Confluenţe Literare: FrontPage
CONFLUENŢE LITERARE

CONFLUENŢE LITERARE
ISSN 2359-7593
ISSN-L 2359-7593
BUCUREŞTI, ROMÂNIA


AFIŞARE MOBIL

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RECOMANDĂ PAGINA

REDACŢIA

CLASAMENT
DE PROZĂ

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE PROZĂ


Home > Manuscris > Compozitii > Mobil |   


Autor: Vavila Popovici         Publicat în: Ediţia nr. 576 din 29 iulie 2012        Toate Articolele Autorului

Ura – sentimentul vieţii neîmplinite
 
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
„Nu uita niciodată că unii te pot urî, 
  
dar cei care te urăsc nu te înving decât dacă 
  
îi urăşti şi tu. Şi când o faci, te distrugi.” 
  
R.M. Nixon 
  
Am găsit pe internet scris despre ură: „Eu zic că vine din educaţie. Cel puţin eu până la vârsta de 18 ani nu am făcut altceva decât să învăţ cum să urăsc cu adevărat... iar acum sunt un guru la treaba asta, pot purta ură pentru orice... şi nu oricum.. acum o fac cu profesionalism.” Poate a glumit, m-am gândit pentru o clipă! Dar dacă a vorbit serios? Într-un ziar citesc titlul: „Vremea răzbunărilor”. Aşa să fie oare? Asta ne dorim? 
  
Ura fiind un sentiment al vieţii neîmplinite, după cum spunea un psiholog, filozof umanist german, născut la începutul secolului XX-lea, poate duce chiar la moarte şi aceasta deoarece stările sufleteşti sunt cele care ne îmbolnăvesc trupul. De ce să nu ne trăim viaţa în iubire, în dăruire desăvârşită, aşa cum ne învaţă Hristos? De ce nu-i urmăm sfaturile şi de ce lăsăm ca răul să ne distrugă încetul cu încetul; de ce ne alegem drumul spre o moarte veşnică? Religia cuprinde aceste învăţături, dar pe bună dreptate se întreba Benjamin Franklin: „Dacă oamenii sunt atât de răi având o religie, cum ar fi dacă nu ar avea-o?” Răul trebuie evitat în viaţă, nicidecum „învăţat”, întrucât el se opune binelui; natura noastră umană intră în contradicţie cu răul care nu face altceva decât să ne provoace o stare de inconfort, putând ajunge la disperare, revoltă şi chiar moarte. 
  
Carl Gustav Jung, în cartea sa „Puterea sufletului”, ne avertizează asupra faptului că priveliştea urâtului suscită urâtul în suflet: „E netăgăduit faptul că răutatea celuilalt devine neîntârziat propria ta răutate, căci răul trezeşte răul din propriul tău suflet”. Dar, este tot atât de adevărat că ura îşi găseşte uneori motivaţii, aşa zise raţionale, fără să ne dăm seama că ea ajunge în „imediata vecinătate a răului”. 
  
Adusă problema în vremurile pe care le trăim, ura a cuprins cu fervoare societatea românească încă de pe vremea comunismului; cei care am trăit în acea perioadă am cunoscut „ura de clasă”, considerată de comunişti „combustibilul motorului progresului”. Ura ne-a fost inoculată şi de atunci sufletele unora a fost schilodite. Prin diferite metode sadice a fost ucisă intelectualitatea românească, au fost ucişi oamenii deveniţi incomozi societăţii instaurate; se spălau creiere, se dorea un om nou care, de fapt, a apărut ceva mai târziu, în vremurile post-comuniste, născut din ură şi răzbunare, moştenitor al certificatului de om al urii şi al răzbunării. Nimic nu-i mai face plăcere, îl deranjează totul, i se pare că toţi se opun idealurilor sale de pură materialitate, pentru el voinţa înseamnă în primul rând dorinţa de putere şi luptă cu arme care rănesc şi ucid oamenii corecţi, blânzi, sensibili, nevinovaţi. Lev Tolstoi considera că răul vine din faptul că oamenii îşi închipuie că sunt împrejurări în care se pot purta cu semenii lor fără iubire. Foarte adevărat! 
  
