Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 388 din 23 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

URME DE DRAGOSTE - Cap.II / 5 -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Aproape trei săptămâni s-au consumat fără ca Mişu să deranjeze atmosfera de lucru din birou ori din afara acestuia. Între timp rezolvase cu amenajarea apartamentului cumpărat. Plătise bine la firma ce s-a ocupat de asta şi era foarte mulţumit. Se întâlnea în fiecare seară, alternativ, cu Jana şi Angelica. Renunţase la orice întâlnire cu vechii săi prieteni. Cele două femei îl distrau de minune şi nu aveau pretenţia să le scoată în lume, la restaurant ori în alte locuri publice. Intuiau exact care este motivul real şi arareori regretau că au dezvăluit câte ceva din arborele lor genealogic. Se bucurau că el se aprovizionase cu tot ce aveau nevoie, la noul domiciliu. Uneori făcea comandă pentru mâncare şi băutură. Doar la final de săptămână pleca la „conac” cu ambele fete. Acolo, două zile şi două nopţi mâncau, beau şi făceau dragoste în trei, în ritmul muzicii ce se auzea până-n casele vecinilor. Se dezbrăcau la sosire şi se mai îmbrăcau doar duminica seara, când le ducea pe fete în oraş şi rămânea şi el să se odihnească.  

A reuşit, în această perioadă de timp să fie conştiincios la serviciu şi chiar să se evidenţieze prin descoperirea şi atragerea a doi clienţi. Erau mulţi avocaţi în municipiu şi multe birouri de avocatură. De regulă, oamenii se interesau şi îi alegeau pe cei cu experienţă, pe cei care-şi făcuseră deja un nume în localitate şi-n zonă. Cei tineri nu prezentau încredere ori erau necunoscuţi. Mişu mergea, de regulă, să testeze „piaţa” ofertelor când doamna Ramona Vlădescu stătea de vorbă cu clienţii pe holurile ori în vecinătatea judecătoriei. În zona aceea veneau mulţi oameni amărâţi, nevoiţi din foarte multe pricini să apară în procese într-o postură sau alta. El le examina atitudinea generală. Începuse să-i simtă pe cei aflaţi în căutarea de avocat ori de o informaţie, de un birou de copiat acte ori de notariat. Intra în vorbă cu ei, detaşat, părând a nu fi interesat. Îi îndruma unde aveau trebuinţe. Afla despre ce era vorba şi îşi declina identitatea, fără reţineri.  

- Înţeleg că aveţi nevoie de un apărător bun. Problema dumneavoastră este foarte greu de descurcat, dar vă recomand biroul de avocatură al doamnei Ramona Vlădescu. Sunt colaboratorul dumneaei, avocat Mişu Diaconescu. Noi am câştigat în toate cauzele pe care le-am avut de soluţionat. Tariful cel mai mic, serviciu de calitate asigurat. Poftiţi, spuneţi-vă păsul! Doar cu noi aveţi şansa să câştigaţi procesul.  

Avea, în felul său de a fi şi de a vorbi, un ceva care atrăgea, care inspira încredere, mai ales pentru acele persoane care nu cunoşteau nici un avocat şi nici tertipurile specifice tuturor treptelor ce trebuia călcate în sistemul juridic. Pe cei cu probleme de natură civilă îi atrăgea cu un anumit fel de vorbire, în timp ce pe cei angrenaţi în cauze penale încerca să-i atragă cu alt vocabular, alte gesturi şi priviri, alte prăpăstii create pe moment. Ştia să-i sperie, să arunce nada, pentru ca apoi să-i transforme în clienţi.  

Cele două reuşite au avut darul de a schimba ceva în atitudinea „şefei” şi Mişu a ştiut să exploateze momentul. A obţinut libertatea de a iniţia primele acţiuni de cercetare a cauzei în care se lucra. Era mai priceput în cele cu specific penal. Avea convingerea că legile erau bine aşezate. În civil erau mai slab organizate şi existau numeroase hăţişuri create de un anumit haos legislativ. Multe legi noi, peste altele vechi şi neabrogate, pe ici pe acolo. Multe Hotărâri de Guvern, ori Ordonanţe, multe Dispoziţii ale diferitelor ministere ori Regulamente etc. Adevărat, trebuia să-i arate ei totul, să-i documenteze şi să obţină aprobarea de a merge pe un anumit fir în apărarea clientului, chiar dacă, în instanţă, ea era avocatul care-l reprezenta pe acesta.  

