Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 389 din 24 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

Urme de dragoste Cap. II / 7 -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

După ce s-au spălat, au trecut în bucătărie să mănânce. Înfăţişarea acestei încăperi i-a umplut de groază până şi pe ei, cei care începuseră dezmăţul aici, printre farfurii şi pahare, ulcele şi resturi de mâncare. Angelica s-a trezit prima la realitate.  

- Ce dracu’ este aici, fraţilor? Parcă au trecut vandalii f…i mama mă-sii de treabă! Hai, fată, să facem puţină ordine! a îndemnat-o pe Jana. Tu ce stai şi te uiţi cruciş? Cum dracu’ vrei să mâncăm aici? l-a repezit pe Mişu, care rămăsese pironit în prag. Pune o zdreanţă pe tine şi nu mai sta în p…a goală, că nu te filmează nimeni, râsu’ pământului! Nu mai am chef de prostii la ora asta.  

Jana a izbucnit în râs când l-a privit. Părea aşa de caraghios, încât nu s-a abţinut. Ele erau aproape goale, dar cu bikini arătau cu mult mai bine şi nu erau dizgraţioase ca el. A râs şi cealaltă, dar Mişu a rămas impasibil, privindu-le încruntat până au încetat să râdă.  

- Faceţi ceva pe aici şi puneţi masa. O să vină femeia aia să facă pe urmă curat. Vreau să plecăm. Trebuie să mergem la oraş. Am treburi de rezolvat…  

- Ha, ha, ha! Să crezi tu asta, amărâtule! După ce mi-ai stricat aranjamentele pentru duminica asta, vrei să mă laşi cu buza umflată?  

- Chiar aşa! a intervenit Jana. Ce, nu putem să ne mai distrăm şi azi? Plecăm seara, ca de obicei, e părerea mea şi cred că…  

- Gura! a ţipat Mişu mânios. Am zis că plecăm şi asta vom face. E clar, toantelor?  

- Băi! S-o faci toantă pe mă-ta, nu pe mine! Auzi? s-a repezit Angelica la el, ameninţându-l cu o furculiţă murdară în mână. Te-ai f…t de te-ai rupt şi acu’ gata, caramba, nu? Nu-ţi mai place de mutrele noastre sau te-ai săturat de p…ă, amărâtule?  

- Foarte bine! Nu mai facem nimic, dacă-i vorba pe-aşa, a pus Jana paie pe foc. Mâncăm ceva ca oamenii, ne distrăm un pic… Da’ tu nu mai poţi, prăpădenia pământului ce eşti! Mie să-mi dai banii şi pe ziua asta, că oricum mi-ai stricat-o…  

- Băi! F…ă muma-n cur de ţigănci! Eu dau ordine pe aici, nu voi. Gata cu…  

- Ba s-o f…i pe mă-ta, bă! Om fi noi din neam de ţigani, dar suntem mai curate ca tine, ordinarule! a izbucnit Angelica, aruncând cu furculiţa în direcţia lui, fără să-l lovească. Uită-te în ce hal arăţi, beţivanule şi pleacă dracu d’aci că-ţi pun p...a pe gură să ţi-o astup! N-oi mai vorbi tâmpenii pe urmă…  

Văzând-o şi pe Jana că ia în mână un cuţit şi-l priveşte ameninţător, Mişu a ieşit imediat din încăpere înjurând printre dinţi. A revenit, gata îmbrăcat, după o jumătate de oră, timp în care fetele au mâncat, au băut şi acum discutau cele întâmplate. Au tăcut subit la apariţia lui şi-l cercetau curioase. El a aruncat pe masă câteva bancnote mari, s-a aşezat pe un scaun cu ochii după ceva de mâncare şi le-a vorbit calm, cu voce joasă, împăciuitoare:  

- Până iau şi eu ceva în gură, mergeţi şi vă îmbrăcaţi. Luaţi banii. Sunt mai mulţi, ca să vă treacă supărarea. Imediat plecăm…  

Pe întregul parcurs, până la coborâre, fetele au tăcut. Nu au răspuns nici la două-trei întrebări puse de el. Înainte de a pune piciorul pe caldarâm, între portierele deschise, Angelica a vorbit pentru amândouă:  

- A fost ultima distracţie, amărâtule. Să nu îndrăzneşti să ne mai cauţi pe vreuna. Ori te cotonogim noi, ori pun ţiganii pe tine. Cum preferi, f…i gura mă-tii de prost. Porcule!  

