Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Cultural > Artistic > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 382 din 17 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

URME DE DRAGOSTE - Cap.I / 6
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

... - Doamna avocat, că veni vorba de promisiuni…, cum să vă spun, am promis că dacă mă ajutaţi, voi face tot posibilul să vă  

dau şi eu ceva, a îngăimat biata femeie cu voce stinsă, în şoaptă abia auzită, privind în jos.  

- Hm, da… mai vorbim noi despre asta… Nu ai tu de unde să-mi dai mie. În plus, ai trecut prin atâtea probleme, că nici nu...  

- Doamna avocată, am serviciu. Nu câştig mult… Doi privatizaţi la care ţin numai evidenţa primară… Mă gândeam că mai am de la mama mamei mele...  

- Oi avea… bănuiesc eu ce. Mi-ar trebui ceva pentru doamna judecător, şi-a schimbat doamna avocat poziţia anunţată doar cu un minut înainte. E femeie judecătorul de azi, că am uitat să-ţi spun… Bine, mai vorbim, am zis! Văd că nu au terminat primul caz. Mai spune-mi ceva. Spune-mi de momentul în care a început să se poarte urât. De la ce anume a început necazul. Lasă celelalte elemente şi întâmplări, te rog! a îndemnat-o avocata imediat după ce a reapărut în uşa prin care intrase într-o încăpere să-şi îmbrace roba cuartă, proaspăt călcată. „Nu că aş avea nevoie de ele, dar să-i dau impresia că mă interesez pentru a-i putea susţine cauza şi a-i obţine ceea ce, oricum, judecătoarea va hotărî, presupun… Iar în direcţia cealaltă, dacă e vorba de moşteniri, e altceva. Nu dă din banii munciţi de ea şi nici copii nu are… Să vedem cum decurge acţiunea… E foarte adevărat că m-a mişcat tot ce mi-a povestit. Îmi pare rău de ea. Sincer. Nu doresc nimănui să i se-ntâmple aşa ceva. Nici la mine nu curge... Pică! Uneori pică prea puţin ori deloc...” medita ea, în timp ce încerca să-şi schimbe atitudinea.  

Simţea că lumea, în general, o privea cu mai mult respect atunci când poartă acest veşmânt oficial.
Părul blond, tenul deschis şi baveţica albă contrastau puternic cu acel negru al robei ce-i conferea purtătoarei un plus de prestanţă. Părea mult mai sobră şi mai înaltă. Expresia feţei se schimbase radical. Devenise mai aspră.  

Cel puţin aşa a văzut-o Violeta în acel moment, îmbrăcată. S-a pierdut puţin şi a privit-o din nou cu teamă. Nu părea hotărâtă să mai vorbească.  

- Hai, spune! Îmi stă aşa de urât în robă, încât nu mai vorbeşti cu mine? a întrebat-o doamna avocat, încercând să pară mai apropiată, mai prietenoasă.  

- … Nu... nu vă gândiţi în felu’ acesta! Sunteţi frumoasă...! Ştiţi, în primăvara anului trecut, bărbatu’ meu a venit mai repede decât a anunţat. A venit fără cadouri pentru mine. A adus numai pentru ai lui. Când am rămas singuri în cameră, s-a repezit la mine şi m-a luat de păr, ţipând: „Să pleci, fă, împuţito, să pleci de la mine, f…i gura mă-tii de curvă! Să pleci în neamu’ tău, că este mulţi şi proşti, f...i neamu’-n cur! Te-ai regulat de la 10 ani, că ţi-a plăcut fă, curva dracu’, băga-mi-aş picioarele în morţii mă-tii! Te-a mâncat rău în trup, hai? M-ai înşelat făăăăă, mânca-ţi-aş coliva cu morţii mă-tii! Te-ai făcut de poveste în cârciumile spaniole, tuta dracu’!” ... Mi-e ruşine să vă spun în ce fel m-a mai înjurat şi cum mi-a vorbit... Am întrebat de ce mă ceartă fără vină. M-a lovit imediat peste gură. Cu dosul palmei mi-a dat. De mai multe ori. Îmi curgea sânge din gingii şi din buze, îmi curgea şi din nas, mă lovea mereu peste faţă. Ţipa la mine ca să-i spun cine-i românu’ care m-a tăvălit prima oară…  

