de sânge ( oricâte adevăruri se vor dori a spune), şi, toate, pentru satisfacerea orgoliului, eului îndumnezeit care se vrea stăpân pe cântecul de sirenă al cenuşilor imperiale.Poetul trăieşte cu intensitate, cu zbucium, clipele euforice ale stării de poezie, fiinţa fiind străbătută de o infinitate de forţe necunoscute. Metaforele stilizate conferă versului vigoare, nobleţe, încărcătură emoţională.Oricât ar vrea să se elibereze de presiunea timpului, acest “călău” care nu cunoaşte nicio milă, “luna” spartă de “geruri” îi induce un frig metafizic, conştientizând că “drumul firului de praf şi al cenuşilor” i-a fost hărăzit de la început.  

“Latr-un câine-amarnic a pustie,/Luna este ciobul spart de geruri,/  

Înţeleptul, o furnică în chilie.”/Axis Mundi ( 1)  

Trecerea inexorabilă a timpului creează un sentiment al zădărniciei, singurătatea consumându-se în interior, “în chilia sufletului”, acolo unde clipa trecătoare deschide răni adânci.Versuri cu încărcătură tainică, tulburătoare… se regăsesc în poemul “Delir”.  

“În lumina lunii se aprinde/Sângerând în muguri răzvrătire/ Un profet la colţde stradăvinde/O salvare pentru omenire./Viaţa stă-ntre glorie şi jale /Îngânată-n crize de demenţă,/  

Şi întoarce îngeri de pe cale/Să acorde morţii asistenţă”(Delir)  

Când „viaţa stă între glorie şi jale”, - acest spectacol dezolant, cu profunde implicări în conştiinţa estetică, poetică a lui Alensis De Nobilis, - determină stări conflictuale, neputinţă şi, de multe ori, revoltă... atunci când „un profet la colţ de stradă”, profitând de starea de angoasă, insecuritate a insului trecător, întrezăreşte o cale de îmbogăţire fără prea mult efort, vânzând iluzii deşarte ( orbilor şi credulilor) – drept „o salvare pentru omenire”... Indiferent de tema abordată, de îndoielile şi neliniştile ce-l curtează “în amurgiri”, dincolo de “dureri şi rugăciuni”, poetul se lasă sedus de fiorul cosmic al elementelor.  

“Îmi e fiinţa / o minune/ şi-aşa minune / curg încet /spre începutul lumii, / al vieţii şi al morţii./ „Ochii muritori” mai cred în minune, în faptul că nu totul se transformă în pământ sterp, negru, îmbibat de putreziciune, că o parte a spiritului trebuie să-şi păstreze amprenta divină şi să dăinuie , să strălucească şi să răsară în fiecare seară pe bolta înstelată:“Sunt stea/ şi-n fiecare seară / o să răsar/ să dăruiesc/ torente de lumină.”( Muguri de lumină)  

De nenumărate ori, rătăcit în banalul cotidian, “dar veghind asemeni unui far în noapte”…”luminat de clipa unei revelaţii” poetul are sentimentul micii vietăţi prinsă în plasa timpului devorator: “Eu şi cu noaptea/ Îngemănaţi/Ploaia curgând nesfârşit/  

Mă fac tot mai/ Mic/Printre vietăţile/ Lumii Beznă/ Linişte/ Frig/Sunt un vierme/  

Căzut /În mormânt„( Vierme căzut în mormânt)…., nepregetând să ia asupra sa “ păcate de la fiecare”.  

“Blestem lumina să mă ardă/ Şi pomul vieţii să mă-nfrupte/ Cu frunze moarte ce-or să cadă/ Din ramurile putrezite;/ Sfârşit şi spânzurat de ceruri/ Şi prins că-s hoţ la drumul mare,/  

Să recunosc c-am luat asupra-mi / Păcate de la fiecare”. (Pedeapsă)  

Totul dă impresia că a trecut în poezie cu avalanşa întrebărilor ce nu-şi vor găsi răspunsuri.  

Nevoia de descătuşare şi coborârea în adânc, la izvoarele originare ale vieţii neprihănite este acerbă, poetul dorindu-şi să fie „condamnat la veşnicie” şi „din oase raze să îmi crească,- să încălzescă pe oricine - ce-ar vrea din nou ca să se nască.../ ( Pedeapsă)  

Expresive, evocatoare, contopite în misterioasa metamorfoză a lucrurilor , stau versurile:  

Suflete albe  

Ne-au căzut zăpezile pe umeri/ Troienind în suflete-nserare,/ Tu începi tristeţile să-mi numeri,/Eu trăiesc la tine-n sărbătoare./ Ascultăm cum urlă lupii-n noapte/ Luna-n geruri plini de disperare,/ Stăm la margine de timp şi fapte /Spânzuraţi dramatic de-o-ntrebare…/  

Suntem luaţi de vise în robie,/ Nesfârşirea-i albă de vedenii,/ Stăm pe-acest pământ de-o veşnicie,/ Suntem goi de sensuri, de sfinţenii…/  

Concentrat pe temele majore ale existenţei, stăpân pe mijloacele de expresie, poetul reuşeşte să redea într-un limbaj poetic elevat, această trecere iluzorie prin timpul terestru. Raţiunea caută răspunsuri, se zvârcoleşte în aşternuturile bântuite de umbre care opacizează, zăvorăsc drumul spre adevăr. Imaginaţia poetului, fecundă... străfulgerată de abisale trăiri, – aduce în faţa cititorului „sâmburele cuvântului,” – renunţând la opulenţa verbală în favoarea profunzimii semantice.Adesea, (imaginaţia) se lasă prinsă în jocul uimitoarelor tonuri de lumini şi umbre, sporind taina versurilor aşternute pe hârtie...  

 

Valentina Becart / 2014  

 

 

 

 

 

 

Referinţă Bibliografică:
„Să-mi fie pâinea, ca şi trupul, /Aceeaşi zilnică povară,” ... Axis mundi , autor Alensis De Nobilis. Cronica ( Valentina Becart) / Valentina Becart : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 1295, Anul IV, 18 iulie 2014, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2014 Valentina Becart : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Valentina Becart
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!