Încremenit la volan, Mişu a ascultat privindu-i ochii plini de ură şi dispreţ. Fetele făcuseră câţiva paşi pe trotuar şi el încă se mai uita buimăcit după picioarele lor goale…  

*  

Începutul de săptămână a surprins plăcut cu prima ploaie de după aproape două luni de secetă. Căzuse dimineaţa, la răsăritul soarelui. Aerul s-a împrospătat şi toată vegetaţia s-a înviorat de parcă se trezea la o nouă viaţă. Oraşul părea mai curat ca de obicei şi oamenii mai vioi. Numai Mişu mergea posomorât, îngândurat, fără să se bucure de prospeţimea florilor şi ciripitul păsărelelor, ce se auzea de prin toţi copacii parcului pe care-l traversa el, imediat după ce ploaia s-a oprit şi primele raze de soare apăreau timide printre norii risipiţi.  

La serviciu a vorbit puţin, doar atât cât era necesar, făcând sforţări pentru a-i intra în voie Ramonei şi a nu-l stârni pe Lucian la observaţiile lui sâcâitoare. Nu avea poftă nici de muncă, dar nici de conversaţie. A mers în silă la judecătorie. Ramona Vlădescu avea de apărat drepturile a doi minori rămaşi cu tatăl lor în urma divorţului cauzat de mamă, care plecase să muncească în Italia şi uitase că are o familie în ţară. Descoperise „iubirea vieţii ei” în persoana patronului care o angajase. Nu era mare lucru de demonstrat şi susţinut, totuşi avocata s-a remarcat prin vehemenţă şi cunoaşterea chichiţelor procedurale. Mişu asculta pledoaria ei cu gândul plecat departe. Nu se putea concentra asupra dezbaterilor de acolo. Aştepta nerăbdător să treacă ziua.  

A revenit la birou la fel de îngândurat şi tăcut. Avocatul Cenuşe era prea ocupat ca să-l bage în seamă cu ironiile sale, iar Ramona rămăsese de vorbă cu clientul său în faţa clădirii judecătoriei. A răsfoit şi el câteva hârtii ce aşteptau pe masa de lucru, doar pentru a avea o preocupare. Nu-l interesa nimic legat de serviciu. Plictisit, a ieşit afară să fumeze, ceea ce se întâmpla foarte rar. Privea animaţia străzii fără să vadă nimic. Căuta răspunsuri la întrebări ce nu-i dădeau pace.  

„Oare chiar nu m-a recunoscut acum patru zile în birou? Aşa a afirmat „şefa”, dar cine dracului s-o mai creadă şi pe asta? Cum de m-a recunoscut pe trotuar după atâţia ani de zile? Nu m-am schimbat cu nimic? Poate m-a mai văzut prin oraş ori fufele alea, Jana şi Angelica, i-au vorbit despre mine? La conac, alaltăieri, au jurat că nu au discutat nimic cu ea, dar, dacă sunt rude, chiar mai îndepărtate, să le cred pe astea? Dorindu-le compania, m-am depărtat de prietenii mei… Oare cum a interpretat Doru sau Gogu dispariţia mea din decor? Le-aş cere sprijinul în chestiunea aia, dar n-am încredere în ei. Ăştia şi-au luat munca în serios. Nu mai ştiu să se distreze. Ori s-au însurat?! Nu ţin minte să-i fi întrebat…”  

- Hei! Ţi s-au înecat vapoarele, domnule Diaconescu?  

Întrebarea Ramonei l-a surprins şi a tresărit vizibil. Ea a început să râdă. Era veselă şi-l privea curioasă, oarecum nedumerită de atitudinea lui din acea zi.  

- Vapoarele? Nu, doamna avocat, nu s-a întâmplat nimic deosebit… Nu mă simt bine deloc, a bâiguit el, încercând să-şi imprime pe faţă cea mai grea suferinţă posibilă. Cred că am mâncat ceva alterat ori mai ştiu eu ce naiba îmi provoacă nişte crampe groaznice…!?  