Tânăra femeie a început să plângă. Încet, în suspine înfundate. Se ştergea la ochi cu gesturi mecanice şi nervoase. Amintirile o zdrobeau sufleteşte. Părea că simte şi acum duritatea loviturilor şi greutatea acuzelor nefondate. A continuat să vorbească aşa de încet şi cu întreruperi, încât femeia în robă s-a apropiat de ea la nicio palmă distanţă pentru a o auzi, după ce a privit în jur să observe dacă cineva le ascultă. În acel moment l-a văzut intrând în sala de judecată pe avocatul acuzării. Înalt şi suplu, purtând semeţ roba şi privind de sus pe cei doi jandarmi care l-au salutat cu respect, nu vedea pe nimeni.  

- Stai, nu mai vorbi! a şoptit ea imperativ, strângând-o pe Violeta de cot pentru a o atenţiona. Am să merg în sală… Să văd ce pot aranja cu doamna judecător. Să intri şi tu la trei-patru minute după mine. Te aşezi pe o bancă. Te ridici când îţi auzi numele şi spui „prezent”. După aceea vii lângă mine, acolo unde ai să mă vezi, mai în faţă... Nu vorbeşti decât dacă doamna judecător îţi adresează ţie direct vreo întrebare, deşi este aproape exclus să facă asta. Eu voi vorbi în numele tău... Ne-am înţeles?  

- Da, doamnă! a îngăimat Violeta cu voce stinsă.
Mâinile îi tremurau şi avea senzaţia că nu-şi mai simte picioarele. S-a sprijinit cu o mână de zid şi a rămas cu privirea aţintită către uşă, deşi nu vedea nimic acolo şi nici altundeva. Număra în gând, ca să-şi dea seama când să intre...  

*  

... Când a intrat Violeta în sala de şedinţe, Cartuş şi-a îndreptat privirea spre uşă, aşa cum făcea de fiecare dată când aceasta se deschidea. A tresărit şi s-a încordat puternic. Nu o văzuse nici pe stradă de câtva timp. I se părea că e mai frumoasă decât o ştia şi era elegant îmbrăcată. Privirea i s-a îngustat sub sprâncenele încruntate şi amintirile i s-au derulat cu repeziciune pe fondul zbuciumului sufletesc ce-l răvăşea. „Te-ai înţolit, f...i morţii mă-tii! Pentru cine te-mbraci mişto? Ai tu pe cineva. L-oi fi avut de când erai cu mine... Ah, f...i gâtu’ mă-tii, ţi-l tăiam în drum dacă te prindeam! Te-ai dat în bărci de mică… Dacă aflam cine a fost ăla, îl beleam până acu’. Vă beleam pe amândoi. Împuţita aia de româncă n-a zis nume, f...i gura mă-sii de beleaua dracu’ ce-a fost!”, şi-a amintit el, înjurând cu năduf şi gândul i s-a oprit la ziua aceea în care i-a fost dat să audă secretul care i-a stricat liniştea şi căsnicia…  

Cartuş a intrat în restaurantul acela micuţ şi cochet doar să lase la bar un colet. Era cald, foarte cald şi a cerut tipului în cauză un pahar cu apă. Până să-l ridice la gură, a auzit vorbă românească într-un separeu. Mai mult din curiozitate decât din dorul de casă ce-l simţea arareori, s-a apropiat şi a tras cu urechea în timp ce sorbea economicos din pahar.  

