Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Impact > Istorisire > Mobil |   


Autor: Marian Malciu         Publicat în: Ediţia nr. 376 din 11 ianuarie 2012        Toate Articolele Autorului

URME DE DRAGOSTE - Cap. I / 2
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!

Alte câteva secunde lungi de tăcere. Omul era nehotărât. Pe faţă i se citeau îndoiala, neîncrederea şi teama. Îşi făcea calcule şi strângea ritmic maxilarele, privind încruntat asfaltul ce începea deja să se încingă, deşi nu trecuse decât cu puţin peste orele 9,30. După ce a dat din braţe agitat şi a mai scuipat pe jos de câteva ori, părea că a luat o decizie. A privit chiorâş în jur şi, când s-a convins că sunt singuri în ulicioara aceea izolată, a băgat mâna dreaptă în buzunarul de la spate al blugilor lustruiţi de îndelungata purtare şi, fără să se uite la avocat, a şoptit descurajat:  

- Mergem, dom'ne advocat, că aşa ne-a fost vorba. Eu mă ţin de ce-am zis, să moară toţi morţii mei! Uite, am patru hârtii de-o sută şi...  

- Băi, stai aşa puţin! l-a întrerupt avocatul, alertat pe nepusă masă. Mi-i laşi când dăm mâna să ne despărţim. În birou n-ai vrut să înţelegi... Ce dracului, vrei să ne vadă careva aici, aproape de Judecătorie?  

S-a liniştit când l-a văzut pe celălalt că rămâne pasiv, fără să scoată mâna din buzunar. A mai dat o dată roată cu privirea şi i-a zâmbit liniştitor.  

- După ce plec eu, ieşi şi tu din străduţa asta la două-trei minute după mine. Te duci în sală, că ştii unde e. Prima pe stânga când intri pe hol. Stai acolo pe o bancă. Vorbesc numai eu. Spui „prezent” când te strigă şi atât. Dar să fii atent la tot ce se discută, ca să vezi că te ajut. O să înţelegi că eu am aranjat treaba cu judecătorul. Să ştii că piranda are şi un martor...  

- F...i morţii mă-si, cu martorii ei! a izbucnit omuleţul, fluturându-şi mâinile dezordonat prin aer. Ce să spună ăia acolo? Contra mea, ceva? Ptiu! Le rup oasele, să-mi bag ... în mama lor...  

- Băi, opreşte-te băi, omule! Gata, am zis că trebuie să plecăm, plecăm! a intervenit hotărât avocatul, prinzându-l pe celălalt de braţ... Martorul spune despre lucrurile alea de-mpărţit, dacă sunt, dacă nu sunt, cine a dat bani pe ele, cine le-a făcut... Ce să spună altceva? Să nu crezi că se termină azi totul şi, gata, ai câştigat ce vrei tu. Se va amâna procesul, pentru că...  

- De ce să nu se termine? De ce să se amâne? Alţi bani? Eu îmi bag picioarele în toţi şi nu mai vin... Să mor io dacă nu plec din ţară, barosane! Şi vin într-o noapte peste ea şi iau tot şi fărâm tot. A doua zi să mă caute pe dincolo, f...e morţii mamei lor la toţi! a izbucnit iar tuciuriul, fără să-şi poată controla gesturile ori cuvintele şi nu s-a liniştit până nu s-a răcorit aşa cum era obişnuit.  

Avocatul l-a privit lung, cu milă şi înţelegere, poate pentru prima oară de la începutul discuţiei, şi nu l-a mai întrerupt. „Credeam că e numai gura de tine, dar se pare că ai fi în stare s-o faci şi pe asta la o adică... Acum, ce pot să fac eu mai mult? Să încerc să obţin cât mai multe în favoarea ta, deşi, aşa cum stau lucrurile, orice judecător ar decide la fel. Nu sunt mai multe soluţii din care să aleagă. Problema e că... fiecare are interesul lui, iar eu nu vreau să ratez ocazia. Te-am speriat destul. Oricum, maşina e a ta, dar trebuie să te conving că o pierzi fără ajutorul meu. Îmi pare rău, dar asta-i situaţia”.  

- Eu te sfătuiesc să nu faci prostii din astea, orice s-ar întâmpla, i-a vorbit el la puţin timp clientului ce încă gesticula nervos, punând punct propriei meditaţii. Te prinde Poliţia până să treci graniţa ori imediat ce ajungi dincolo. Nu scapi de puşcărie nici cu slujbele Mitropoliei, pe urmă. Va fi vai de viaţa ta... Hai, plecăm! Scoate hârtiile alea şi te găsesc în sală.  

