Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 385 din 20 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

URME DE DRAGOSTE - Cap. II / 2 -
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Deşi toate aceste manifestări s-au derulat cu repeziciune, aproape de neobservat, Gogu a surprins pe faţa prietenului său trecerile succesive de la o stare la alta. Obişnuit cu ritmul extrem de rapid în care realiza tot felul de jocuri şi figuri în computer, a zâmbit pentru moment, imaginându-şi figura lui Mişu pe desktop, modificată la fel de rapid cu intervenţia mausului ori a tastelor. Zâmbetul aproape imperceptibil ce-i apăruse a dispărut odată cu zgomotul provocat de lovirea mesei. L-a privit pe cel din faţa lui, surprins şi îngrijorat. A încercat gestul de a se ridica de pe scaun, dar a renunţat. A ridicat uşor un braţ care-i anunţa nedumerirea şi l-a întrebat şoptit:  

- Hei, omule! Ce-i cu tine? Se uită lumea la noi… ce nălucă ţi s-a arătat? Nu te simţi bine, amice?  

- …Cum? … Ce? … Nicio nălucă, frăţioare, ce ţi s-a năzărit?  

- Păi, băi, tu nu ştii cum te-ai…  

- Ţi se păru ţie, îl întrerupse Mişu grăbit şi nemulţumit. Pe aia mică am uitat-o de foarte mult timp… Adineauri m-am forţat să-mi amintesc ce nume a avut… Crezi că eu le ţin minte pe toate, băi jigodie? Câte s-au perindat prin patul meu… Ehe-he! Ce harem bogat aş avea…  

- Lasă că-ţi amintesc eu, dar să mâncăm mai întâi. Hai că-i fierbinte ciorba asta de burtă! Dacă se răceşte parcă nu mai e aşa grozavă… Alo, domnu’! Doresc şi puţin hrean… Tu vrei ceva, amice?  

- Mmmm! Poate puţin ardei iute, şi-a exprimat Mişu preferinţa între două înghiţituri de ciorbă fierbinte. E bună, măi, ai avut dreptate!... La friptură aş vrea numai cartofi prăjiţi, dar să ştii că, dacă nu mănânc şi trei mici cu mujdei, e ca şi când pomana e fără colivă!... Vorbim după ce mâncăm, a adăugat el, privindu-l vesel pe Gogu, după ce ospătarul s-a înclinat şi le-a urat „poftă bună”!  

Aşezaţi la masă, cei doi trecură în revistă frânturi din perioada în care vieţile lor se derulau oarecum alături ,fiecare încercând să descopere la celălalt schimbările inerente vârstei, ascensiunii la nivel profesional. „De fapt, nu ştiu ce te-ar interesa pe tine. Eşti cam ciudat. … Ţi-a priit venirea la Bucureşti!! Hm! Eu vreau să aflu câte ceva despre fătuca aia, Violeta… Mamă, ce bună-i ciorba asta!... Trebuie să ştii câte ceva, că eşti vecin de bloc cu ea, ce dracului! Despre mine n-am să-ţi mai vorbesc. Nici nu te-ar interesa şi nici nu-mi face plăcere. Nu te-ai schimbat prea mult, totuşi… Ai rămas acelaşi gură spartă. Tu ai putea să-mi transmiţi repede ce m-ar interesa pe mine. Da, da, da! Te voi folosi, jigodie, la momentul potrivit!”, exclamă Mişu în sinea sa, în timp ce trase cu coada ochiului la comeseanul său care plescăia aproape după fiecare lingură de ciorbă dusă la gură, manifestându-şi plăcerea molipsitoare.  

Mişu mânca puţin mai îngrijit, chiar atent, în ciuda faptului că era adâncit în gânduri pe multe direcţii. Gogu era extrem de degajat. Părea a fi un client vechi al restaurantului. Era cunoscut şi salutat cu respect de personalul acestuia şi de o parte din clienţii ce treceau prin apropierea mesei. Prezenţa fostului său coleg îl amuza. Observase că nu-i convine un anume ceva legat de perioada studenţiei şi nici despre ţigăncuşa amintită. Îl examina subtil şi, aproape la fiecare două-trei fraze formulate printre câteva înghiţituri din vinul rubiniu băut cu multă plăcere la friptură, încerca să lanseze câte-o nadă. Se amuza copios când simţea că celălalt se poticneşte şi nu reuşeşte să se eschiveze, ocolind răspunsurile directe.  