Întrebat Părintele Galeriu în ce constă mai precis răul?, acesta a răspuns: „S-a spus că este o stare şi nu un principiu sau substanţă. O stare a voinţei pervertite. Sfântul Vasile cel Mare defineşte răul ca o înstrăinare de Dumnezeu. Cum s-a produs înstrăinarea? Prin ispita adorării de sine, prin strălucirea eului. Fiecare când gândim acum parcă intuim ceva din această conştiinţă de sine a existenţei proprii, un fel de a fi al încântării. Deci Lucifer cade în această adorare de sine, făcând din eul lui o realitate existentă prin sine ... ” Înţelegem cum ideologia marxistă, străină de Dumnezeu a dorit să producă acel om nou! 
  
Cred că lumea de astăzi, are nevoie de un idealism care să-i redeştepte conştiinţa legăturilor sale profunde cu universul, cu Lumea superioară a spiritelor, cea care conduce destinele realităţii văzute şi nevăzute. Prea ne-am obişnuit a privi numai pe orizontală şi a nu ridica ochii spre cer! Materialismul a ignorat viaţa spirituală, a aruncat, după spusele lui Alexis Carrel – chirurg şi biolog francez –, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în 1912, o „cortină” între fenomenele materiale şi cele spirituale, între vizibil şi invizibil, între om şi Dumnezeu. Căci, ştiut este, că tot ce se petrece în minţile noastre vine din sufletele noastre, de aceea trebuie să îngrijim de suflet, dacă vrem să ne fie în bună stare trupul. 
  
Aparţinem cu toţii societăţii în care trăim, dar gândim diferit şi ne manifestăm diferit, fiecare după pornirile naturale ale sufletului său, şi atunci este normal să existe şi oameni cărora orice nedreptate să le trezească în suflete nemulţumirea, revolta, să fie înclinaţi spre a lua o atitudine morală sau imorală. Sinele lor nu se află în deplin acord cu ceva, cu cineva, încep să urască pentru că acesta este impulsul inimii, un impuls puternic şi care poate fi la fel de puternic ca cel pe care-l pot avea pentru iubire. Ura poate începe lent cu blazare, dispreţ, judecată strâmbă, bârfă, invidie, gelozie sau chiar discriminare. Uneori toate aceste stări trec neobservate, ca „boli mai uşoare, dar netratate” (spune frumos cineva), cu timpul ele se agravează, se cronicizează şi omul nu mai poate fi vindecat; el este stăpânit de orgoliu, lăcomie, de răutate şi ură, contaminând pe cei din jurul său. Iată de ce aceste „mici păcate” nu trebuie trecute cu vederea, ci trebuie luate în seamă dintr-un început şi aflată cauza care le provoacă. Efect-cauză, cauză-efect! 
  
Marcu Ascetul, admirator al Sfântului Ioan Gură de Aur, ne îndemnă: „Luptă-te cu răul în prima fază, şi nu-ţi zice: el nu va birui în mine! Pe măsură ce tu te antrenezi, eşti deja învins.” 
  