Erau acolo două sau trei femei şi doi bărbaţi. Tineri, după voci şi vocabular. Foarte veseli. Vorbeau tare şi râdeau. Depănau amintiri ori le fabricau. Nu era ceva interesant pentru Cartuş şi, convins că sunt români, s-a hotărât să plece, dar în acel moment i-a auzit râzând de „fierbinţeala” ţigăncilor. Un bărbat povestea şi toţi ceilalţi exclamau la aproape fiecare frază: „Bă, nu fiţi proaste! Pirandele astea sunt mai focoase ca voi, bă... Sunt fierbinţi rău de tot, iei foc între picioarele lor… Aia, bă, nepoata aia a lu’ Barcan Grozavu de la noi... A regulat-o unu’ când avea doar 10 sau 11 ani... Da, bă, mi-a povestit el, ce dracu’... La el în casă, că făcea şmotru pe acolo... Hai, tu, că ţigăncile nu se regulează cu de-ai noştri, nu te prosti!... Băi, dacă spun, ştiu eu precis… A, nu! A fost fată mare, aşa a zis omu’. S-a jurat, ce dracu!... Băi, beat sau nu, a regulat-o şi aia l-a făcut praf, l-a terminat… Da, mă, la vârsta ei... Nu, că am auzit şi eu de treaba asta... Da, s-a măritat după ce a făcut şi liceul, mă, a dracu ţigancă!... Aiurea, tot cu unu’ borât ca ea. Tot ţigan.”...  

Nu mai existau dubii. Cartuş putea jura că este vorba de nevasta lui. Ştia că este nepoata Grozavului de care se temea tot municipiul. Era interlopul cel mai cunoscut şi cel mai puternic. S-a abţinut cu greu să nu intre peste ei, să afle mai multe. Se temea. Se temea să nu se lase cu scandal, cu bătaie. Rromii nu erau agreaţi acolo sau cel puţin în zona centrală în care se afla restaurantul cu pricina. Iar românii îi respingeau mai mult decât spaniolii. Gitanii Spaniei sunt cu mult mai civilizaţi decât rromii României...  

Simţea cum sângele îi pulsează puternic în tâmple. O durere nelămurită îl strângea puternic în gheare şi avea senzaţia că tot trupul îi tremură şi e gata să se prăbuşească. O durere ce-l năucea şi care s-a transformat în ură şi dorinţă de răzbunare. A cerut tipului care preluase coletul să-i dea băut:  

- O sută de votcă sau coniac, baştane, ce ai p’aci! Ceva tare să fie...  

- Îmi pare rău... nu pot să te servesc.  

- Cum adică? Am bani... Ia! a ripostat Cartuş, scotocind nervos prin buzunare şi trântind câteva bancnote pe tejgheaua lucioasă.  

- ... Dacă nu aş şti cine te-a trimis aici, te-aş scoate afară în pumni, omule, chiar de a-i cere „pe canga” (în genunchi, n.a.). Ieşi, până nu pun paza pe tine. Ai auzit? Valea, „puxtikoruk” (pătlăgea vânătă, în limba romani, n.a.)!  

- Am înţeles, barosane... Nu beau aci. Dă-mi o sticlă şi dispar imediat, a insistat el, privindu-l pieziş pe barmanul care rupea destul de bine româneşte.  

Acesta, inflexibil, l-a ţintuit cu privirea, hotărât să-l de afară cu forţa, dar l-a văzut atât de tulburat încât l-a prins mila de el. A luat trei bancnote din cele aruncate pe tejghea şi i-a dat o sticlă ce nu preţuia nici jumătate din valoarea lor. Apoi, clătinându-şi capul a milă şi a dezgust, l-a urmărit cu privirea până a ieşit din local…  

Ajuns afară, plin de furie şi cu orgoliul rănit, Cartuş a destupat sticla şi a băut câteva înghiţituri, fără să răsufle, sub privirile dezaprobatoare a câtorva trecători ce-l priveau cu silă. Nu-i păsa lui de asta. Plănuia să-i aştepte pe români, să urmărească una din persoanele rămase singure şi s-o forţeze să-i povestească despre cele auzite, în amănunt. Avea nevoie de date concrete pentru a fi sigur că era vorba de nevasta lui. Zdrenţuit de îndoieli, simţea cum se naşte în el o dorinţa oarbă şi aprigă de răzbunare. Îi tremurau mâinile pe sticlă la fiecare altă înghiţitură şi pândea cu înverşunare, dintr-un loc mai retras, intrarea localului.  