„Nu te-ai schimbat prea mult, prietene…Eşti tot cu obiceiul de a sta la pândă şi a lovi omul descoperit. Atâta doar că mintea-ţi merge mai greu ca braţul. În plus, se pare că ai multe de ascuns. Ai tu ceva la activ care te apasă… Dar, nu înţeleg de ce naiba ai lăsat capitala şi ai venit aici? Cred că ceva afaceri, moşteniri de la bunici, de la părinţi… Probleme de politică nu cred că ai de descurcat, că nu te duce capu’. Diaconescu senior a fost bun aici, doar pe plan local. La Bucureşti a dat-o în bară. Deh! A vrut prea multe. Şi Parlament şi funcţii la partid şi afaceri dubioase… Se poate ca tocmai afacerile astea să te fi adus acasă, amice. Acolo sunteţi luaţi în colimator, nu mai merge treaba… Dar, de ce naiba ţi-a căzut faţa când am amintit de piranda aia mică? Cum a fost atunci treaba? Uf! Trebuie să vorbesc cu Doru. Nu mai ştiu care a fost finalul distracţiei de atunci”, a concluzionat Gogu apucându-l pe Mişu de mână pentru a-l opri să achite consumaţia.  

- Nu mai ştiu cine a făcut invitaţia, dar eu sunt mai localnic decât tine, deci gazdă…, te rog!  

Au ieşit veseli din restaurant şi au mai zăbovit lângă maşină pentru a epuiza subiectele neterminate. Nu au obţinut tot ce au dorit, fiecare de la celălalt, dar s-au declarat satisfăcuţi şi bucuria revederii i-a îndemnat să se invite reciproc, fără reţineri, pentru zilele următoare. În acest fel a aflat Gogu că, deocamdată, domiciliul stabil al lui Mişu este într-o comună apropiată, în casa bunicilor săi de după mamă…  

*  

La „conac”, după denumirea veche, pe timpul în care bunicii erau tineri, era spaţiu suficient pentru toate activităţile unui om gospodar. Clădirea principală şi anexele au fost foarte bine întreţinute şi modernizate de inginerul Cristian Diaconescu, iar doamna sa, Liliana, reuşise să mobileze casa astfel, încât toţi membrii familiei să se simtă bine la „casa de vacanţă” în orice anotimp. Aveau tot ce trebuie, iar pivniţa era foarte bine aprovizionată. Când au plecat la Bucureşti, au angajat o femeie de prin partea locului, cinstită şi bună gospodină, să aibă grijă de casă.  

Mişu, băiatul lor, era mulţumit de întreaga aşezare şi de tot ce-i oferea strânsura de o viaţă a bunicilor şi, de câţiva ani de zile, a părinţilor săi. Singura nemulţumire era cântatul cocoşilor de dimineaţă. Nu-i suporta. El dormea dus la ora aceea. A dat dispoziţie să fie prinşi şi tăiaţi.  

- Nu am nevoie de ei şi nici de alte păsări. Prinde-i pe toţi. Să nu-i mai văd şi să nu-i mai aud pe aici, e clar? a ridicat el vocea-i poruncitoare în timp ce o privea încruntat pe biata femeie ce stătea cu capul plecat în faţa sa.  

- Ei nu fac rău şi dumneavoastră aţi…  

- Să nu aud o vorbă, ai înţeles? Faci aşa cum dispun eu, nu cum vrei dumneata. Iei toate păsările. Faci ce vrei cu ele, nu mă interesează. În curte să faci curat…  

Au fost multe ordine şi dispoziţii în ziua aceea şi biata femeie a trebuit să le execute. Adevărat e că a făcut cum a crezut ea de cuviinţă că-i mai bine. A dus toate păsările la ea în curte. „Când o să vrea domnul o ciorbă de pasăre proaspătă, o să tai câte o găină sau cocoş... O să fie şi zile de sărbătoare, mai vin şi domnii de la capitală. El e tânăr şi a fost crescut la oraş. Ce ştie el? Parcă acolo nu a mâncat tot d-astea crescute la ţară!”  

În dimineaţa următoare a fost trezit cu noaptea-n cap tot de cântatul cocoşilor. Nu de cei din curta sa, ci de alţii, ai vecinilor. Sunetele pătrundeau prin aerul subţire şi proaspăt al dimineţii şi Mişu, cu pernele pe cap, apăsate pe urechi, înjura şi se zvârcolea de pe o parte pe alta. Atunci s-a hotărât să-nchirieze ori să cumpere un apartament cu două camere în oraş.  

