Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 389 din 24 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

URME DE DRAGOSTE - Cap. II / 8 -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Violeta a reuşit să pună un picior pe pragul portierei deschise şi să reziste. Toată gura i se uscase de teamă şi nu reuşise să scoată vreun sunet. Cu o ultimă sforţare, a ţipat cât a putut de tare:  

- Ajutooor! Poliţiaaa! Ajutooor!  

- Nu ţipa, tâmpito, f…i gura mă-tii! Intră! a strigat el şi a lovit-o cu pumnul în spate.  

Aproape în acelaşi moment a simţit o lovitură puternică în cap şi genunchii i s-au înmuiat. A slăbit strânsoarea şi a încercat să se-ntoarcă. Nu a apucat să vadă cine-i agresorul. O altă lovitură l-a prăvălit pe asfaltul umed. Căzuse cu faţa în sus şi apa de ploaie l-a înviorat puţin, atât cât l-a ajutat să evite al treilea atac. Şi-a îndoit ambele picioare din genunchi şi le-a împins cât a putut de violent între picioarele atacatorului ce se aplecase să-l prindă de gât. Acesta a reuşit să rămână pe picioare după ce a făcut trei paşi în spate, îndoit de mijloc şi urlând.  

Femeia era mai îngrozită ca în primele momente. Se retrăsese la spatele maşinii şi, răzimată de caroserie, cu o mână la gură, privea fără să înţeleagă ce se întâmplă.  

Sforţându-se din toate puterile, Mişu a reuşit să se ridice. Împleticit în mers, a făcut un salt spre agresor, dar picioarele nu i-au mai dat forţa de care avea nevoie şi a ajuns doar la picioarele acestuia. A încercat să-l tragă în jos, pentru a-l trânti la pământ. N-a mai apucat. Mai multe lovituri violente cu piciorul, pe ambele părţi ale trupului, l-au ţintuit pe asfalt cu faţa în jos. Nu mai simţea pe unde este lovit. A înţeles doar că mai sunt cel puţin doi agresori care-l loveau cu sălbăticie. Era aproape de starea de leşin. Ploaia îi spăla sângele, care-i curgea din rana produsă de a doua lovitură în cap, risipindu-l în vălurelele de apă ce traversau trotuarul spre rigolă.  

Primul atacator l-a prins de păr, încercând să-i ridice capul. Nu a reuşit prea mult, dar i s-a părut că nu mai suflă. A strigat la ceilalţi doi.  

- Ajunge, băi! Să judec io pe dom’ şef, f…i morţii mă-sii! Poate n-a dat ortu-popii…  

Resimţise puternic lovitura dintre picioare şi încă era îndoit din mijloc. Din poziţia asta, ajutat de ceilalţi, l-a întors pe Mişu cu faţa-n sus. Acesta avea ochii închişi şi părea lipsit de viaţă. Agresorul i-a aplicat peste faţă câteva lovituri scurte, rapide. Mişu a deschis greu ochii şi a gemut adânc. I s-a părut că vede trei siluete aplecate asupra lui. Nu era sigur. A încercat să zică ceva. N-a putut.  

- Să te spovedesc io acu’, dom’şef. Să nu mori până nu spui tot, f…i morţii mă-tii cu tot neamu’ tău cu tot! l-a înjurat agresorul, încălecând pieptul celui de jos. Tu mi-ai f…t mie viaţa, băi, jigodie? Tu, băi? a continuat el şirul întrebărilor, pălmuindu-l din ce în ce mai tare.  

Mişu nu a putut zice nimic. Privirea lui era pierdută. Vedea ca prin ceaţă şi nu înţelegea bine ce i se spune. Părea că se sfârşeşte pentru totdeauna.  

- Nu vrei? Da’ piranda mea ai vrut-o, ha? Ştii să mă rogi? Încearcă, băi, f…i mormântu’ mă-tii! Zi, băi, ceva! N-auzi?  