Luat prin surprindere, tuciuriul a rămas fără replică. A băgat nehotărât mâna în buzunarul de la spate. Ştia că acolo este suma de bani pe care o pregătise să i-o dea. În toate buzunarele ştia exact ce are. Bancnotele erau îndoite cu grijă. Acolo, în buzunar, cât avocatul a scrutat cu privirea în toate direcţiile, el le-a mai îndoit odată şi, când a scos mâna, erau deja făcute sul. Nu se vedeau şi aşa le-a depus în palma avocatului când i s-a întins mâna ca de rămas bun.  

După câţiva paşi, în ritmul cărora era balansată uşor geanta-diplomat, până în strada principală, avocatul şi-a introdus mâna dreaptă în buzunar. A scos batista, şi-a tamponat uşor fruntea, în cel mai firesc gest cu putinţă, continuând mersul, constant, fără să privească înapoi. Până la uşa biroului său, la mai puţin de o sută de paşi de clădirea Judecătoriei, a schimbat câteva formule de salut cu persoane cunoscute, zâmbindu-le profesional. După circa zece minute a ieşit şi s-a îndreptat liniştit către intrarea principală în Judecătorie, îmbrăcat în roba-i neagră.  

Celălalt, negru de supărare, scuipa într-una şi se învârtea ca un leu în cuşcă în jurul chiştoacelor parţial strivite cu piciorul. Când avocatul a intrat în clădirea instituţiei în jurul căreia era multă mişcare de oameni ce păreau foarte preocupaţi de câte ceva, tuciuriul a mai tras câteva înjurături în faţa bisericii şi a ieşit din uliţă. Era supărat pe el, pe avocat, pe oameni şi pe soarta lui. „Ăştia sunt în stare să-ţi ia şi sufletu’ din tine, f...e morţii mamei lor de advocaţi! Nici în c...r nu te doare, rumânaşule de mine, f...i gura mă-tii cu neamu' tău cu tot! Tot mai vrea, băi, tot mai vrea! Îi sticlesc ochii-n cap, să moară mama! Am fost eu moale că am zis că-i dau bani. Aia e, băga-mi-aş ... să-mi bag în mă-sa moartă! ... Da’, dacă ţiganca dă la al ei mai mult? Ce, ţiganca n-are bani? Dacă ai ei miroase mai bine, pe unde dracu scot cămaşa, Doamne, f...e dumnezeii lor de hoţi! Că are şi ceva coco-şei, că gaboru’ n-a fost în stare să-i şparlească... Bă, da prost am fost, ptiu!”  

Atât de supărat şi ocupat era cu astfel de gânduri că nici n-a observat când a trecut pe lângă o uşă larg deschisă sub firma elegantă de avocatură. În pragul uşii era fosta lui soţie, cu spatele la stradă. Nici ea nu l-a văzut. Dar, după cele întâmplate în căsnicia lor de nici patru ani împliniţi, nici că şi-ar fi dorit...  

*  

S-au căsătorit „din dragoste”, după cum amândoi aveau bucuria de a povesti prietenilor. O dragoste pe care ea a cunoscut-o, la începuturi, fără să o definească prea bine, când abia împlinise 17 ani. Nu avea o educaţie anume în acest domeniu. Se obişnuise de mică să trateze problemele de viaţă după tradiţia familiei în care fusese născută şi crescută. O familie destul de numeroasă, ea fiind al şaselea copil, dar nu şi ultimul. Mai avea trei fraţi mai mici decât ea…  

Singura experienţă proprie, prin care intrase în misterele vieţii lumeşti, era învăluită într-o mare taină pe care nu ar fi mărturisit-o cuiva nici moartă. Ştia foarte bine că era o crimă de neiertat să te culci cu un bărbat înainte de căsătorie. Cel puţin aşa i-a fost inoculată, de bunici şi părinţi, această convingere şi teamă, încă de când era o copiliţă. „Staborul” ar fi fost chemat să facă judecata. Ar fi avut de suferit şi fata şi băiatul, dacă erau amândoi ţigani. Iar fata, printre altele, nu ar mai fi primit zestre şi nu ar mai fi avut nuntă mare la căsătorie, după obicei, indiferent cu cine şi când s-ar fi petrecut. Nu se mai încumeta nimeni s-o cumpere cu mare sumă de bani şi felurite daruri de valoare. Ar fi fost de ruşine.  