„Ce p…a mă-sii! Trebuie să scap din sălbăticia asta că doar n-o să mă scol în fiecare dimineaţă cu noaptea-n cap! Aşezarea e bună pentru nişte întâlniri mai ca lumea, pentru bairamuri… Nu te vede toată lumea. Acesta-i avantajul. Am spaţiu aici. Am grătar amenajat ca lumea… Da’, ce? Nu pot să mă folosesc de ambele locaţii? Ba bine că nu! Am maşină şi cu ea se rezolvă toate problemele. Şapte kilometri este o nimica toată. E ca şi când traversezi un cartier în Bucureşti, ce mama dracului!”  

A găsit repede un apartament cu două camere. Şi-a frecat mâinile ca un învingător, rostind cu satisfacţie:  

- Dacă ai bani, se rezolvă toate de la sine! „ Să vezi ce gât o să facă babacu’ la telefon! N-o să-i convină. Iar o să-mi strige că-i mănânc banii. Ai dracului bani, parcă nu-s făcuţi ca să fie cheltuiţi ...! La întreţinere o s-o aduc pe ţiganca aia. Tot trebuie să-mi scot pârleala. Face treabă aici, face şi sex cu mine şi, oricum, trebuie să ştiu dacă atunci am satisfăcut-o sau ba. O să-i dovedesc acum ce n-am putut atunci… Ptiu! Ce idee! Azi trebuie să aflu mai multe despre ea. Deşteptu’ ăla de Gogu n-a mai dat niciun semn de viaţă… Dar, stai să văd în agendă… Cum îl cheamă pe banditul ăla?... Aha! Doru. Doru Manolache, uite-l aici notat. Hai să-i fac o surpriză!”  

- Alo! Domnu’ Doru? Salut! Ca să nu lungim discuţia, sunt Mişu, prietenul tău, potaie!... Mişu Diaconescu, băi, figură… Da, da, da! … Hai, te rog! … La „Grădişte”, la berăria noastră, ce ai uitat? … Da, băi, nu glumesc…. O.K! Te salut, pa!  

Frecându-şi mâinile a satisfacţie, s-a învârtit cu scaunul şi a privit-o şăgalnic pe doamna Ramona Vlădescu. Putea să jure că a fost atentă şi a înţeles totul din convorbirea telefonică. „ Cum reuşeşte să pară atât de concentrată? Ia uită-te la ea, băi frate, câtă atenţie acordă hârtiilor ălora! Fac prinsoare că habar nu are ce este scris pe ele!”  

- Doamna avocat, azi nu avem nimic pe afară… muncă de teren? Dacă sunteţi ocupată, eu pot merge să rezolv, a încercat Mişu să smulgă în acest fel o învoire.  

- Da, domnule avocat, avem ceva azi… Dar avem treabă la judecătorie, secţia civilă, din păcate… Sper că aţi fixat întâlnirea seara, nu în timpul programului de lucru, a răspuns Ramona, privindu-l ironic pe deasupra hârtiilor ce le ţinea în mână.  

- Da, da! Ştiam de cauza aceea… Mergem, doamna avocat, dar până atunci mai sunt două ore. Ştiţi, amenajez şi eu apartamentul… Când îl termin veţi fi invitata mea de onoare. „Ce spuneam eu, domnule? Uite că ştie despre ce am vorbit. Ascultă şi vede tot. Nimic nu-i scapă”.  

- Da, ştiu ce presupune…. Mergeţi! Ne întâlnim la judecătorie. Doar nu avem program ca la stat, nu? i-a răspuns ea, zâmbindu-i de data asta, fără să insinueze ceva anume. Cât priveşte invitaţia, mulţumesc! Terminaţi mai întâi şi apoi să vă gândiţi la distracţie.  

- Mulţumesc, mulţumesc, şefa! a exclamat Mişu şi s-a ridicat vioi de pe scaun. Merg să văd dacă au terminat meseriaşii cu faianţa…  

- Am zis să mergeţi, domnule avocat şi, vă rog, revizuiţi-vă vocabularul! l-a întrerupt doamna Ramona privindu-l cu seriozitate şi trântind hârtiile pe masa de lucru, nemulţumită. Când va fi totul gata, sper să nu înmulţiţi prea mult zilele în care oboseala vă elimină din activităţi! a adăugat cu voce ridicată, să fie sigură că este auzită de Mişu, care deschidea uşa şi se pregătea să părăsească sediul biroului de avocatură.  