Începi să urăşti de cele mai multe ori atunci când ţi se face o nedreptate, pentru că ura este produsul unei vieţi rănite. Când ne sunt trădate speranţele, începem să urâm trădarea şi trădătorii. Iar când se face dreptate din timp, ura dispare. Este binele care îi ia locul şi odată cu dreptatea dobândită, iubirea şi speranţa luminează sufletul nostru, întunericul dispare. Dar pentru a se face dreptate, este nevoie de curaj, de luptă. Această luptă se dă în interiorul nostru, apoi în exterior. Cel mai nobil mijloc de luptă în exterior este cel al dialogului dus cu bun simţ, găsirea unui factor comun al discuţiei, raţiunea în felul acesta stăpânind pornirile sălbatice, animalice. La ce ne poate folosi agresivitatea animalică? Socrate spunea: „Între a face rău cuiva şi a-i face o nedreptate, nu e nici o deosebire. Nu trebuie să răspunzi la o nedreptate cu alta, nici la rău cu rău, orice ţi-ar face cineva.” Da, dar pe cel care a greşit nu trebuie să-l ajutăm să vadă greşeala? Oare nu trebuie să căutăm rădăcina greşelii lui care ne afectează şi pe noi, pentru a aplana o nedreptate, un rău? Pentru ca răul să nu continue a exista, ar trebui să se ţină seamă de legile dumnezeieşti şi cele omeneşti, adică de cele morale şi cele juridice, iar acestea din urmă ar trebui bine întocmite, bine cunoscute şi respectate, pentru ca societatea să funcţioneze pe principii sănătoase. Pentru filozoful Spinoza, a avea acces la ele, trebuie folosită raţiunea, care „ne conduce inevitabil la perceperea adevărului şi a greşelii”. 
  
În legile bisericeşti sunt cuprinse Poruncile, iar Porunca dragostei cere creştinului să dezrădăcineze din suflet său orice urmă de mânie şi de ură faţă de semen şi să răsplătească răul cu binele. Apostolul Pavel spunea că legea morală e înscrisă în inima omului; Dumnezeu ne-a înzestrat cu conştiinţă, lăsându-ne libertatea învăţării cunoaşterii a ceea ce-i bine şi a ceea ce este rău. Psihologii merg pe căile lor de investigare: Carl Gustav Jung ajunge la concluzia că anumite categorii ale gândirii ne sunt date aprioric, adică înaintea oricărei experienţe de viaţă, ele ivindu-se simultan cu primul act de gândire. 
  
Ca în orice activitate din această viaţă, este necesar a se acţiona cu curaj şi demnitate în căutarea greşelilor şi îndepărtarea răului. Lipsa curajului duce la suferinţă şi la întreţinerea ei; se ştie doar că oamenii lipsiţi de curaj, oamenii laşi, se târăsc toată viaţa, ca viermii pe pământ; iar când acţionăm, să ne ferim de a ne folosi de legea Talionului (dinte pentru dinte) care este, cu siguranţă, dreptatea celor nedrepţi, răzbunarea care fericeşte doar pentru o clipă. Unii spun că suntem oameni şi trebuie să admitem că suntem imperfecţi, deci ar trebui să fim toleranţi... Da, dar cât de imperfecţi suntem şi cum ne afectează aceste imperfecţiuni, contează! Chiar dacă nu am făcut nici o faptă rea, ne putem simţi responsabili de răul din jurul nostru. Şi cu cât suntem mai indiferenţi în faţa răului, cu atât suntem mai departe de prezenţa binelui în viaţa noastră. 
  
De multe ori tergiversăm intervenţiile, deciziile, lamentăm sau chiar nu luăm în seamă oamenii care aduc nepăsarea, golănia, mârlănia, necinstea în viaţa noastră de toate zilele şi nu luăm în seamă nici pericolul declinului societăţii în care trăim sau, începem să-i judecăm târziu, de multe ori în lipsă, atunci când ei nu mai sunt printre noi, spre a ne aduce argumentele lor, a-şi ispăşi păcatele. Şi resemnaţi, spunem: „Dumnezeu să-i ierte!” Este bine că invocăm această iertare creştinească pentru cei care ne-au făcut şi ne fac viaţa un iad, dar de ce să nu luăm atitudine atunci când ei sunt printre noi şi când se mai pot mântui, iar noi să îndreptăm lucrurile, să putem răsufla uşuraţi că s-a făcut dreptate la timp şi să mergem cu curaj şi speranţă înainte în această viaţă? Unii cred că sentimentul acesta al urii apără uneori societatea de distrugere prin exacerbarea anumitor instincte, ura fiind considerată în acest caz, ca o luptă pentru dreptate, pentru apărarea celor „sfinte” dobândite de-a lungul generaţiilor. Poate au dreptate!? Dar această luptă nu o putem duce cu armele binelui? Cu siguranţă nu avem dreptul să dormim! „Deşteaptă-te române!” să ne fie mereu în minte. 
  