După alte două palme primite, Mişu a făcut ochii mari, s-a sforţat şi l-a scuipat pe agresor în faţă. Saliva era amestecată cu sânge. A fost singura manifestare de voinţă a celui bătut, care i-a atras o ploaie de lovituri peste picioare din partea celorlalţi doi agresori. Cel scuipat a ridicat pumnul să-i lovească faţa, umilit şi, cu atât mai mult, furios ca o fiară în cuşcă.  

Gândul i-a anulat intenţia. A scos de undeva de la spate, de sub curea, un cuţit şi l-a ridicat, strângându-l puternic în pumn, cât a putut de sus.  

- Mori, câine! Mori, f…i sfinţii morţilor mă-tii de…  

- Nu!... Nu, nu, nu! Nu lovi!, s-a auzit în noapte ţipătul puternic al Violetei.  

Era deja la un pas de ei şi a apucat strâns mâna celui hotărât să ucidă. S-a luptat cu el în dorinţa de a-i smulge cuţitul, dar acesta a reuşit s-o trântească la pământ. Ceilalţi doi rămăseseră nemişcaţi. Priveau şi nu ştiau ce să facă.  

- Tu ce vrei, fă! Să mori cu el? s-a răstit agresorul la femeia ce se ridicase în genunchi.  

- Iartă-l! Spre binele tău, nenorocitule. Intri pe viaţă în puşcărie. Mori acolo, gândeşte-te! l-a rugat Violeta plângând.  

- În puşcărie? Eu? Ai vrea tu, f…i gura mă-tii! Vrei să scapi de mine. Vrei să…  

- Vreau să te salvez, nenorocitule. Fugi dincolo să ţi se piardă urma. Ai unde. Ăsta e avocat şi te bagă-n puşcărie pe viaţă, n-auzi?  

- Bagă pe mă-sa, nu pe mine, dacă vrei să….  

Omul a tăcut brusc şi s-a uitat speriat în jur. Nu i se păruse nimic. Sirenele de pe maşinile Poliţiei se auzeau destul de clar şi păreau că sunt foarte aproape. S-a ridicat dintr-o singură mişcare, l-a lovit cu piciorul pe cel de jos şi a strigat la ceilalţi.  

- Valea!  

Au fugit toţi trei şi au dispărut în ploaie de parcă-i înghiţise pământul. S-a ridicat şi Violeta. Înainte de a fugi, s-a întors şi l-a privit pe Mişu. Îşi ridicase puţin un umăr, cât să poată întoarce capul s-o vadă. Avea ochii înceţoşaţi, dar ea i-a simţit privirea plină de suferinţă şi recunoştinţă. L-a privit cu milă şi a fugit.  

O maşină a Poliţiei a oprit de-a curmezişul în faţa ei, la câţiva paşi. A fost somată să rămână pe loc. Alte două maşini opriseră aproape de locul în care zăcea Mişu.  

Poliţiştii au coborât precipitaţi şi scotoceau cu privirea împrejurimile. Nici ţipenie de om. Doi dintre ei s-au aplecat asupra victimei găsită la faţa locului.  

- Nu-l mişca! a oprit unul din ei gestul colegului care intenţionase să-l ridice pe cel de jos. Curge sânge rău, se pare. Stai să vină salvarea. E pe drum, a precizat el liniştit.  

Alţii doi întindeau deja benzi fluorescente ca să izoleze locul producerii evenimentului, în timp ce, la a treia maşină, Violeta răspundea la întrebări.  

- Nu ştiu nimic. Nu am văzut… Eu am vrut să-l ajut, că era căzut. Am strigat după ajutor… Da, am văzut doar umbre care fugeau…. Nu ştiu câţi au fost…  

A fost adusă lângă victimă, ţinută strâns de braţe, unde cel care părea a fi şef i-a pus aproape aceleaşi întrebări.  