El s-a oprit, cu mâna întinsă spre uşă, pentru o fracţiune de secundă, a mormăit ceva auzit şi înţeles numai de el şi a ieşit îmbufnat, fără să privească înapoi. A scuipat îndârjit pe caldarâm şi a tras câteva înjurături în gând pentru a se linişti. „Ce paştele mă-sii îşi dă atâta importanţă, frate? Mă tratezi pe mine ca pe un student, f…i gura mă-tii de muiere nesimţită! Pun eu mâna pe tine odată şi-odată: Ţi-arăt eu ţie respect. Ţi-o trag eu ţie, toanta dracu’!”  

Era aşa de pornit, încât nici nu a văzut că a trecut pe lângă propria-i maşină, fără s-o observe. Mergea cu privirile ţintind îmbrăcămintea trotuarului din care deja se ridica un aer cald, cu miros neplăcut de asfalt încins. S-a calmat abia când a intrat sub umbra deasă a aleii principale din parcul în care fântâna muzicală mângâia urechile puţinilor oameni ce se odihneau pe bănci. S-a aşezat şi el, dar nu a avut parte de prea multă odihnă. Îşi scosese telefonul mobil din buzunar înainte de a se aşeza pe bancă şi verifica lista apelurilor. Mulţumit de rezultat, a oftat uşurat şi a ridicat privirea. După o examinare generală, fără a căuta ceva anume, a tresărit şi a rămas neclintit, cu ochii ţintă.  

Pe aleea principală, în sus de vechiul oficiu poştal, la circa 30 de metri apăruse o femeie în pantaloni albi, dar nu acest aspect l-a surprins. Părul negru, bogat şi lucios se putea vedea bine de la distanţă. Femeia mergea uşor grăbită, cu paşi micuţi, privind atentă treptele pe care încălţămintea sa uşoară, tip pantof decupat, nu făcea zgomot. Cu cât se apropia mai mult, cu atât mai mult înţelegea şi Mişu că nu s-a înşelat. Era Violeta. I-a recunoscut părul ondulat, căzut în falduri pe umeri, acoperind mare parte din gulerul bluzei de culoare liliachie şi faţa oacheşă, aproape tuciurie, aşa cum o văzuse, nu de mult, din maşină. A rămas ca încremenit. Destul de greu şi-a dezlipit privirea de pe sânii care săltau jucăuşi la fiecare treaptă depăşită cu picioarele acelea lungi ce păreau că pleacă din talie. A dus repede mâna cu telefonul la ureche şi s-a răsucit mult pe bancă pentru a nu fi recunoscut.  

„Waw, waw! Ce bucăţică a ajuns piranda! E trăsnet, pe bune! Dacă nu ar avea culoarea asta de ţigancă, ar fi printre cele mai frumoase femei ale urbei, frate. Cea mai frumoasă ar fi! Mamă, Doamne, ce picioare am văzut! E to-ta-lă!... Bine că m-am întors la timp. Nu m-a văzut, dar o să văd eu unde merge ea la ora asta. Dacă ar avea serviciu, ar fi acolo… Hm! Dar ce, eu sunt? Gata! Este numai bună distanţa asta. Nu mă poate vedea”.  

Mişu reuşi ca, după numai câţiva paşi, să intre în ritmul ei, făcând şi el paşii mai mici. În felul acesta păstră o distanţă constantă. Era pregătit să se oprească rapid, să se lege la şireturi ori să bată în vreo uşă la întâmplare, dacă ea s-ar fi oprit brusc ori s-ar fi întors din drum. Curiozitatea lui atinse cele mai înalte cote, observând-o cât de degajat merge pe străduţa plină cu birouri notariale şi, mai ales, de avocatură. A rămas stupefiat când femeia s-a oprit la uşa biroului în care lucra el şi a intrat de parcă ajunsese la ea acasă.  

Mişu nu ştia ce să facă. După câţiva paşi şovăitori s-a oprit şi el în faţa unei vitrine în interiorul căreia nu vedea nimic. Avea nevoie de un răgaz ca să-şi revină din uluiala ce-l stăpânea. Nu putea înţelege ce legătură ar fi avut Violeta cu un birou de avocatură.  