- Doamne fereşte! Se poate întâmpla oricui. Credeam că eşti supărat de ceva. Ştii, azi nu avem nimic important de rezolvat… Nu ar fi bine să mergi la medicul de familie? Nu mai e mult şi terminăm ziua de lucru. Ce zici?  

- Ce să zic? Dacă mă învoiţi, sărut mâinile! Cred că aşa o să fac…. Dumneavoastră aveţi întotdeauna dreptate, şefa…  

- Iar cu apelativul acesta? Te rog frumos să scoţi cuvântul din vocabularul tău. Hai, închide-ţi sertarele şi mergi la medic! l-a îndemnat Ramona, mult mai blândă ca de obicei, în timp ce trecea pragul uşii deschisă larg de Mişu.  

Odată ajuns în stradă, acesta s-a debarasat de schimonoseala ce-o dăduse chipului său şi aproape că-i venea să izbucnească în râs amintindu-şi de grija ce-o manifestase „şefa”, privindu-i suferinţa afişată cu succes. „Proasta dracului! Asta chiar m-a crezut, băi frate! Nu te ştiam aşa miloasă… Ori ai început să mă priveşti altfel. Da, da, da! Toată săptămâna trecută am văzut că te-ai purtat frumos cu mine. Deci, să cred că se poate ceva până la urmă. În fond, eşti şi tu doar o femeie… Cine ştie de unde sare iepurele! E bine că am terminat bâlciul cu ţigăncile”…  

După ce s-a odihnit bine, a făcut duş, s-a îmbrăcat şi a ieşit în oraş. A mers să mănânce la un restaurant din zona centrală. Acolo, între două feluri de mâncare şi cu paharul de vin roşu în mână, a luat hotărârea pe care o tot amânase în timpul zilei. „După cum se pare, Violeta nu a lucrat sâmbătă şi duminică, dar azi va munci până spre seară, în mod sigur. N-o mai aştept acolo… E mai bine aproape de casă. Sunt vreo două locuri corespunzătoare, luminate foarte slab şi… poate sparg un bec şi rezolv total chestiunea! Am unde parca maşina, mai la întuneric. De fapt, nu trebuie să mă grăbesc. N-am voie s-o dau în bară de data asta.. Azi şi mâine calculez timpii şi examinez locurile. Deci, azi e luni… miercuri trec la acţiune. Pe urmă, se va obişnui ţigăncuşa cu mine şi-o să-i placă. Am luat destule lecţii de la fufele alea. Le pun în practică şi cu ea… Să merg pe jos? Hm! E mai greu la întoarcere. Dă-i în mă-sa de caralii, că nu mă opresc ei tocmai pe mine! De fapt, la orele serii nu i-am văzut niciodată pe stradă.”  

A plecat din restaurant mulţumit de planul pe care-l făcuse, a mers agale să-şi ia maşina şi a ajuns în cartierul Violetei înainte de opt seara. A condus încet, cu motorul la ralanti, pe aleile dintre blocuri, până a găsit locul ce i s-a părut potrivit. A parcat şi a coborât liniştit, ca şi când locuia în acea zonă, grijuliu să nu atragă atenţia cu nimic. A mers vreo două sute de metri, în pas liniştit, ca la plimbare, trăgând din când în când câte un fum din ţigară, foarte atent la toate detaliile locurilor. Îşi privea ceasul, nerăbdător, mimând folosirea telefonului pentru a da impresia unui om preocupat.  

N-a avut mult de aşteptat. După vreo jumătate de oră a văzut-o pe Violeta şi s-a retras abil după tomberoanele de gunoi adăpostite de două sălcii pletoase. Noaptea se instaura timid şi era deja puţin întuneric acolo, astfel că se putea ascunde, la nevoie. A urmărit-o de departe până a intrat în scara blocului, apoi a mai aşteptat aproape o jumătate de oră, în maşină. Asculta muzică, satisfăcut. Nici de data asta nu a observat umbra ce a dat târcoale maşinii în întunericul ce începuse să învăluie cartierul. A plecat, cu viteză redusă, după ce a început să plouă...  