- Am mai spus. Nu ştiu cine este omul acesta…. Am vrut să-l ajut… Nu, n-am văzut nimic…. Am ţipat după ajutor şi… Fugeau…. Au fugit încolo, a întins ea un braţ indicând exact direcţia opusă. Da… Cred că au fugit că ţipam eu după ajutor… Or fi fost doi sau mai mulţi… nu ştiu… Cu ploaia asta…. N-am văzut, ce să zic…  

Între timp sosise maşina Salvării. L-au analizat câteva clipe, i-au luat pulsul şi l-au urcat pe targă cu multă grijă. „Cred că are oase rupte, atenţie!”, a avertizat unul dintre cei trei sosiţi. Înainte de a-l urca în maşină, poliţistul a intervenit:  

- Trăieşte?  

- Da, trăieşte. Are pulsul slab. Cred că a pierdut mult sânge.  

- Poate vorbi trei secunde?  

- Nu se recomandă, dar…  

Poliţistul a tras-o pe Violeta lângă el. Victima era cu faţa în sus pe targă. Deschisese ochii şi părea că înţelege ce se petrece în jurul său. O prelată ţinută de trei poliţişti îl apăra de ploaie.  

- Domnule, vă rog frumos! Puteţi vorbi ori face semn cu mâna de nu sau da? l-a întrebat poliţistul pe Mişu.  

Acesta a clipit din ochi de câteva ori. A oftat adânc, a scos un geamăt şi a rostit slab „da”.  

- O cunoaşteţi pe femeia asta? a întrebat poliţistul, împingând-o pe Violeta cât mai aproape, pe direcţia privirii victimei.  

- Nu… nu… a răspuns Mişu la fel de încet, privind-o pe femeie cu recunoştinţă.  

- Ştiţi cine v-a atacat? Cunoaşteţi cine a fost agresorul?  

- … Nu… Nu am văzut nimic… M-au lovit pe la spate…  

- Mulţumesc frumos! Luaţi-l şi puneţi-l pe picioare, fraţilor, cât mai repede…. Doamnă, actele dumneavoastră. Nu vă reţinem, dar veţi fi chemată pentru a da o declaraţie scrisă…  

*  

Poliţiştii i-au mai adresat întrebări, destule, la care ea a dat răspunsuri ambigui. Udă până la piele, tremurând îngrozitor, fie de frig, fie de groaza tirului de întrebări la care nu mai ştia cum să răspundă, Violeta şi-a zărit pe jos, lângă maşină, punga de plastic cu geanta în care avea cartea de identitate şi, pentru o clipă, a avut senzaţia că îşi recapătă echilibrul.  

A intrat în casă udă toată, speriată, îngrijorată, cu mintea răvăşită şi sufletul sfâşiat de teamă. Ai ei o priveau cu îngrijorare şi curiozitate, dar nu scoteau o vorbă. Vestea ajunsese înaintea Violetei. Când a plecat ea de acolo, poliţiştii măsurau locul atacului în văzul unei mulţimi de oameni care apăruseră înainte de a sosi maşina Salvării. Printre ei, în mod sigur, se afla şi cel care dăduse telefon la 112, adică un om care a văzut şi care, poate, a cunoscut pe vreunul dintre participanţii la eveniment, dar a vrut să rămână anonim. Avea motivele lui…  

Violeta nu-şi mai aducea aminte de nimic şi nici nu dorea. Singura imagine ce refuza să-i părăsească retina, era privirea lui Mişu. Ochii lui plini de recunoştinţă. „Nu, nu m-am înşelat. Îmi mulţumea. A înţeles că i-am salvat viaţa. Suferea enorm sub lovituri. Cred că avea dureri groaznice, dar a văzut şi a înţeles totul. A fost conştient că a vrut să-l omoare fostul meu soţ. Ştia. I-am văzut privirea când a negat. Poate nu-l cunoştea, dar a auzit! A auzit când îl judeca şi a tras concluzia… Cred că nu a vrut să mă târască în alt proces. A făcut şi el ceva bun…”.  