„Ce caută fiinţa asta aici, băi frate? A intrat atât de sigură pe ea… Da, da,da! A mai fost aici. Nu ştia ea, din prima, care-i uşa cu pricina… Probleme cu justiţia ori probleme de serviciu, asta e! Va trebui să întreb… Nu! Cu madam avocat a mea nu ţine treaba. Va merge cu imaginaţia şi curiozitatea prea departe. Voi răsfoi dosarele…. Caut numele ei şi… Dar, toanta asta le ţine sub cheie cât pleacă din birou. Mai bine intru acum peste ele şi văd care-i treaba sau… Nu, nu! Am găsit soluţia: îl întreb pe avocatul Lucian, colaboratorul. El trebuie să ştie, iar un dialog oarecare se poartă mai uşor. Vorba aia, ca între bărbaţi, la o adică, chiar dacă mă tratează el cu indiferenţă şi răuvoitor. Dacă intru acum, mă recunoaşte piranda şi cine ştie ce dracului zice… Nu! Deocamdată, cu „şefa” trebuie să mă port cu mănuşi. Să-mi văd de celelalte treburi.”, a hotărât Mişu şi s-a îndepărtat cu paşi rari, fără să mai privească înapoi.  

În maşină a aprins ţigara, a deschis aparatul de radio şi s-a liniştit. De altfel, nu era el omul care să se consume prea mult în situaţii dificile. Se înfierbânta repede, se mânia, suferea intens câteva minute, cel mult o jumătate de oră, după care se liniştea înjurând, scuipând şi ameninţând.  

Seara, s-a întâlnit cu Doru Manolache. Berăria „Grădişte” era aglomerată. În înghesuiala de acolo, în care o lume pestriţă vorbea de-a valma şi fumul de ţigară amestecat cu cel de la grătar şi aburii alcoolului te-nvăluiau în orice colţişor din interior şi de pe terasă, nu se putea discuta în linişte. În plus, la pretenţiile lui Mişu, nici că se făcea să consume el ceva în aşa ambianţă…  

- Hai să mergem la hanul lui P… Au mâncare excelentă şi vin de cramă, superior, la alegere, a propus Doru, destul de binevoitor şi bucuros de revedere. Şi aşa, în seara asta nu am treabă. Sunt liber, a precizat el pentru a se înţelege cât este de disponibil.  

- Da, nu ar fi rea ideea, dar eu sunt cu maşina… cum mă întorc acasă? Că doar n-o să mănânc fără să ud şi eu fripturica aia, indiferent de ce va fi! „De parcă n-am mai condus eu maşina după chef! Totuşi… am văzut ceva poliţişti noi pe care nu-i cunosc. Mai bine să mă abţin”.  

- Atunci… undeva în oraş, aproape de… Unde locuieşti tu acum? Parcă aţi vândut apartamentul…  

- Da, de atunci … Ştii ce? Hai să mergem la mine, la „conac” … Câţiva kilometri doar. Te aduc eu mâine. Venim împreună…  

- Mda, e o idee ca lumea, a exclamat Doru, dar să nu-i deranjăm pe ai tăi din…  

- Care ai mei, omule? Sunt singurul stăpân acolo!  

- Ei, ehei! O duci bine, omule… Îţi surâde o noapte ca pe vremuri? Am mai fost noi doi… Am două fete amabile… Ei, ce zici?  

- Hm! Îmi surâde ideea, amice… Verificate? Să nu facă nazuri la momentele intime neprevăzute. Ce zici? întrebă Mişu, privindu-şi cu îndoială prietenul în ochi.  

- Băi, omule, dacă am zis că sunt amabile, află că este suficient, a subliniat Doru, stăpân pe sine, zâmbind superior. Marfă a-ntâia, omule, sub toate aspectele, a adăugat el imediat. Mâncare ca lumea trebuie să avem şi ceva licori să ungă bine gâturile sensibile ale lor…  

- Gata, am de toate! Pe cai, hai, anunţă-le!  

Două întrebări din partea lor şi o precizare din partea băiatului au fost suficiente. Doru introduse telefonul mobil într-un fel de buzunar cusut pe cracul blugilor, mai jos de genunchi. Îl privi pe Mişu triumfător.  

- Ce, credeai că glumesc? Peste 20 de minute să fim în faţa noului teatru. Le luăm de acolo…  

Referinţă Bibliografică:
URME DE DRAGOSTE - Cap. II / 2 - / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 385, Anul II, 20 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!