În cartea: „România încotro” Gheorghe Popa ne vorbeşte despre inegalităţi, contradicţii şi nedreptăţi, sugerându-ne a le limita prin dreptate socială, prin legi bine stabilite. Dar pentru aceasta trebuie să existe, ne spune, „un anumit nivel general de spirit civic şi responsabilitate socială”, adică să existe procesul educativ, şi propune ca „în fruntea organismelor sociale centrale de decizie, acţiune şi comandă, să fie oameni de calitate din punct de vedere moral, profesional şi politic”, în mod contrar, deteriorarea socială poate să înceapă şi să se dezvolte „de la cap” şi dă exemplu corupţia. Heinrich Heine spunea clar şi fără echivoc: „O naţiune nu poate fi regenerată dacă regimul ei nu dovedeşte o înaltă forţă morală”. 
  
Şi ne mai întrebăm cum a ajuns omenirea la atâta ură? De ce ura pare să domine astăzi societatea românească? Trebuie să remarcăm că Alegerile recente din România şi Criza economică au la bază criza morală prin care trece Romania şi motivul principal este acela că nu am judecat suficient, nu ne-am limpezit minţile şi am neglijat trecutul. Unora le-a fost teamă că îşi pierd posturile, alţii averile dobândite ilicit şi astfel au făcut tot posibilul să ignore sau chiar să îngroape trecutul. Noroc de scriitorii, istoricii şi jurnaliştii care nu s-au lăsat intimidaţi şi cu mult curaj au făcut dezvăluiri (dar nu suficiente!), pentru a lăsa o frescă a vieţii în comunism, şi a celei post comuniste. Şi în al doilea rând, ne-am obişnuit să dăm în cap elitelor, de la care am putea învăţa ce fel de atitudine să adoptăm în faţa unor situaţii, de criză morală. 
  
Este tot atât de adevărat că pentru unii, ura constituie o adevărată plăcere, o hrană a sufletului. Romanticul poet englez George Gordon Byron spunea că „oamenii iubesc în pripă, dar urăsc liniştit până la moarte”. Şi-atunci, să fim buni, iubitori sau să urâm? Să alegem a trăi cu iubire, sau cu ură şi răzbunare? Pitagora, considerat unul dintre cei mai mari legiuitori ai antichităţii greceşti spunea de pe atunci că viaţa cumpătată, în slujba binelui şi a dreptăţii, trebuie să stea la baza alcătuirii politice a unui stat. 
  
Din Scriptură aflăm că Dumnezeu este plin de bunătate, Dumnezeu este iubire! El fiind sursa bunătăţii, bunătatea Lui ajunge la noi prin rodirea Duhului, prin comunicarea şi împărtăşirea caracterului lui Hristos în noi, pe care o face Duhul Sfânt. „Cine se scăldă în sfera bunătăţii, a iubirii măcar pentru câteva clipe, simte o stare de fericire, de mulţumire, de liniştire ... ” Cu toţii am simţit bunătatea, iubirea, am simţit cum aceste stări înalţă spiritul uman. Dar pentru a atinge acest punct, este necesar să ducem o luptă cu noi înşine şi cu cei care ne violează comportamentul moral cu un tupeu nemaipomenit şi cu ignorarea normelor religios-morale dar şi a celor juridice; să avem în vedere totodată armonia care există între bunătate, iubire şi dreptate, din gesturile lui Iisus Hristos care a plâns pentru oameni, a murit pentru noi, dar tot El a luat biciul în Templu şi nu a ezitat să-i numească pe unii ,,morminte văruite”. Şi ... să acceptăm lipsa contradicţiei între bunătate şi pedepsirea onestă a răului, pentru că ,,Domnul este bun şi drept”, iar acestea două se găsesc într-o perfectă armonie în natura divină: ,,Dreptatea şi pacea se sărută” (Psalm 85.10b). 
  