Cu puţin efort, dar cu multă voinţă, motivat de gândurile ce-i fierbeau minţile în ultimul timp, Mişu a reuşit să creeze impresia că este preocupat numai de problemele profesionale. Nu mai venea obosit ori cu întârziere şi îşi modificase pozitiv atitudinea şi vocabularul. Doar avocatul Cenuşe îl privea lung, plin de îndoială şi, ca de obicei, îl înţepa ori de câte ori avea mingea la fileu. Doamna Vlădescu nu-i lua apărarea, nu intervenea, dar nici nu-l aprecia vreodată în prezenţa acestuia. Se străduia să instaureze o atmosferă calmă, să poată discuta cu mintea limpede orice cauză în care erau angrenaţi. Iar Mişu se felicita adeseori, în gând, pentru felul în care a ştiut să gestioneze situaţia în favoarea lui.  

Îi mergeau toate bine, până în ziua care i-a împrospătat anumite amintiri, care l-au răvăşit. Era cu puţin înainte de prânz. În biroul de avocatură a intrat Violeta. A salutat cu voce tare, „Bună ziua”, înainte de a închide uşa şi s-a îndreptat direct spre doamna Vlădescu, fără să privească o clipă spre vreunul din cei doi bărbaţi pe care, de altfel, nici nu i-a auzit dacă au răspuns ori nu. Avocatul Cenuşe a mormăit ceva în barbă, cu privirea prin paginile unui Cod Penal jerpelit de prea multă folosinţă, în timp ce Mişu îşi consulta agenda telefonică. A ridicat privirea după ce a lăsat telefonul pe birou şi a privit spatele femeii ce vorbea cu avocata Vlădescu. I-a admirat linia şoldurilor scoasă în evidenţă de pantalonii alb-gri mulaţi pe trup şi picioarele drepte, fără vreun cusur în formă şi mărime. Se întreba de ce acea femeie şi-a ales o bluză liliachie largă, dantelată. „Nu i-ar fi stat mai bine o bluză strâmtă? Cred că are ce arăta şi din faţă, nu numai de la spate. E mişto cucoana…!”  

Ajuns aici cu gândul, a tras sertarul să caute ceva, dar ochii au rămas lipiţi de trupul acela. A ajuns cu cercetarea mai sus, la capul femeii. „Mamă, ce asemănare! Parcă e părul pirandei, frate! Nu cumva asta este…”. Mişu n-a apucat să-şi termine gândul. Femeia se-ntorsese puţin, îndreptându-şi trupul şi el s-a aplecat peste sertar şi a scos în grabă câteva hârtii pe care a început să le citească, aplecându-se mult peste ele pentru a-şi masca faţa. Era cea la care se gândise. Era Violeta.  

Tocmai venise să-i aducă Ramonei Vlădescu ceea ce-i promisese cândva.  

- Doamna avocat, eu v-am promis şi mă ţin de cuvânt. Nu se poate să mă refuzaţi… Aşa am convenit, nu? Ori v-aţi gândit şi nu mai vreţi să vă ocupaţi de…  

- Nu, nu-i asta, opreşte-te. Vezi şi tu că nu sunt singură în birou, a înclinat Ramona capul pe direcţia celor doi bărbaţi, oarecum mulţumită de prezenţa lor, scuza cea mai nimerită a refuzului său.  

Acesta a fost momentul în care fata şi-a răsucit puţin trupul,să poată vedea. Avocatul Cenuşe tocmai se ridica de pe scaun. Celălalt, ascuns după câteva hârtii pe care părea că le citeşte atent, nu se vedea aproape deloc. Violeta i-a privit doar o clipă. Le-a remarcat prezenţa fizică şi atât. Nu dorea să-i vadă cum arată.  

- E aşa de simplu, doamnă! Sunt doar doi, a insistat ea imediat, privind-o rugător pe avocată. Păstraţi de la bunica mea, Dumnezeu s-o ierte! I-am pus în batistă. O las pe birou sau, dacă nu vă supăraţi, mergeţi puţin afară cu…  

- Am ceva probleme de rezolvat… mă întorc peste vreo oră-două. La revedere! i-a întrerupt avocatul Cenuşe şoaptele insistente.  

- Da, sigur că da, domnule avocat, a răspuns Ramona, binevoitoare.  