Violeta s-a născut în apartamentul pe care părinţii l-au primit în ultimii doi ani de comunism. Toată familia locuise într-o cocioabă formată dintr-un „antreu” şi o cameră în care iarna se încingea plita unei sobe ce devora, aproape fără-ncetare, multe paie, coceni şi lemnele furate de pe oriunde se putea. Curtea, de nici o sută de metri pătraţi, suprafaţă în care, pe vremuri, a stat cortul bunicilor şi al părinţilor, împrejmuită cu sârmă, cartoane, lighene sparte şi alte tinichele, era lipsită de vegetaţie. Pământul era scormonit de copiii născuţi unul după altul câţiva ani în şir şi de doi câini jigăriţi, hrăniţi din resturile adunate de prin tomberoanele de gunoi ale cartierului, din care adesea şi membrii familiei se aprovizionau. Norocul lor a fost că în toată zona s-au construit blocuri. Inclusiv pe pământul ce le aparţinea. Cocioaba a fost demolată şi li s-a atribuit, în schimbul ei şi al terenului aferent, un apartament de două camere într-unul din blocurile noi, construite deja.  

S-au acomodat destul de greu în noile condiţii. Nu pentru că trebuiau să plătească lumina, chiria şi întreţinerea, dar se simţeau ca într-o puşcărie în care trebuiau să respecte regulile celorlalţi locatari. Nu aveau libertatea de mişcare în care se născuseră şi trăiseră, ceea ce pentru ei însemna pierderea cea mai dureroasa. Că aveau sau nu ce mânca ori îmbrăca, libertatea era la mare preţ. Nu aveau nici obişnuinţa de a folosi şi întreţine, în condiţii de igienă, noua locuinţă. Dormeau înghesuiţi, câte patru-cinci în cameră, pe mobilier vechi, adunat cu dexteritate de la cei ce-şi abandonau bunurile îndelung folosite. Iarna, ardea focul în permanenţă la aragazul cu două ochiuri primit de pomană de la nişte foşti vecini de casă.  

Erau gata să muncească la oricine le dădea ceva de lucru şi se achitau în mod cinstit de obligaţiile ce le reveneau prin înţelegere. Prin 1993, mama Violetei a fost angajată ca femeie de serviciu la asociaţia de locatari. Avea salariu. Pentru întreaga familie, asta a însemnat poate cel mai mare progres. Ea chema copiii să o ajute la spălatul scărilor, la întreţinerea spaţiilor verzi ori la bătutul covoarelor şi, de atunci, oamenii îi priveau aşa cum ar fi trebuit de la bun început, cu mai multă simpatie, cu omenie. Le ofereau articole de încălţăminte şi îmbrăcăminte în stare bună şi, dacă făceau curăţenie în apartament, le dădeau şi bani.  

În aşa condiţii, copiii au învăţat să se poarte altfel. Cu respect, atât cât puteau să se manifeste ei mai bine. Dădeau „săru’ mâna” în stânga şi-n dreapta şi au învăţat să zică „mulţumesc” pentru orice fel de răsplată. Au văzut cum trăiesc vecinii şi au început să se chivernisească şi ei altfel. Îngrijeau ceva mai atent propriul apartament. Nu se mai urcau cu picioarele pe colacul bazinului de faianţă, nu mai aruncau resturi textile ori lemnoase pe oriunde, nici pe fereastră ori pe casa scărilor, ba chiar făceau şi ei curăţenie generală în ajun de sărbători, aşa cum au văzut că fac toţi românii, chiar dacă nu reuşeau niciodată să elimine total mirosul permanent de murdărie şi îmbâcseală, de vechi ori de WC public, ce evada câte puţin pe casa scării, la fiecare deschidere a uşii...  

Când Violeta a împlinit şapte ani, casa era mai aerisită, chiar dacă, după ea, s-au mai născut trei băieţi. Capul familiei era angajat permanent, instalator la o altă asociaţie de locatari, fraţii mai mari găsiseră şi ei de lucru, iar primele două surori, în ordinea vârstei, se mutaseră la bărbaţii lor. În aceste condiţii, s-a hotărât ca ea să meargă la şcoală.  