În seara zilei următoare a procedat identic şi s-a convins că locul ales este cel mai bun pentru punerea în acţiune a planului. Fata a apărut la o diferenţă de doar patru minute. „E foarte bine!”, a exclamat el în gând, frecându-şi mâinile satisfăcut. „Înseamnă că şi mâine va fi aici tot la ora asta. Din locul ăsta te voi lua fără să ai timp să te dezmeticeşti”, a zâmbit el sigur de reuşită, în timp ce umbra se lăsase pe capota din spate şi doi ochi sfredeleau semiîntunericul, fără a fi văzuţi de cineva. Aşa de mulţumit era, că-i venise poftă să petreacă. A luat telefonul şi s-a oprit cu degetul deasupra tastei cu o clipă înainte de a realiza contactul. Numele Angelicăi, apărut pe ecran, i-a amintit de avertismentul acesteia.  

A renunţat total la ideea ce-i venise. „Nu! De data asta, în niciun caz. Trebuie să fiu odihnit pentru mâine. Trebuie s-o satisfac pe ea… Iar cu cele două fufe am terminat definitiv. Pot fi periculoase, dă-le în p…a mă-sii de nebune! Găsesc eu altele. Am văzut destule pe stradă. Abia aşteaptă o invitaţie. În plus, mi-a zis Doru că sunt pline barurile de burice şi ţâţe goale”. A pornit motorul şi a ieşit din cartier cu luminile stinse. S-a convins că, cel puţin la acea oră, se poate circula în condiţii de siguranţă, doar cu lămpile de poziţie. S-a intersectat doar cu două taximetre pe tot parcursul, iar pietonii se puteau număra pe degetele unei singure mâini. Satisfăcut de constatările făcute, a demarat în forţă şi a ajuns la apartamentul său în timp record.  

În dimineaţa următoare era unul din cei mai mulţumiţi oameni de pe stradă. A plecat la serviciu pe „scurtătură”, adică prin parcul în care muzica simfonică se întrecea cu trilurile păsărelelor ascunse prin frunziş. Lăsase maşina în parcare, socotind că-i prinde bine mersul pe jos. Nu regreta. Întregul traseu i s-a părut mult mai atrăgător. Avea impresia că nu a văzut niciodată ceea ce observa acum: case, copaci, flori, oameni, animaţie, zâmbete…  

Ziua s-a consumat destul de greu pentru Mişu. Nu au fost probleme în afara cadrului obişnuit, dar nerăbdarea sa creştea în intensitate cu fiecare oră în parte. Privea ceasul tot mai des şi evita să converseze cu avocaţii Cenuşe şi Vlădescu ori cu acei clienţi ce intrau în biroul lor pentru diferite probleme. Se limita la strictul necesar, atent să se comporte astfel încât să nu atragă atenţia asupra sa şi a reuşit destul de bine deşi, la sfârşitul programului de lucru, era un pachet de nervi.  

Ajuns acasă, s-a dezbrăcat şi a intrat sub duş, dar nici după asta nu s-a simţit mai bine. Tensiunea nervoasă îl obosea şi-l îngrijora în aceeaşi măsură. Dorea un calmant, dar nu ştia ce să ia. Şi-a amintit că există o farmacie foarte aproape, în blocul vecin. A luat la întâmplare un tricou pe el şi a ieşit. A mers până în faţa farmaciei şi s-a răzgândit. „Ce să cer? Să-i explic toantei de-acolo că nu ştiu de ce sunt nervos? Nu! Mai bine merg să beau ceva la… Ba nu! În seara asta trebuie să fiu cu mintea limpede. Beau mai târziu, împreună cu ea”.  

S-a întors în apartament, a pornit casetofonul şi s-a lungit pe pat aşa cum era îmbrăcat, în pantaloni şi tricou, cu ochii închişi. Într-un târziu a adormit. S-a trezit speriat din visul în care a alergat mult, hăituit de nişte câini fără păr pe cap, care scoteau pe gură flăcări ce se transformau în bâte care-l loveau peste mâini şi picioare. Era transpirat puternic şi respira sacadat, de parcă ar fi fugit cu adevărat. A oftat uşurat când s-a văzut pe pat, în camera sa luminată uşor de o lumină roşiatică. Şi-a dat seama că soarele a coborât spre asfinţit şi, amintindu-şi de ce plănuise pentru acea seară, a sărit din pat. Ceasul indica ora şapte şi jumătate.  