- Colega, nu mergi cu mine, cumva? Doamna are puţină treabă, afară-i cald şi berea-i rece… Ce zici, s-a adresat bărbatul celui ce se făcuse mic în scaunul său, cocoşat, răzimându-şi fruntea pe o mână ce-i ascundea ochii cu totul.  

- Cum? A, nu… mulţumesc, domnule avocat, sau… a răspuns Mişu, morocănos, fără să-şi scoată privirea din hârtii.  

Era mai mult un mormăit. Cuvintele nu fuseseră înţelese, dar refuzul a fost decriptat corect. Dar brusc, când Lucian Cenuşe ajunsese la uşă, s-a ridicat şi el grăbit, a împins hârtiile pe suprafaţa lucioasă direct în sertar şi s-a repezit spre ieşire cu bărbia în piept, fără nicio vorbă. Avocatul trecuse pragul şi Mişu a pus mâna pe clanţă, răsucind-se cu iuţeală, ca să tragă şi să-nchidă uşa după el. Contrariată de plecarea vijelioasă, neaşteptată după refuzul anterior, Ramona ridicase capul şi se aplecase lateral, să poată vedea dincolo de Violeta, mirându-se că Mişu a ieşit fără să se scuze, să salute, să zică ceva. Instinctiv, s-a întors şi Violeta spre uşă. Cei doi ieşiseră deja. A apucat doar să-l vadă pe Mişu cum trânteşte uşa după el şi-i aruncă o privire scurtă, cât o clipită, pe sub sprâncenele-i încruntate.  

- De ce au plecat aşa grăbiţi? I-am deranjat eu, doamna avocată, cu ceva?  

- Nu, nu! Stai cuminte, nu e asta. Au înţeles, probabil ceva… Ne-au lăsat singure, dar… tu cunoşti pe vreunul din cei doi avocaţi?  

- Eu? De unde, doamnă? L-am mai găsit odată pe cel mai bătrân, adică… mai în vârstă, vream să zic, dar nu-l cunosc pe stradă, nu-l ştiu… Da’ de ce mă întrebaţi asta pe mine?  

- … A, nimic. Uite aşa-mi veni mie! „Nu-mi explic atitudinea lui… S-a uitat cu atâta ură la fata asta. Nu cred că mi s-a părut. Poftim, nu era ură, dar nimic a bine nu mi-a spus privirea lui. Nici fuga, că ieşirea lui cam asta înseamnă…”  

- Ştiţi, doamnă… acolo, la uşă, mi s-a părut că l-aş cunoaşte pe cel care a ieşit al doilea… Dar nu ştiu, zău, de unde să-l pot cunoaşte eu. Cred că l-am mai văzut pe undeva… Hai să vă dau acum, că nu ne mai…  

- Am zis că nu şi aşa rămâne. Te rog mult! Tu ai plătit. Vom vedea la termenul respectiv ce putem obţine, dar să ştii că nu-ţi cer mai mult decât taxa legală…  

- Vai, doamna avocată! Aţi fost aşa de bună cu mine! Mă simt datoare, pe ochii mei, doamnă…  

- Gata! Am încheiat discuţia. Treci peste două săptămâni ca să-ţi spun ce noutăţi au apărut la dosar. Cred că tu nici nu vei avea nevoie de martori… Ai pe cineva?  

- Cum să nu am, doamnă! Noi am fost oameni cinstiţi. Să nu credeţi că toţi ţiganii mint sau fură, doamnă… Mama aşa ne-a învăţat. Şi tata, la fel. Am muncit toţi, fiecare pe unde am putut, dar nu am furat de la nimeni nici când n-aveam ce mânca…  

- Ştiu, draga mea. Am înţeles asta… Mai lucrezi?  

- Da, cum să nu! Patronul meu mi-a dat un alt om, prieten de-al lui. Ţin evidenţa primară. E mai greu, dar trebuie s-o fac… La închideri de lună şi trimestru stau până târziu să lucrez şi vin acasă abia seara.  

Violeta a plecat fericită din biroul de avocatură. Nu pentru că a rămas cu cei doi cocoşei de aur, ci pentru că femeia aceea i-a vorbit prieteneşte, de la egal la egal. Era un ceva care-i făcea bine.  