Uşa biroului de avocatură era închisă. „Am venit prea devreme, dar nu plec. Stau aici până vine. Trebuie să-i povestesc totul. Cu amănunte. Am încredere în ea. Nu are cine să m-ajute. N-am pe nimeni care să mă povăţuiască. Ce să fac?... Dacă poliţiştii îl prind pe nenorocitul acela, o să fiu implicată. Da, mă va trage după el. Nu sunt eu vinovată… dar am minţit! O să mă găsească vinovată… Of, Doamne! Numai doamna avocată mă poate lumina! Să-i dea Domnul sănătate… mare noroc am avut de ea…”  

Ramona Vlădescu a venit la birou cu o jumătate de oră înainte de începerea programului. Era obosită şi supărată, dusă cu gândul departe. A văzut-o pe Violeta la uşă doar când era aproape lângă ea şi a tresărit. O privea cu milă. Nu i-a zâmbit ca de obicei.  

- Săru’ mâna, doamna avocată! S-a întâmplat ceva…  

- Să intrăm în birou. Vorbim acolo, a întrerupt-o Ramona.  

După ce au intrat a încuiat uşa şi, înainte de a se aşeza, i-a explicat fetei:  

- Să nu ne deranjeze nimeni. Ştiu. M-au sunat de la Poliţie… Am fost şi la spital…  

- Trăieşte, doamnă? a întrebat Violeta şoptit, fără sânge în obraji, cu sufletul la gură.  

- Trăieşte. Nu este în pericol. Are leziuni la cap, dar nu sunt periculoase. Are trei coaste rupte. Se repară şi alea. Bine că nu l-au omorât…  

- Cine, doamna avocată? Ştie cine l-a bătut?  

- Ştie tot. Nu te îngrijora! Mi-a spus că tu i-ai salvat viaţa. După câte ţi-a făcut, zău că mă miră gestul tău. Ai suflet bun, Violeta. Să te ajute Dumnezeu şi pe tine! Te voi ajuta şi eu în orice situaţie, dar… povesteşte-mi, te rog, cum s-a întâmplat. Cu toate amănuntele…  

Printre sughiţuri, Violeta a relatat toate scenele la care fusese martoră, cu sau fără voia ei. Nu a omis nimic, nici temerile, nici emoţiile pe care le-a avut.  

Ramona o asculta cu mare atenţie. Acum totul se lega. Mişu omisese câteva amănunte. Neesenţiale. O privea pe femeia din faţa ei şi simţea cât de mult o admiră. Era impresionată de caracterul acesteia, de durerea ce-o avea în suflet şi de curajul pe care l-a avut să se avânte în primejdiile necunoscute ale vieţii, de una singură.  

„O voi ajuta să-şi obţină toate bunurile. E cât se poate de clar că nenorocitul ei de soţ nu va mai reveni vreodată în ţară. A avut noroc că a trecut graniţa. Poliţia l-a dat în urmărire generală prea târziu. Chiar şi aşa, nu există informaţii ori probe concrete că el ar fi autorul infracţiunii. Un telefon oarecare, anonim, e prea puţin. Nu a lăsat urme la faţa locului iar victima nu-l va acuza niciodată. Mi-a promis solemn. Nu va depune plângere pentru că, aşa cum a susţinut în faţa procurorului şi a ofiţerului de poliţie, nu i-a văzut pe atacatori şi nu bănuieşte pe nimeni. Nu mă mai miră de ce a procedat aşa. Băiatul acesta a rămas cu ceva urme de dragoste în suflet…pe care, atunci, la vârsta aceea, poate nici nu le-a sesizat.Păcat că urmele astea s-au transformat în pasiune! Să se fi întâmplat invers oare?! Am s-o liniştesc pe fata asta într-un moment prielnic. E prea obosită acum… O voi ajuta până la capăt, gratuit. Merită, după cât a pătimit în viaţă”, a hotărât Ramona în timp ce-i asculta ultimele fraze.  