La absolvirea clasei a patra, înăltuţă, subţirică şi mlădioasă ca o trestie în vânt, fetiţa ieşea în evidenţă prin culoarea măslinie a tenului, frumos încadrat de un păr negru ca abanosul, ce curgea în onduleuri mari pe umerii delicaţi. Spre deosebire de o bună parte a fetelor de aceeaşi vârstă, purta deja sutien, cel mai mic număr, şi numai în situaţii deosebite, oficiale, nu oriunde ar fi mers să-l pună. Îl primise de la vecina la care spăla periodic geamurile şi balcoanele. Fata acesteia crescuse, avea aproape douăzeci de ani şi a renunţat la multe lucruri păstrate, ca amintire, în favoarea Violetei. În rest, sânii ei micuţi şi tari săltau scurt, cu vioiciune, în mers, în timpul alergărilor, la joacă ori când freca gresia şi faianţa prin apartamentele în care era chemată.  

Terminase cu rezultate destul de bune anul de învăţământ şi avea colegi care ţineau mult la ea. Chiar dacă i se zicea „ţigăncuşa”, potrivit originii ce-şi pusese amprenta pe viaţă în pigmentul pielii ei ca abanosul, ea nu purta nimănui pică şi era admisă în toate jocurile din pauze. Era cea mai vioaie şi neîntrecută la alergări de băieţii din clasă şi nu numai.  

Deja începuse vacanţa de vară. Toţi adolescenţii erau fericiţi, mai puţin cei care erau angrenaţi în susţinerea examenelor de admitere ori bacalaureat. Era larmă în cartier până după miezul nopţii. Băncile cele mai ascunse de vegetaţie erau populate până târziu. Acolo se spuneau bancurile cele mai deocheate şi se povesteau aventurile cele mai pline de laudă şi inventivitate. Vocile dogite şi râsul necontrolat în intensitate şi coloratură se auzeau până departe de locurile cu pricina. Erau nelipsite chicotelile de plăcere ori izbucnirile aparent furioase ale fetelor sărutate cu zgomot şi împinse vulgar de la un băiat la altul. Semnalul spargerii distracţiei era dat de Mişu. El era „creierul găştii” de la băncile ascunse sub ramurile dese ale arborilor de la scara unuia din blocurile proaspetei asociaţii de proprietari, la care mama Violetei era femeie de serviciu. Aceasta îşi blestema zilele în fiecare dimineaţă când trecea să adune maldărul de sticle, ambalaje, chiştoace, coji de seminţe şi tot felul de resturi legate chiar şi de intimitatea fetelor, adeseori.  

Mişu, băiatul vecinei de la trei, cea cu sutienul, trecuse în ultima clasă de liceu. Ca lider al găştilor de cartier, prezent la miuţele dintre blocuri şi la meciurile de tenis cu piciorul pe aleile din zonă, era cunoscut de toţi copiii, cale de două-trei blocuri, pe toate direcţiile, fiind cel mai ambiţios şi talentat băiat în jocul cu mingea de orice fel. Dar respectul de care se bucura nu se trăgea de aici, ci din abilitatea şi curajul manifestat în toate încăierările, pentru că împărţea cele mai rapide şi surprinzătoare lovituri cu pumnii şi picioarele, fără pic de milă. Nu se uita unde loveşte. Important era să învingă. Apela la şiretlicuri şi, dacă era nevoie, lovea cu piatra sau ranga improvizată din orice material.  

Odraslă de inginer constructor, iar mama - salariată la CEC, lui Mişu nu i-a lipsit nimic în viaţa lui. A avut totul la dispoziţie, chiar şi atunci când a trebuit să repete un an şcolar. Nu că ar fi rămas repetent, dar a fost exmatriculat pentru abateri grave de natură disciplinară. Se spunea că, de când tatăl său i-a făcut cadou un autoturism, cu ocazia majoratului, ar fi început să consume droguri şi, sub influenţa acestora, ar fi avut o tentativă de viol chiar în incinta şcolii. Alte „guri” precizau că victima ar fi fost o profesoară mai tinerică şi curajoasă, care l-a lăsat corigent, rămânând insensibilă la încercările şi presiunea părinţilor băiatului de a-l scăpa de o asemenea ruşine…  

*  

Referinţă Bibliografică:
URME DE DRAGOSTE - Cap. I / 2 / Marian Malciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 376, Anul II, 11 ianuarie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Marian Malciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Marian Malciu
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!