„Doamne Sfinte, să dai numai de bine, Doamne, acestei femei! M-a respectat şi a vorbit frumos cu mine. Nu e toată lumea rea, Doamne! Am fost atât de umilită, de atâtea ori, încă de mică… L-am iertat pe nenorocitul ăla de şi-a bătut joc de mine, chiar dacă de la el mi se trag toate nenorocirile. M-a umilit rău. Şi el şi nenorocitul ăla de ţigan… Hm! Un român şi un ţigan, de aceeaşi teapă. Mi-au distrus copilăria şi tinereţea. De ce au fost aşa câinoşi cu mine, Doamne? Eu îi iert, dar Tu judecă-i, Doamne, că tu poţi! Eu nu pot decât să-mi înghit lacrimile şi să zâmbesc în lume, să nu râdă lumea de mine…”.  

Violeta îşi întrerupse pentru o clipă rugăminţile către Domnul pentru că un gând îi străfulgeră cugetul…  

”Uf! Nu-mi iese din minte privirea omului ăluia. De unde să-l cunosc eu? A zis doamna că este avocat. La fel ca celălalt care mi-a vorbit urât prima oară, la biroul lor… Nu l-am văzut pe scaun cum arată. Parcă se ascundea. Nu cumva… nu cumva… Doamne! Să ştii că el este… Este nenorocitul care mi-a distrus viitorul. Mă întorc să-i spun doamnei. S-o întreb. Poate că mă înşel… Sper să nu întârzii prea mult”.  

Când a păşit în birou, doamna avocat Ramona Vlădescu era adâncită atât de profund în gânduri, încât nici nu a auzit-o intrând. Rezemată cu cotul de faţa lucioasă a biroului, îşi fricţiona uşor fruntea cu degetele lungi şi frumoase ale aceleiaşi mâini. Avea ochii închişi şi căuta încăpăţânată răspunsuri la întrebările ce şi le pusese într-o anumită ordine.  

„Nu, în mod sigur fata nu mi-a spus numele lui. Nu, niciodată nu l-a pomenit… Hei! A zis de vreo două-trei ori Mişu! Asta e! Mişu a zis. Până şi eu i-am pronunţat numele acesta când am îndemnat-o să vorbească… Hopa! Aici e misterul. Deci, domnule avocat, de aia ai fugit ca un laş. Te temi să dai ochi cu fata asta. Oare ce ştie el despre ea? S-au mai văzut ori s-au mai întâlnit? De ce s-ar teme, dacă întâmplarea aceea s-a consumat cu mulţi ani în urmă şi nimeni nu a ştiut? Ea nu a reclamat. Părinţii ei nu au cunoscut adevărul… , dar soţul de care a divorţat, cum a aflat? Parcă ştiam ceva. Să caut prin notiţele mele, cred că am notat câte puţin…”  

A deschis ochii şi a întins mâna spre sertar, dar s-a oprit blocată. O privea pe Violeta ca pe o stafie, speriată, cu pupilele mărite brusc.  

- Ce-i cu tine aici? Când ai intrat? Mă gândeam la tine… Doamne, femeie! Cât de rău m-ai speriat…  

- Săru’ mâna, doamnă! Mă iertaţi, doamnă…! N-aţi auzit când am bătut la uşă? Sau… poate că n-am bătut. V-am speriat rău. Doamnă, iertare, doamnă avocată! Vai de mine, numai belele aduc cu mine! Ce să fac acum că…  

- Nu faci nimic. Lasă, că trece, a întrerupt Ramona avalanşa părerilor de rău. Ce s-a întâmplat cu tine de te-ai întors? Nu-mi place cum arăţi. Stai acolo pe scaun, să-ţi dau un pahar cu apă, a continuat ea, destul de îngrijorată şi curioasă.  

A pus apă în două pahare. Au băut amândouă fără să respire. S-au mai înviorat puţin şi au răsuflat uşurate. Se priveau în ochi şi niciuna nu îndrăznea să vorbească. Fiecare gândea că cealaltă ştie. După o pauză prelungită, în care parcă se auzeau bătăile inimilor, Violeta a deschis gura. A articulat cu greu primele cuvinte. Era speriată.  

- Doamna avocată, cred că omu’ acela de aici este el, a reuşit să spună până la urmă. El, nenorocitu’ care… ştiţi dumneavoastră… Când eram eu mică. V-am povestit.  

- Păi, nu te-am întrebat? La care din ei te referi?  

- Cel tânăr, doamna avocată. Mi-am amintit şi… cred că el este. Nu i-am văzut bine faţa, ştiţi că…  

- Dacă nu l-ai văzut la faţă, de ce afirmi că ar fi el? Poate că te înşeli.  