S-au despărţit cu afecţiune manifestată fără reţineri. Încurajată de atitudinea avocatei, Violeta a plecat mult mai liniştită, simţindu-se în staresă-şi ridice privirea din pământ, să meargă drept, să privească oamenii în faţă. Îşi simţea sufletul inundat de o bucurie de care nu-şi amintea s-o fi avut vreodată şi, ridicându-şi privirea spre cer, primul gând l-a dăruit Domnului, căruia, pe lângă fierbinţi mulţumiri, i-a adresat rugămintea de a o avea în grija sa pe binefăcătoarea ei, îngerul acesta de femeie, care o trata ca pe un om.  

Forfota străzii a trezit-o însă la realitate. Se afla în zona birourilor notariale şi de avocatură. Curând, după câteva zeci de paşi, a intrat pe străzile aproape necirculate şi n-au deranjat-o umbrele caselor etajate, pustii, uitate de lume. Putea visa în voie şi se bucura de posibilitatea asta. Doar viitorul în sine i se părea imposibil de realizat…  

„Aş fi vrut să fac şi eu facultatea…, dar cu ce? N-ajung banii pentru taxele astea împovărătoare. Au crescut de la an la an. N-are cine să m-ajute. Trebuie să fac ceva cursuri, să caut ceva, să mă specializez, altfel n-o să am niciodată un salariu ca lumea… Of! Mi-e greu, foarte greu. Alte locuri de muncă? Cum mă simt că sunt ţigancă, cum dispar ofertele! Vezi, Doamne, rromii sau cum ne-or mai numi, suntem oameni inferiori! Nu suntem egali cu românii. Chiar dacă nu se spune, se simte şi este tare dureros… Trebuie să ţin cu dinţii de ce am acum, că sunt apreciată. Trebuie să tac şi să sufăr. Să mă mulţumesc cu puţinul pe care-l am… Căsătorie? Dragoste? Să nu mai aud cuvintele astea! Ele m-au nenorocit. Trag ponoasele că am fost proastă, că am crezut în oameni, în aşa zisa dragoste…”.  

Traversând parcul „Eugen Ionescu” s-a rupt de gândurile ce-o măcinau.Mergea cu pas egal, în aparenţă calmă, pe aleea centrală. I se părea că vegetaţia a crescut şi florile sunt mult mai vesele după ploaia ce încetase pe la miezul nopţii trecute. Covorul de un verde crud o făcea să simtă viaţa pulsând iar trilul păsărilor, îngemănat cu simfonia fântânii muzicale, i-au dat, pentru o clipă, senzaţia că viaţa nu e chiar atât de urâtă ... Cum de nu văzuse ea toate astea pana acum?  

Plimbându-şi privirea de jur-împrejur a observat că, pe măsură ce se apropia, oamenii de pe bănci ori cei aflaţi în dialog cu ei întrerup conversaţia şi întorc capul s-o vadă pe ea.  

Violeta s-a speriat. A văzut curiozitate, ironie şi ură în ochii câtorva, fie ei pensionari, obişnuiţii locului, fie adolescenţi, care nu ştiau cum să-şi consume timpul liber.  