Intrat în panică la gândul că va ajunge prea târziu, s-a îmbrăcat cât a putut de rapid cu pantalonii şi bluza de culoare închisă, aproape neagră, pe care-i aşezase pe un scaun în urmă cu două zile. A agăţat în fugă borseta cu documente şi bani şi a coborât scara, sărind câte trei trepte. A pornit maşina înfrigurat, a plecat în trombă şi tot aşa a condus până în apropierea locului ales. A trecut la mersul în ralanti, a întors maşina şi a oprit-o lângă bordură. Mai erau cinci minute până la ora opt seara.  

A coborât, a întredeschis portierele faţă de pe ambele părţi, dând impresia că aeriseşte habitaclul, a aprins ţigara şi a început să se plimbe încet, de o parte şi alta a maşinii, cu o mână în buzunar şi cu privirea ţintă pe direcţia din care trebuia să se apropie Violeta. Nu ajunsese la zece paşi de maşină când a simţit primele picături pe cap. Surprins, s-a uitat spre cer. Se înnorase pe neaşteptate şi, brusc, a început să plouă aproape torenţial. Până să ajungă la maşină, era ud destul de bine. A scotocit prin portbagaj şi a găsit un prosop. Şi-a şters faţa şi s-a frecat bine pe cap apoi, cu prosopul în mână, a alergat câţiva paşi ca să se adăpostească lângă trunchiul unui copac de pe trotuar.  

„Dacă stau în maşină, n-o văd când se apropie. Mă observă când cobor şi fuge. Mai bine stau în ploaie… De fapt, fleşcăiala asta este-n favoarea mea. S-a făcut şi întuneric mai devreme ca de obicei… Ea va merge privind în jos. Se va feri de ploaie. În mod sigur. Nu cred că va opri un taxi. Ei vin numai la comandă prin dispecerat. Asta-i ora când trebuie să vină, să fie aproape, aici…”, gândea Mişu, în timp ce-şi mai ştergea capul cu prosopul, fără să înceteze a cerceta atent strada cu privirea.  

Vântul iscat din nimic aducea ploaia în rafale. Era ca un început de furtună. Nu se vedea la mai mult de 20-30 de paşi, poate nici atât. Încăpăţânat şi nervos, Mişu se făcuse una cu scoarţa copacului ce-i oferea un minim de protecţie. Mai mult îl ferea de vânt. Apa curgea de pe frunze şi crengi. A început să tremure, apoi a tresărit puternic, observând o siluetă ce părea că aleargă prin ploaie pe mijlocul trotuarului. Bluza şi pantalonii se lipiseră de trupul femeii. Cu o mână ţinea deasupra capului o pungă ori un carton muiat de apă, iar în cealaltă avea o altă pungă de plastic ce-i împiedica fuga. Mişu nu putea distinge, dar era sigur, după liniile corpului, că era Violeta. Ajunsă la câţiva paşi de maşină, a recunoscut-o. Împingându-se cu un braţ în copac, s-a avântat şi, din două salturi, a fost în faţa ei.  

- Hai în maşină repede! te adăpostesc eu, i-a strigat el, desfăcându-şi braţele lateral.  

Femeia s-a oprit speriată, fără glas. Nu văzuse de unde a apărut bărbatul acela şi nu a înţeles ce i-a strigat. L-a recunoscut în momentul în care a ridicat capul şi l-a privit. În aceeaşi clipă el a împins-o brutal spre maşină. A deschis portiera cu o mână, dar cealaltă nu a fost suficient de puternică s-o reţină pe Violeta. Ea a aruncat cartonul ce-i protejase capul şi a ridicat mâna cu punga pentru a-l lovi. Mişu a parat cu antebraţul, a prins-o de mână şi i-a forţat-o prin răsucire până i-a dus-o la spatele trupului încovoiat de durere. Cuprinzând-o cu ambele braţe, a târât-o şi a împins-o din nou spre maşină.  

Referinţă Bibliografică:
Urme de dragoste Cap. II / 7 - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 389, Anul II, 24 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!