- Poate că da, doamnă bună, dar i-am văzut privirea din uşă… Am văzut ochii şi privirea aia de atunci, când am plâns eu. Nu l-am văzut ani de zile, dar privirea aia n-o pot uita, doamna avocată.  

- Ei, n-are nimic! A trecut timpul… Cum îl chema pe băiatul acela? Îţi aminteşti?  

- Da, cum să-l uit? N-ar mai avea parte de mă-sa de nenorocit ce este! Să-i fie mormântu’…  

- Termină cu blestemele! Scuză-mă, dar nu suntem la uşa cortului aici, e clar?  

- Da, iertare doamna avocată. Îl chema Mişu, dar nu mai ştiu cum. Nu-mi vine acum în minte… Băiatul coanei Liliana, unde am făcut eu curat. Mişu-l chema, că tot cartieru-i zicea aşa…  

- Numai puţin, te rog, a întrerupt-o Ramona, în timp ce scotocea prin sertarele biroului.  

A răsfoit o agendă şi, nemulţumită, a trecut cu mişcări repezi la filele prinse ordonat într-un dosar cu şină. Citea în diagonală. La a patra filă s-a oprit şi, după câteva clipe, a ridicat capul. Părea uşor încurcată. O privea pe fată şi nu ştia cum şi ce să-i spună. „ Ce fac acum? Să infirm ori să confirm? Da, aşa este. Cristian şi Liliana sunt părinţii lui. Fata asta nu s-a înşelat. Are memoria figurilor şi a numelor. Cred că e mai bine să ştie adevărul…”, a hotărât Ramona.  

- Da, Violeta, ai dreptate. Aşa se numeşte mama acestui Mişu. El lucrează aici. E stagiar de moment, dar tot avocat se cheamă… Vrei să te apere el în proces? Să-i dau să cunoască întreaga cauză?  

- Doamne fereşte, doamna avocată! a răspuns fata, sărind de pe scaun odată cu aceste cuvinte, speriată. Nu, nu, nu! Vă rog, săru’ mâna! Să nu-mi faceţi asta niciodată, se ruga fata în timp ce-şi frângea mâinile şi îşi ştergea lacrimile ce curgeau fierbinţi pe obrazul prin care părea că sângele nu mai circulă.  

Au urmat câteva secunde de tăcere prelungită. Ramona i-a întins paharul pe care-l umpluse din nou cu apă şi i-a făcut un semn liniştitor, invitând-o să se reaşeze pe scaun. Îi părea rău că a venit cu acea sugestie. Regreta. O impresiona durerea întipărită pe faţa Violetei. Aceasta scâncea şi suspina, făcând eforturi să-şi oprească plânsul. Apoi a băut din apă şi şi-a şters ultimele lacrimi. După ce a respirat adânc de câteva ori, a întrebat, încordată şi temătoare:  

- Dacă lucrează cu dumneavoastră, este obligatoriu să ştie şi el, doamna avocată? Vine în sală la procesul meu, la al doilea termen?  

- Nu este obligatoriu. Nu-ţi fie teamă, pentru că nu-l voi lua cu mine la al doilea termen al tău. Nu-i spun nimic…., dar tu ce ai de gând să faci dacă te întâlneşti cu el? E posibil să se întâmple aici, în birou sau pe stradă. Oraşul este mic. Ţi-ai pus problema asta?  

- Nu ştiu ce voi face…. Nu-l cunosc şi gata! Nu-i răspund dacă întreabă ceva. Doamnă, pe Dumnezeul meu, vă jur că nu vreau să am de-a face cu el! Sub nicio formă, doamna mea bună, nu vreau! Nu vreau nici să-l văd. Eu l-am iertat, dar când îl văd îmi vine să-l omor, să-i dau cu ceva-n cap, fir-ar al dracului de nenorocit!  

- Bine, bine, calmează-te, te rog! Nu va ştii nimic. Îţi promit că mă voi ţine de cuvânt. Ai mare grijă! Să-mi spui dacă te opreşte vreodată pe stradă. Am eu ac de cojocul lui dacă nu te lasă-n pace! i-a promis Ramona cu toată hotărârea, simţind că-l urăşte şi ea în acel moment pe cel în cauză.  

Referinţă Bibliografică:
URME DE DRAGOSTE - Cap.II / 5 - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 388, Anul II, 23 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!