„Asta e, domnule! Am auzit aseară… Dumneata n-ai aflat nimic? E ţiganca pe care s-au bătut unii… Hai, bre! Chiar aşa?... Aha! Am auzit şi eu ceva. Mi-a spus unu care a văzut din balcon… Da, domnule! Au fost nişte ţigani. Au bătut un avocat. E în spital, era să moară… Da’ ce bre, le-a pierdut procesu’?... L-au bătut pentru asta, bă, pentru ţigancă!... Era şi ea acolo, doar… Aha! Era amanta lui, cred… De unde amantă, băi frate? Un român, avocat şi el, se uita la o ţigancă?... Dă-l în p…a mă-sii că a meritat cafteala! … De ce vorbeşti, bă, aşa?... Uite aşa, că şi el a fost mardeiaşul cartierului când era în liceu. L-au şi exmatriculat… A pierdut un an sau doi, băi. Am auzit eu azi pe cineva… Aha! … Aşa o să-l caftească Monica pe halterofil, fraţilor!... Ce halterofil, amice? Cine-i omul?... Ha, ha! Irinel, băi, fratelo!... Da, da! Că dacă-i pune aia halterele pe umeri, l-a terminat!... Ha, ha,ha!... Habar n-ai pe ce lume trăieşti… Da, băi! Da’ tu n-ai auzit de Pepe! I-a furat ţiganca bani şi lucruri din casă… Vrei să spui că şi Oana e ţigancă, domnule?... Mda, n-ai ştiut?... Ai fost prin piaţă? Ce preţuri mai sunt la zarzavaturi?... Nu se mai spune nimic de pensii… Lasă, domnule, că s-a ieşit din criză… Da, s-o credeţi voi, fraţilor! L-au ales tot pe Boc, aşa că… Hm! Ai auzit că nu mai joacă în „A” Craiova? Gata cu ei. I-a terminat Mititelu… Da, bre! Dinel o fi fost vreun sfânt…”.  

Violeta simţea pământul fugindu-i de sub picioare...  

„Da, despre mine vorbesc! Doamne, n-o să termine niciodată!”  

Îi răsunau în urechi frânturi din frazele acelea: „L-au bătut pentru asta, bă, pentru ţigancă!... Era şi ea acolo, doar… Aha! Era amanta lui, cred… De unde amantă, băi frate? Un român, avocat şi el, se uita la o ţigancă?...”  

A grăbit pasul şi, curând, a început să alerge. S-a oprit după ce a luat pieptiş drumul până în strada din apropierea parcului. Gâfâia. Lacrimile i-au inundat ochii.  

Trăiasentimentul că este cel mai umilit om din urbea aceea liniştită în care toată lumea ştia despre toate şi se pricepea la toate, judecându-le cu o atitudine care jignea, rănea şi distrugea.  

,,Nu pot să cred!! Până nu demult nimeni nu ştia că exist şi acum am ajuns batjocura tuturor... Doamne, ....cu ce am greşit, Doamne? Dar eu ştiu că n-am făcut nimănui nici un rău... Nici un rău deşi, pe mine viaţa m-a îngenuncheat... Pe nedrept, Doamne!!”  

Ceva în sufletul ei se răzvrătea dar, în acelaşi timp, o voce lăuntrică îi dădea curaj. Ajungând aproape de zona centrală şi-a şters ochii.  

„Nu sunt mai prejos ca ei! Sunt alţii mai răi ca mine. Cel puţin eu sunt cinstită. Pe aici cam toţi au afaceri murdare şi eu nu văd şi nu discut despre asta cu nimeni… Şi nu-mi bag privirea-n casa omului. Ce au ei cu viaţa mea? Îmi dau ei să mănânc? Mă îmbracă ei? Le este necaz, asta e!”  

A privit cu semeţie în lungul străzii şi a pornit hotărâtă. Înălţase bărbia mai mult ca până-n ziua aceea. Şi-a ridicat privirea spre albastrul cerului, unde credea ea că locuieşte acel Dumnezeu la care s-a rugat de atâtea ori, şi s-a minunat de strălucirea lui. S-a înfiorat. I-a zâmbit cu mulţumire simţindu-se încărcată cu energie şi speranţă…  

 

- Sfârşit -  

Referinţă Bibliografică:
URME DE DRAGOSTE - Cap. II / 8 - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 389, Anul II, 24 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!