Când i-a văzut apărând în cadrul uşii, s-a chircit într-o încordare proprie felinelor sălbatice ce-şi pregătesc atacul. Erau toţi. Doi bărbaţi tineri şi trei adolescente, aşa cum a presupus el după vocile auzite. Din păcate, nu au staţionat în faţa localului şi nu s-au despărţit. Au mers toţi direct în parcarea alăturată. S-au urcat într-o maşină elegantă, modernă, de tipul 4x4, care a demarat imediat în trombă. Supărat că împrejurarea nu i-a fost favorabilă, Cartuş a înjurat cu voce tare, a trântit sticla goală cu forţă în bordura trotuarului şi a scuipat neputincios peste ploaia de cioburi risipite în jur. Îşi rodea unghiile între dinţii îngălbeniţi şi gemea neputincios...  

- Potcovaru Cartuş!  

- Prezent! a venit răspunsul, după câteva clipe de ezitare, înăbuşit într-un suspin ce a scăpat involuntar, venit parcă din amintirile ce-l năpădiseră pe cel ce se ridica greoi de pe bancă, încovoiat ca o virgulă, nesigur şi cu privirea rătăcitoare a omului hăituit.  

Doar o clipă a privit chipul grefierei de şedinţă care proceda la apelul părţilor şi, imediat, speriat şi nervos, s-a uitat la avocatul său, neştiind ce să facă. S-a reaşezat, buimac şi stângaci, la semnul liniştitor, degajat şi oarecum teatral făcut de acesta cu mâna. Din acel moment, ochii lui au fixat doar podeaua. Încerca să se ascundă privirilor, după cele două persoane aşezate pe banca din faţa lui.  

Auzind vocea Violetei, când a răspuns „prezent” cu hotărâre, a avut o tresărire prin care umerii i s-au ridicat şi bărbia i-a coborât mai mult spre piept. A intuit că îl priveşte şi, involuntar, s-a chircit şi mai mult.  

Violeta îl văzuse de când a intrat în sală, dar nu s-a manifestat în vreun fel. Pe faţa ei nu se putea citi nimic, deşi simţea cum inima îi bate mai puternic. Şi-a stăpânit foarte bine emoţiile, dar s-a lăsat şi ea pradă amintirilor, pentru puţin timp. Pe cele frumoase, în mare parte, le-a alungat de parcă nu ar fi existat vreodată. Era frământată doar de cele urâte, de cele care i-au adus necazuri, au umilit-o şi au înrăit-o. „Murdar şi jigărit ca acu nu te-am văzut vreodată, omule! Erai chipeş când te-am cunoscut… Hm! Nu te mai spală nici mă-ta în lipsa servitoarei ce ţi-am fost. Parcă ai intrat la apă, nenorocitule! Ce trufaş erai când mă călcai în picioare, bestie ordinară! O să te ajungă blestemele mele, fir-ai al dracu’ cu tot neamu’ tău! Şi pe tine şi pe ăla de m-a pângărit, mânca-v-ar viermii de jigodii să vă mănânce! Nu m-au atins alţii... Nu am mai putut să mă las mângâiată de mână de bărbat. Nu am mai avut linişte. Nopţile mele au fost albe. Ar ajunge lacrimile mele să vă înece pe amândoi. M-am dat ţie ca să scap de coşmar… Ţi-am fost credincioasă... La ce mi-a folosit?”...  

- Aveţi cuvântul, domnule avocat!  

Vocea tineri judecătoare i-a întrerupt Violetei şirul gândurilor. A privit-o pe aceasta şi a fost impresionată de liniştea şi blândeţea ce-i luminau chipul frumos. Era tânără. Nu trecuse de 35 de ani.  