Pr. Prof. dr. Nicolae V. Dură vorbind despre Normele juridice şi Normele religios-morale într-o carte a sa, arată că „legătura osmotică între drept şi morală, între ce este drept şi ce este bine (bun), între drept şi religie etc. este adeverită nu numai de realitatea istorică a vieţii umane, de ieri şi de azi, cât şi de unii teoreticieni ai dreptului, de unde deci şi concluzia firească: nu trebuie să existe drept fără morală, fără afirmarea principiilor unei morale umaniste, sănătoase, care să aibă întotdeauna în vedere binele, dreptatea şi echitatea, valori scumpe umanismului ... ” 
  
Îmi amintesc, da, mergeam pe drum... Fusese ultimul drum făcut în ţara mea ... Era seara unui anotimp care-şi dezbrăcase frumuseţea, arătându-şi goliciunea stranie... Strada avea trotuarele înguste, maşinile parcate înghesuit, nereglementar, îngustând şi mai mult aspectul străzii, arborii desfrunziţi, cu crengile ciunge, trunchiurile răsucite, totul dând impresia de boală, de sfârşit de viaţă... Şi fulgii albi cădeau din cer ca o compensaţie a urâtului din preajmă... Ningea în acea lună a iernii ... Era haosul ninsorii, asemeni haosului din inimile semenilor, iar după acest haos se poate aşterne un strat minunat, unitar de zăpadă, îmi spuneam ... Comuniunea fulgilor, a inimilor noastre... Dreptatea, binele, armonia în care trebuie să ajungem să trăim, căci ştiut este că numai ea adună, pe când discordia, ura, nu fac altceva decât să dezbine. O lumină se aprindea în mintea mea obosită: Un creştin nu trebuie să-şi piardă speranţa... Emil Cioran o numea „astrul inimii”! În „Jurnalul de idei”, Constantin Noica exprima poematic: „În mitul Pandorei rămâne speranţa, ca ultim demers uman, cel mai adânc. În fundul cutiei Pandorei este tresărirea la viaţă, o pâlpâire, o palpitaţie.” Şi-n faţa ochilor îmi apărea figura severă şi totodată blândă, privirea pătrunzătoare a lui Octavian Paler, rostind convingător: „Speranţa se organizează, nu se aşteaptă!” 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
Ura – sentimentul vieţii neîmplinite / Vavila Popovici : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 576, Anul II, 29 iulie 2012, Bucureşti, România.

Drepturi de Autor: Copyright © 2012 Vavila Popovici : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Vavila Popovici
Comentează pagina şi conţinutul ei:

Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Google Plus, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră voturi contorizate prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne trimiți pe adresa de e-mail confluente.ro@gmail.com sesizarea ta.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia multor autori talentaţi din toate părţile lumii. Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile nefiind neapărat împărtăşite de către colectivul redacţional. Dacă sunt probleme de natură rasială, etnică sau similar, vă rugăm să ne semnalaţi imediat pentru remediere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată. Articolele care vor fi contestate prin e-mail de către persoanele implicate prin subiectul lor vor fi retrase în timpul cel mai scurt de pe site.


E-mail: confluente.ro@gmail.com

Fondatori: Octavian Lupu şi George Roca

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.
 
ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX DE ARTICOLE AUTOR

 
 
CLASAMENT
DE POEZIE

CLASAMENT
SĂPTĂMÂNAL
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!