Avocatul îşi susţinea pledoaria cu tonalităţi multiple, bine alese fiecărui moment şi cu gesturi largi, teatrale. Braţul drept i se ridica măsurat şi se îndrepta spre clientul său ori spre fosta soţie a acestuia, pentru a da greutate cuvintelor şi argumentelor. O privea fugar pe preşedinta instanţei de judecată, cu mult respect, subliniat uneori prin înclinarea elegantă a trupului în direcţia acesteia. Invoca principii de drept şi făcea cu uşurinţă trimitere corectă la diferite articole din lege. Foarte abil, a canalizat atenţia pe dreptul soţului asupra tuturor bunurilor comune realizate în timpul căsătoriei, înşirând o serie de argumente, susţinând şi solicitând instanţei admiterea unei hotărâri imediate în acest sens...  

Spre surprinderea tuturor, avocata a folosit o voce uniformă, egală, pe tot parcursul pledoariei sale, fără a ieşi din cuprinsul şi sensul articolelor de lege referitoare la cazul în speţă. Nu a apelat la gestică şi nici la acuze pentru a-şi susţine punctul de vedere. A argumentat logic imposibilitatea împărţirii bunurilor sub aspect fizic şi necesitatea ca acestea să rămână în proprietatea exclusivă a clientei sale, cerând instanţei să hotărască valoarea despăgubirii în cazul unei hotărâri favorabile.  

- Doamna judecător, vă rog să-mi permiteţi, punctual şi foarte pe scurt, a atrage atenţia stimatului meu coleg şi insist a înţelege şi domnia sa că un computer ori o sobă de teracotă nu se pot împărţi fiecare în două jumătăţi pentru a mulţumi părţile pe care le susţinem şi le apărăm. Clientul domniei sale nu ştie să lucreze cu acel computer, pe când clienta mea îl foloseşte, efectiv, pentru a-şi câştiga pâinea zilnică. Pe de altă parte, la ce i-ar folosi fostului soţ anexele audio, atâta timp cât nu ştie ce este computerul? În acelaşi fel se pune în discuţie şi frigiderul. Nu poate lua unul din clienţi doar congelatorul şi celălalt restul corpului acestuia! Clienta mea este stabilă la domiciliul comunicat, în vreme ce clientul stimatului meu coleg este un fel de navetist între ţări şi locuinţe în care nu are un domiciliu stabil... Cu permisiunea dumneavoastră, onorată instanţă, fac precizarea că o sobă de teracotă nu se poate demonta fără pierderi materiale şi este cât se poate de evident, pentru oricine, că nu se mai poate reinstala din componentele obţinute. În plus, vă rog să reţineţi că au fost procurate de ambii soţi în timpul căsătoriei, dar putem face dovada, prin martor, că aceştia nu au avut contribuţii egale. Clienta mea a suportat cu mult peste valoarea sumei infime pe care fostul soţ a pus-o la dispoziţie...  

Violeta asculta atentă tot ce se vorbea, stând în picioare, la un pas înapoia avocatei sale, aproape fără să clipească. Din tot ce înţelegea, era satisfăcută şi se bucura că este reprezentată de ea. Avusese destule emoţii şi intrase în panică auzind şi înţelegând destul de bine cererea formulată de celălalt avocat. „Dar nu are dreptate! Bunurile se împart…. De ce să ia el totul? Eu am muncit mai mult ca el şi mi-au dat şi părinţii bani să iau calculatoru’... Doamne, ce bine zice doamna asta! Nici nu credeam. La început a fost aşa… nemiloasă, nici nu mă asculta. Merită, săraca de ea, pupa-i-aş mâna, să-i dau ceva de la bunica...”.  

Se ruga, în gând, să aibă câştig de cauză şi să se dea o hotărâre definitivă la finalul acelei şedinţe.  

La fel gândea şi Cartuş despre avocatul său şi îl admira pentru detaşarea totală manifestată în susţinerea cauzei sale, chiar dacă nu înţelegea el nici jumătate din ce auzise. „Bă, e dat dracu’ ăsta, mânca-i-aş p...a lui de damblagiu! Auzi cum vorbeşte! Nici aia... femeia aia, judecător, n-are curaj să-l întrerupă… E clar că i-a dat banii ăia, mânca-l-aş! Aha, nu s-a lăudat degeaba gagiu’...”.  

Referinţă Bibliografică:
URME DE DRAGOSTE - Cap.I / 6 / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 382, Anul II, 17 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!